Editura Eikon

Cărțile mele la Târgul GAUDEAMUS Craiova Ediţia a XVIII-a/2019

Târgul GAUDEAMUS Craiova-Ediţia a XVIII-a/2019 va avea loc în perioada 27 februarie – 3 martie a.c. în foaierul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”.
Programul de vizitare este următorul:
– miercuri – sâmbătă, între orele 10.00 şi 18.00;
– duminică, între orele 10.00 şi 14.00.
Intrarea este liberă pentru toate categoriile de vizitatori.
Cărțile mele pot fi găsite la standul Editurii Eikon.

Cu respect,
Eduard Dorneanu

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 20

-Ce miroase așa frumos?, întreabă Ioana. Doamne!, ce frumos miroase.

-A pârjoale, răspund vesel. Mama le-a pregătit, acum ceva timp. I-am spus să facă mai multe deoarece ai luat carnetul și de acum faci naveta din patul lui Lucică în brațele mele. Vrei pârjoale?

-Vreau! Vreau!

Aduc pâine neagră, ceapă roșie și pârjoale fierbinți. Apa e proaspătă, fusta albastră a Ioanei e scurtă și pot vedea picioarele ei minunate, iar dimineața de vineri aduce întotdeauna bucurii bărbaților care au sufletul întreg.

-Vrei și castraveți murați?

-Ai?, se miră ca un copil, frumoasa Ioana.

-Am. În borcan sunt și gogonele și hrean murat.

-Vreau! Vreau!

-O să te stropești pe cămașa ta albă și scumpă. Oricum, tot sexy vei arăta.

-Da? Dacă spui tu!

Mâncăm. Ioana mănâncă fără tacâmuri ca o țărancă venită de la muncile câmpului. Îi plac castraveții murați și pârjoalele. Mai cere. Îi aduc alte pârjoale. Ador imaginea unei femei frumoase care mănâncă lacom , cu gesturi grăbite ca și cum ar fi prinsă între două blesteme.

-Ce ai pus în pârjoale ? Numai carne?

-Mama a pus, nu eu. Legume și miez de pâine neagră.

-Vai!, ce bune sunt!

Bea apă rece. Îi mângâi un picior, iar privirea ei îmi binecuvântează atingerea și visele.

-Vreau și moare din borcan. Îmi dai?

-Chiar vrei?, întreb amuzat. Ai zice că trăiești pe prispă de lemn și nu ești orășeancă de șase stele.

-M-am măritat pentru banii lui, ce, nu știi? El trăiește aiurea. Face trasee turistice, e veșnic nemulțumit și îmi caută nod în papură.

-Iar tu ești o sfântă, precis.

-Îl înșel doar cu tine, dacă asta se poate numi înșelat. Eu te iubesc, deci nu înșel pe nimeni, fac exact ceea ce simt.

-Adică are noroc? Dacă îl înșelai cu mai mulți era mai grav?

-Se vede că nu cunoști lumea. Habar nu ai ce se întâmplă prin familiile astea de bogătani.

-Nu îmi spune , te rog. Mai vrei moare?

-Vreau! Vreau!

Ioana stă pe același scaun pe care a stat acum câteva luni soțul ei, Lucian. Îi urmăresc gesturile de femeie alintată, sigură pe sine, dar foarte răsfățată. Observ că nu poartă inele sau verighetă, de fapt nu are nicio podoabă pe trup. Nu știu dacă a renunțat la ele din cauza mea, i-am spus adeseori că îmi displac accesoriile care spurcă frumusețea cărnii. Poate că a obosit să care peste tot bijuteriile inutile dăruite de Lucian. Poate.

Ioana a terminat de mâncat. Mă ajută să strâng masa și insistă să o las să spele farfuriile, să strângă firimiturile, etc.

-Nu o să te întreb unde să pun aia, unde e locul cănilor sau alte prostii. O să le așez unde vreau eu, spune ea. Ești cam botos. Ce ai?

-Mi-am amintit că nimic nu se schimbă în bine în viața mea. Și evident, am vrut să te impresionez cu fața mea tristă, teatrală.

-Atunci primești un pup. Apoi plecăm să vedem Crucea Talienilor.

-Pe bune?

-Da! Te duc oriunde vrei tu.

-La un meci al echipei Celtic Glasgow.

-S-a făcut. Cum lipsește din țară câteva zile, domnul Lucian, mohorâtul meu soțior, te duc la Glasgow. Numai să fie meci în perioada aia.

-Tu chiar nu glumești!

-Deloc. Te duc oriunde vrei tu, oriunde.

-Și îmi cumperi și un tricou scoțian cu dungi verzi? Tricoul celor de la Celtic.

-Desigur, Eduard.

Urcăm în mașină. Mă gândesc la tricourile celor de la Celtic, la cântecele galeriei și la pozele pe care le voi face în capitala cimpoaielor. Ioana conduce atent, depășește o remorcă încărcată cu bușteni de brad și se încadrează perfect în trafic .

-Unde se duce remorca asta?, se miră Ioana. Aduce brazii înapoi ? Că parcă ar avea de gând să meargă înspre munți.

-Precis, se duce la gater. Cineva a cumpărat de undeva, din țara asta, bușteni de brad și acum îi duce ca să îi transforme în scândură. Copacii tăiați din rădăcini nu mai pot fi vindecați de moarte. Pe trupurile lor se odihnesc cărnurile oamenilor și lucrurile nepotrivite din care sorbim moartea.

Mângâi piciorul drept al Ioanei. Primesc un sărut pe gât. Ajungem în Poiana-Mărului.

-Asta e școala unde ai lucrat tu?, întreabă Ioana.

-E mult spus că am lucrat. Am fost profesor necalificat pentru câțiva ani. La Poiana-Mărului am ajuns în al doilea an. Predam limba și literatura română și latina. Eram și diriginte.

-Limba latină? Mă omori!, dragule.

-Dacă îți spun! Am avut tot soiul de întâmplări pe aici, la școală și prin satul ăsta. O să îți povestesc una, ca să mai treacă timpul până ajungem la Crucea Talienilor. Corectasem jumătate din tezele elevilor de clasa a șaptea. Le-am spus notele și i-am anunțat pe cei ale căror teze nu reușisemm încă să le corectez că vor afla notele a doua zi, cel mai târziu. Era trecut de ora 12.30,  pierdusem autobuzul care circula pe ruta Văleni- Fălticeni, așa că am fost nevoit să plec acasă pe jos. Nu făceam prea mult pânâ acasă, maxim patruzeci și cinci de minute. M-am mai încurcat jumătate de oră prin cancelarie unde am ascultat poveștile futuriste ale unei colege după care am plecat către casă. Am luat cu mine tezele celor de clasa a șaptea într-o geantă antică de fâș albastru . În dreptul bufetului, m-am oprit. Deși nu prea intram  prin localurile bahico-rurale, dracu’ m-a pus să încerc să îmi astâmpăr setea într-un loc ca acela. Am intrat: sala era aproape goală, doar la o masă doi bătrâni se cinsteau cu bere ,,Suceava’’ la sticle de jumătate de litru. Îi știam pe cei doi: Gogălău și Cișme, doi oameni care păreau  a fi  de treabă . Întreb pe barman dacă are bere fără alcool:

-La cofetărie, spune el. Aici e bufet. Puteți să beți o sticlă de bere normală că nu vă ies mațele afară.

-Văd că aveți apă minerală. O sticlă, vă rog.

-Este. Și de băut ce să vă dau?

-Ajunge, apa minerală.

-Dapoi’ da, că de aia stau eu la bufet. Ca să vând apă minerală.

Iau sticla de apă minerală și mă așez la masă. Nu am nevoie de pahare, cine știe ce om o fi băut înainte cu el, prefer să beau din sticlă.

-Păi da, spune Gogălău. Unii nu știu să se poarte da’ au pretenția că pot să învețe pe alții.

-Dapi’ cum, spune și Cișme. Ghini ăi zâs.

-Acasă m-o învațat părinții să nu beu din sticlă ca harapii ceia din Africa. Cum ar fi să merg undeva să beu ca ghițălu’ din sticlă? Biberon ne-ar mai trebui.

-Ci sî măi vorghim? S-o strâcat lumea di tăt!

-Îs născut ’28. Unde s-o pomenit pe vremea noastră, profesor,barbat cu păru’ până la cur șî îmbracat în blugi. Eu am făcut numa’ patru clase, dar profesorii noștri erau frezați și la costum nu cu păru până la cur ca femeile la spalat țoale.

-Ba vineu șî în costum național la școalî, spune și Cișme. Cântau din fluier, ni învațau giocu caprei șî colindile. Cum sî vină cu așă păr? Doamni ferești! Poati la circ, nu la școalî.

Beau apă și tac. Oamenii sunt bătrâni și nu are sens să mă cert cu ei. Dacă le spun ceva, a doua zi ar afla toate satele comunei Mălini că m-am legat de ei.

-Eu am făcut numa’ patru clase, spune din nou Gogălău. Așa era pe vremea aceea. Părinții mei nu m-au dat la facultate că poate intram și eu cu capu’ șî mintea care o avem atuncea. Dacă ni trezăi din somn, noi știem tăt ci ni-o predat profesoru’. Două lucruri ni-o predat nouă atuncea , două da’ bune: înmulțârea și religia. Și noapte din somn dacă mă trezăști, amu la atâțea ani și tot știu și religia șî înmulțârea. Da’ profesoru era profesor: nu avea păru’ până la cur, sî îmbraca fain șî nu be ca ghițălu’ direct din sticlă. Iaca ci am pățât amu un ceas. Vin di pi coastă unde am fost să văd de o vacă priponită di dimineață. Mă așăz la masă ca să mănânc când vini Lenuța, nepoata, di la școală. Era tăt plânsă șî tremura de parcă dădusă în ea gălbinarea. Am întrebat-o ce are șî m-o prins di după gât șî ni-o spus că i-o pus profesoru’ pletos patru în teză pentru că nu i-o plăcut ce o scris ea despre gramatica lu’ Ana Blandiana.

-Da’ cini dracu’ i Ana Blandiana?, întreabă supărat Cișme.

-Eu n-am auzât di ea. O  fi una din gagicile lu’ Mihai Eminescu, cî le-o bagat pi tăti aestea în manuale , la copchii, ca sî li spurce mintea. Copchila saraca o scris. O spus cî gramatica lu Ana Blandiana e bună, cî îi agiută, cî îi frumos sî înveți gramaticî, na, poati ti agiutî cândva în viațî. Digiaba! Profesoru pletos i-o pus patru. Vrei sî știi matale ceva? Când am dat noi teză, când eram copchii în 1936, tot așă o vrut un profesor sî ni dăie la teză gramatica lu’ Ana Blandiana. O vinit părințî noștri la școală șî i-o zîs la profesor: ,,La copchii noștri sî dai în teză ,,Luceafărul ’’ de Nicolae Labiș, poetu’ nostru din Mălini sau celăltă poezie a lui, aceea cu calu’.

-,,Noaptea pe ulițî’’, spune Cișme.

-,,Iarna pe uliță’’!, vezi cî ai uitat? Cum sî dai la teză pe Ana Blandiana când poțî sî dai pi Labiș? Profesoru nostru o înțăles șî nu ni-o mai dat gramatica lu Ana Blandiana, o dat Luceafăru’  lu Labiș. Ia, zi dom profesor cine e Blandiana ? Cine?, e asta, bre.

– O poetă foarte bună, am răspuns.

-Api, pentru că obligi copchii noștri sî învețe gramatica lu’ Ana Blandiana șî vii îmbracat în blugi șî porțî păru până la cur , o să meargă mâine la Inspectorat un colectiv de oameni ca sî ni rugăm de Inspectoru General să te dea afară.

Scot din geantă caietul de teze al Lenuței, nepoata lui Găgălău. Fata nu scrisese nimic, nici nu începuse teza.

-Ia uite!

Gogălău și Cișme privesc foile albe ale caietului.

-Dacă vreți , puteți veni la școală împreună cu inspectorul și colectivul de oameni al satului. Fata nu știe să scrie nici cât un elev de clasa a doua, au trecut-o profesorii de gura matale. De citit , nici atât, iar ,,Gramatică’’ e titlul unui poem foarte fain scris de Ana Blandiana. E adevărat că în manual nu este specificat faptul că unii imbecili pot avea avea probleme psihice după ce îl citesc. Da, mata, cred că știi ce vreau să spun , mai ales că ai avut ca subiect la teză, pe vremea când erai elev, o poezie de-a lui Labiș. Cât despre părul meu, e altă poveste. Te-am auzit odată spunând că în copilărie, te –a lovit calul cu copita. Poate că era chiar calul acela din poezia de care aminteai acum câteva minute.

-Las’ că vedem noi mâine la inspectorat. Sî vedem dacă ai voie să obligi copchii sî învețe gramatica lu Blandiana. Sta-ț-ar Blandiana șî gramatica ei în gât de pletos cu păru până la cur! Morții mamii voastre di pletoși cî din cauza voastră am pierdut fabricile, ogoarele șî bisericile. Din cauza voastră nu să fac barabulele șî popușoii. V-ați înțăles să învățați cu de-a sâla gramatica lu Blandiana pi copchii noștri? Nu, nu merge așa.

-Sî învețî religia șî înmulțârea ca noi, spune șî Cișme, nu gramatica lu Blandiana.

-Mergi dară șî tu mâine la Inspectorat?, uăi Cișme.

-Dapi’ cum! Nu vrem profesori pletoși și gramatica lu’ Blandiana.

-Nu vrem!, uăi. Nu vrem.

Ioana  a oprit mașina. Se strânge în mine și tremură.

-Au fost la Inspectorat?

-Nu știu. Nu am aflat. Erau timpuri aiurea. Chiar nu știu.

Ioana mă mângâie. Îi simt sânii, limba, mușcătura.

-Hai să plecăm!, Ioana.

-Unde?, dragule.

-Hai să plecăm. Să căutăm soarele. Să mâncăm pârjoale la poarta lui. Dezbrăcați și primeniți. Și fericiți, Ioana. Fericiți.

-Fericiți, Eduard.

-Da, fericiți.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,Mălini”-volumul II

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 9

Au trecut opt zile de când Teona m-a mușcat de umăr. Încă se văd urmele dinților ei. Încă mai simt sub unghii, coaja bradului din Pădurea Prisos. Și gemetele Teonei încă îmi udă cu abur dulce părul, buzele, pielea.
Acum, călătotesc cu un hârb de microbuz. În dreapta mea stă o puștoaică fardată strident căreia i se văd sânii, chiloții și nerușinarea. Microbuzul e plin cu oameni veseli și obosiți. Mergem la Bistrița –Năsăud unde va avea loc nunta Teonei cu Georgeluș Ioniță, un tip la șaizeci și cinci de ani, abia ieșit din convalescență. Nu știu cât de bogat o fi Georgeluș, dar Ioana și Lucian mi-au vorbit despre el ca și când ar fi un om căruia nu îi lipsesc banii.
Sună telefonul. E mama.
-De ce nu ai închis ușa din față a casei? Am fost plecată și când am venit am găsit-o deschisă cât e ea de mare.
-Nu e nimic, mamă. Bănuiesc că nu au intrat hoții și au furat banii care nu îi avem.
Puștoaica își lasă capul pe umărul meu și îmi face din ochi. Aș jura că mi –a arătat și vârful limbii într-un mod pe jumătate erotic, pe jumătate ridicol.
-Da’ tu pe ce lume trăiești? Nu ai auzit ce au spus ăia la televizor? Cei care locuiesc la țară nu trebuie să lase ușile deschise. Sub nicio formă, așa au spus.
-Păi, de ce ? Chiar e culmea.
-Măi, Eduardule. Câte grade sunt afară? Nu e foarte cald?
-Ba da. Și?
-Pot intra în casă șerpii. Au arătat secvențe de pe la Pojorâta și Verești. Acolo, au intrat în case șerpii.
-Au dat imagini cu șerpi care se plimbau prin casele oamenilor ?
-Ba nu. Oamenii au spus că le-au intrat șerpii în case.
-Prostii, mămică. Șerpii intră numai la ăia bogați. De exemplu, la avocații de prestigiu mondial, fani ai echipei Steaua și la doamnele cu picioare lungi și fuste crăpate în fund.
-Și la poeții care stau călare pe fetele de opșpe’ ani, nu?, aud vocea Ioanei care stă lângă soțul ei pe scaunele din față.
-Stai liniștită, îi spun mamei, singurii șerpi care pot să ne facă rău sunt ăia care vin noaptea ca să fure roadele Ioanei, cireșul de pe hat. Ăia sunt periculoși, ceilalți sunt zero pericol, zero risc.
-Bine, Eduard, spune mama. Îți ajung banii ca să închini la nuntă?
-Naiba știe. Eu dau cât am, dacă nu îi convine Teonei, să îmi ceară restul în rate.
-Cum? , în rațe.
-În rate, mămică. Nu se aude fiindcă hârbul ăsta de microbuz hârâie ca o zuruitoare de fugărit ciorile.
-Ai grijă, Eduard. Să nu te cerți cu careva pe acolo.
-Stai liniștită, mamă. O să fie bine. E păcat de bani. Mai bine cumpăram cu ei un laptop nou.
-Sau o cruce nouă de marmură pentru taică-tu. Numai el mai are cruce de fier în cimitir. Mi-e și rușine să merg la mormânt.
-Da’ ce are ? Fierul e câh sau ce ?
-Lasă-mă că sunt sătulă de miștoul tău. Hai, drum bun și vezi poate găsești și tu una pe acolo să te însori că mai ai oleacă și faci patruzeci și opt de ani și tot singur ești. Nu știu cui semeni așa de însingurat și rău cu tine. Parcă, nu te-ai iubi deloc.
-Bine, mămică. Sărut mâna. Vorbim mai încolo.
-Bine, măi băiete. Vezi ce faci. Pa.
Puștoaica îmi pipăie piciorul drept. Îi simt respirația și îi zâmbesc, oarecum complice.
-Ești majoră?
-Ăhă, din aprilie.
-Așa da.
-Da’ ce nu arăt de opșpe?
-Ba arăți de treizeci și, dar voiam să fiu sigur. Da ‚ nu cumva ești cu părinții pe aici? Nu am chef să mă ia ăștia la bătaie.
-Nu, sunt singurică, Eduțule.
-Da? Fain atunci, poți să mă pipăi în continuare. Mai trece timpul.
Mă uit pe geam. Mă gândesc la șerpii care caută răcoare în casele orfanilor, în trupurile celor neferiți. Oare, câți șerpi îmi caută trupul ? În care colț de lume ? În ce loc botezat în și pentru suferință?
-Știi cum mă cheamă?
-Nu.
-Teona, ca pe mireasă.
-Nu se poate. E ca și cum ai merge la cofetărie și ai găsi înghețată adevărată.
-Hi, hi, hi. Teona, mă cheamă și pe mine.
-Are dreptate, spune Ioana. A botezat-o Teona, mireasa, și a primit același nume. Obicei țărănesc. Ce te făceai dacă o chema Cecilia sau Paraschiva?
-Sau Goguleana, adaug amuzat.
-Da’ tu ai costum de nuntă? Că văd că ai doar un bagaj de mână.
-Nu.
-Și cum o să mergi îmbrăcat?
-În cămașă. Ce ai fi vrut să fac un împrumut la bancă? Nu am costume . Am o cravată cu rățuște acasă, dar nu cred că merge pentru asemenea festivități.
-O să merg și eu în cămașă ca să fi doi la fel, spune Teona cea mică.
-Și eu , spune Lucian. Dă-i dracului cu petrecerile lor maneliste. Mi-e greață de asemenea porcării.
-Nu sunteți normali, spune Ioana. Nu, chiar nu sunteți.
-Are dreptate, spune Lucian. Ce drac de petrecere e asta unde trebuie să ne îmbrăcăm ca la paradă și să ne bucurăm la comandă?
-Te iei după Eduard, ești normal la cap? Lui nu îi plac petrecerile. Are el ceva cu oamenii care petrec.
-Cu alienații care petrec, spun eu.
-Exact, confirmă, Lucian.
Microbuzul oprește în fața unui han și suntem anunțați că va sta aici cel puțin un sfert de oră. Hanul e situat într-un loc cu multă verdeață și pare cam ocolit de cei prezenți în trafic. În afara microbuzului hârbuit, în parcare se mai află trei mașini: un ,,Aro’’ vechi, un jeep și un ,,Logan’’ argintiu. Cei din microbuz intră în han pentru a cumpăra una, alta. Rămân afară pe o bancă din lemn putred și privesc agitația din jur. Nu am bani de aruncat pe răcoritoare sau dulciuri și nici nu pot să îmi fac alte pofte. Doamnele ies primele din han. Unele ling înghețate pe băț, altele agită sticle de apă plată luate de la frigider. Ioana se așază lângă mine și mă privește supărată.
-Dar chiar cu Teona trebuia să mă înșeli? Îți dai seama că mi-a spus ce ați făcut în pădure?
-Nu te-am înșelat cu nimeni. Teona fabulează. Nu am fost în nicio pădure cu ea. Tu te culci cu Lucică, că na, e soțul tău. Teona e o cretină care inventează ,,lăvuri’’, pe bune.
-Eduard!, tu ești sănătos? Teona e prietena mea cea mai bună. Mi-a zis tot. Cum de m-ai înșelat fix cu prietena mea cea mai bună? Tu știi că s-a lăudat ? Știi că nu am putut dormi, mânca, etc?
-Nu ai mai putut nici să te împreunezi cu domnul chelios care îți e soț? A, nu! Asta s-a putut! Atunci, e în ordine. Oricum, Teona are o imaginație debordantă. Ne-am întâlnit întâmplător la intrare în Mălini. Eu veneam de la pescuit, iar ea alimenta mașina. Era împreună cu două tipe pe care nu le cunosc. Am salutat-o și am întrebat-o ce face prin zonă.A spus că merge la stână cu tipele alea ca să cumpere urdă proaspătă. Asta a fost tot. Cum naiba era să mă culc cu Teona la benzinărie de față cu alealalte două gagici? Plus că mie mi-e scârbă de mirosul și gustul de urdă.
-Eduard!, mă enervezi.
-Crede-mă că nu am fost în pădurea Prisos și nu am făcut dragoste ore întregi până au obosit copacii sub palmele noastre. Nu am zgâriat coaja lor, nu au sângerat degetele noastre sub zbuciumul pasiunii. Chiar, nu.
Ioana are lacrimi în ochi. Scoate din poșetă o pereche de ochelari fumurii. Vrea să mai spună ceva, dar se oprește.
-Uăi!, strigă unul dintre șoferii microbuzului. Tătî lumea sî intri în mașânî. Uitațî-vî în dreapta șî stânga sî videțî dacî i lipsî cariva. Haida!, oamini buni.
Ioana se ridică și pleacă. Oamenii urcă grăbiți în hârbul albastru. Rămân singur pe bancă și privesc cum urcă înspre cer fumurile albăstrui ale sfârșitului de zi.
-Uăi omuli!, strigă șoferul. Haida sus!Ci draci?, faci acolo. Dormi?
-Scuze, dar nu vă cunosc. Nu am venit cu voi. Drum bun!
-Uăi, las-o dracu di treabî cî n-am timp di glumi. Haida!, bre.
-Ok, dar să știi că habar nu am habar cine sunteți. Vin cu voi pentru că mă plictisesc pe aici.
-Poeții mamii dracului!, murmură șoferul.
Zâmbesc și mă așez lângă Teona cea mică.
-Ți-am cumpărat o felie de pepene roșu, spune fata. Uite!, e bun. Hai, să păpăm . Vrei?
-Ești frumoasă, Teona cea mică. Nu ți-e frică să îmi faci cadouri? Ești trecută de opșpe’ ani. Știi ce se întâmplă când un bărbat primește cadoul unei fete.
-Nu știu, dar mie îmi place de tine.
-Dă felia încoa’.
Teona pune limba pe roșul pepenelui, apoi întinde felia. O simt cum tremură. Știu că își dorește ca toți cei din microbuz să adoarmă brusc, iar noi să ne iubim până când gemetele noastre ar acoperi zgomotul motorului hârbuit.
-S-ar putea să nu scapi, micuță Teonă.
-Nici nu vreau. Deloc nu vreau să scap.
Mușc din felia de pepene. Teona râde. Tare, tare, tare.
-Ai un cireș cu numele Ioana?
-Da. Am și un cireș mai mic care nu are nume. O să îl numesc Teona. Te superi?
-Nuu. Mă bucur. Mă primești să pap cireșe când ne întoarcem de la nunta asta scârboasă?
-Dacă vrei, ne dăm jos din microbuz și ne întoarcem din drum. Facem autostopul, ne descurcăm noi cumva.
-Vreau. Hai!
Ioana se ridică și vine lângă scaunele noastre. Mă privește cu ură. Are fața schimonosită de dureri pe care doar femeile le pot înțelege.
-Nu coborâți nicăieri. Fata asta e venită cu noi. Nu contează că e majoră, e încă elevă de liceu.Părinții știu că ea va ajunge la nuntă nu sub un scriitor român contemporan. Auzi, micuțo, nu mergi nicăieri, iar la hotel vei sta în cameră cu noi.
-Ba nu. La hotel îmi iau cameră separată. Sunt majoră și fac ce vreau.
-Păi, camerele nu sunt închiriate de mireasă pentru noi? Nu se știe cine cu cine stă?, întreb uimit.
-Ba da, spune Teona. Scrie pe ușă: Eduard plus Teona egal love.
-Uăi, da aiasti îi lăv, râd bucuros.
-Așa că, dragă Ioana, nu mă supraveghea, continuă Teona. Știu ce am de făcut. Și cu cine. Ok?
-Ce norocoși sunt burlacii, aud și vocea lui Lucian.
Teona își pune capul pe umărul meu drept. Mă sărută pe ureche , apoi spune:
-O să vin să culeg cireșe din cireșul Teona. Nu îmi trebuie cele din cireșul Ioana. Mă lași?, nu-i așa.
-Cum să nu, dar va trebui să culegi primele cireșe noaptea și dezbrăcată ca să ai noroc în viață.
-Vreau, da, vreau.
-Scârbelor!, strigă Ioana. Scârbe ce sunteți. O fufă și o pușlama. Nesimțiților!
Ioana pleacă înapoi, în față, pe scaunul ei.
-E geloasă ori care e treaba?, întreabă Teona cea mică.
-Nu știu ce să spun. Cred că e în perioada aia nasoală a femeilor și se descarcă pe noi pentru că Lucică e insensibil.
-Aa, bănuiam eu.
-Na, e și ea femeie.
-Scârbelor, vă aud, spune din scaunul din față Ioana.
-Dar noi te iubim, spune Teona. Pe bune, dragă mătușă.
-Dacă îmi mai spui odată mătușă îți trag un pumn de ajungi la nuntă cu proteză dentară. Dracu să te ia de moldoveancă nimfomană.
-Da’ tu nu ești tot moldoveancă?
-O termini sau o sun pe mama ta să îi spun că te-ai încurcat cu Eduard? Or să vină ai tăi cu mașina după tine.
-Nu vin. Își dau seama că ești geloasă. Le spun și eu.
-Scârbelor! Pușlamaua dracului!
-Cine e pușlama? Eu sau Eduard?
-Scârbelor!
Am terminat de mâncat felia de harbuz. Mă uit în decolteul generos al Teonei. Fata mă vede și îmi face cu ochiul , apoi mă cuprinde și mă sărută pe buze apăsător de parcă am fi fost iubiți de la începutul primei furtuni. Îi simt limba cum îmi caută conturul buzelor.
-Ai răbdare, șoptește ea. O să fim împreună toată noaptea. O să mă vezi cum vrei tu, promit. Te ador, Eduard. Te iubesc mult de tot. Să știi.
Se înserează. Curând vom ajunge la hotelul unde Teona cea mare a rezervat camere pentru toți. Noaptea asta ne vom odihni acolo și mâine seară vom merge la nunta ei. Simt brațele fetei tinere cum îmi mângâie mușcăturile lăsate de anotimpuri, de lunile de iarnă, de zilele geroase ale sfârșitului de vis.
-Să te odihnești și să nu te odihnești în mine, spune Teona. Vreau să îmi încep viața de femeie cu tine. Să îmi răscolești carnea. Să mă lași în visul tău. Să te odihnești și să nu te odihnești în mine. Să nu.
-Să nu?
-Să nu, iubitule. Să nu.
Ajungem la hotel. Teona cea mare ne așteaptă în față. Lucian cară bagajele, iar Ioana discută ceva cu Teona cea mare. Mireasa vine și mă ia deoparte.
-Ce e cu povestea asta cu mica Teona? Știu că e majoră, dar Ioana face mare scandal. Stai un pic să vorbesc cu aia mică.
Aștept pe hol. Un cuplu de țigani se așază lângă mine. Oamenii miros a usturoi și a deodorant ieftin. Vorbesc tare, dar nu le înțeleg cuvintele spuse într-un dialect necunoscut de mine. Bărbatul scoate o groază de bani și îi numără pe masă. Dă femeii o jumătate din bani , iar restul îi bagă la loc în borsetă. Se ridică și pleacă, dar văd că au căzut sub masă două bacnote de 100 de lei. Mă ridic să îi iau, dar observ că în fața mea e o cameră de luat vederi.
-Ptiu!, a dracu ghinion! Șogore! strig pe țigan. Vezi că ți-au rămas niște bani sub masă. Omul vine, ia banii și spune:
-Șogor e măta!
-Poate îți mut fălcile de porc mistreț, îi răspund vesel. Marș de aici!, porc urât mirositor.
Țiganul pleacă nu înainte de a mă înjura în limba lui. Poate că omul are dreptate și cuvântul ,,șogor’’ e ceva de rușine, naiba știe.
Cele două Teone vin către mine, vesele, foarte vesele.
-Vei sta în cameră cu finuța mea, spune Teona cea mare. Mă bucur că ea vrea să își înceapă viața de femeie cu un bărbat sensibil ca tine. Nu contează că Ioana e geloasă. Ea nu poate înțelege că pentru mica Teona, asta trebuie să fie o seară deosebită. Poate că nu o să mai fiți împreună niciodată, așa că în seara asta trebuie să vă urcați pe pereți. Sunt de acord, stați împreună. Nu mă interesează ce zice Ioana.
Teona cea mare vorbește serios. Iau bagajele Teonei și le duc în camera 16, apoi mă întorc la Teona cea mare.
-Nu ai bagaj? Nu ai nici costum? Vrei să îți cumpăr unul?
-Nu, îmi cumpăr doar o cămașă albă. Am douăsprezece milioane ca să închin, dar îți pun în plic numai cinci ca să îmi rămână și mie ceva.
Teona scoate cinci sute de euro și mi-i întinde pe furiș.
-Ține tu banii tăi și închină cu banii ăștia. Ce crezi că aș lua banii tăi? Nu știi cât de mult țin la tine și ce mult a însemnat noaptea aceea din Pădurea Prisos? Nu înțelegi că îmi ești drag?
-Ba da, dar de ce ai spus și Ioanei?
-Ca să crape de ciudă.
-A, uite vezi, nu îmi dădusem seama.
-Noi suntem altfel. Noi ne iubim chiar dacă prin paturile noastre eșuează epave umane. Te doresc mult, Eduard. Ai venit aici, pentru mine e cea mai mare bucurie. Și mă bucur și pentru mica Teona. Știu că nu o vei mai căuta după ce vă întoarceți. Las-o să creadă că într-o zi va culege cireșe din copacul care poartă numele ei. Eu știu că ai pus numele cireșului după numele meu, nu după al ei, dar las-o să creadă orice vrea. Du-te și rupe-i inocența în gemete. Vorbim mâine, dragul meu. Mă bucur că ești aici.
Mă sărută pe buze și pleacă. Tristă.
Deschis ușa camerei de hotel. Teona cea mică stă în mijlocul patului și citește cu voce tare din cartea mea, ,,SACRA EROTICA’’. Teona e goală, albă și lumina îi spală sânii, coapsele și părul despletit. Mă apropii încet de pat. Mă dezbrac și mă întind lângă ea. Teona continuă să citească. Privesc tavanul și ascult cum se aud versurile mele din gura unei fete care curând va deveni femeie. Mi se întărește carnea și simt chemarea albă a brațelor Teonei.
-Mă iubești?, întreabă Teona, gata să se așeze peste mine.
Nu răspund. O cuprind și o strâng tare, tare, până când picioarele ei se desfac asemenea unui evantai de carne tânără, neîncepută. Pătrund în ea și mă bucur odată cu ea. Teona geme și tremură. În jurul nostru se aprind focuri aromate, iar pe pereți se preling lacrimi albastre. Gemetele Teonei răsucesc cerceafurile. Continui să frământ trupul ei nelăsând nimic neatins, nici sânii, nici buzele, nici coapsele, nici cele mai ascunse locuri ale altarului.
-Mă iubești?, întreabă ea. Am început să curg. Îmi vine să plâng și să râd. În jurul nostru, totul este alb și roșu, iar eu mă simt ca și cum ar fi trecut peste mine norii care aleargă deasupra satului tău. Sunt udă și nerușinată. Eu te iubesc.
O cred. O ridic din pat și o duc în brațe până la fereastră. Deschid poarta către întuneric și stăm așa goi, privind noaptea, ascultându-i șoaptele, așteptând ca tot Universul să afle că Teona a devenit femeie. O sărut. Sânii Teonei tresaltă. Trupul ei se lipește de mine și intru în ea din nou, flămând, gata să rup din tinerețea ei iluzie după iluzie. Teona geme atât de tare încât apele albe ale trupului nostru țâșnesc simultan acoperindu-ne nuditatea cu apa nașterii și a iubirii fără de păcat .
Dimineața a venit agresivă și a schimbat pe Teona într-o femeie fericită. Ne îmbrăcăm pentru nuntă: eu cu o cămașă albă, simplă și pantaloni negri.
-Cam așa se îmbrăcau cei din satul meu, acum vreo treizeci de ani când mergeau la nuntă.
-Nu aveau, țoale țărănești?, întreabă Teona, curioasă.
-Ai văzut prea multe emisiuni folclorice. Nici dracu’ nu poartă haine țărănești de drag. Doar când vine careva să filmeze sau să pozeze pentru ziare.
-Eram sigură. O să fii singurul neîmbrăcat în costum. E tare! Ești cel mai frumos bărbat din lume. Și cel mai simplu în felul tău de a fi.
-Dacă mă lingușești, te încui în cameră.
-Hi, hi, hi.
Teona are accesorii scumpe, foarte scumpe. Își pune pe degete inele care costă cu siguranță o basculantă de bani. Se uită cu atenție în oglindă, pare deja o femeie hotărâtă să învețe cum să lovească, cum să își ascundă rănile și cum să cucerească zidurile de netrecut ale lumii noi.Plecăm ținându-ne de mână, ca doi puștani care merg să își cumpere înghețată de la magazinul din centrul satului. Teona cea mică a devenit femeie, o femeie care pășește asemeni unei regine și vorbește la fel ca o târfă convertită. Nimic mai frumos, nimic mai tentant.
Înainte de a intra în restaurant, Teona îmi spune.
-Peste câțiva ani vreau să mă mărit. O să mă căsătoresc cu cel mai bogat om din lume. O să stau cu el puțin timp și mă voi întoarce bogată cum nu mai e nimeni în țara asta plină de maneliști și gipsani. Știi care va fi primul meu cadou pentru tine?
-Nu prea.
-Ghicește. Sunt tare curioasă ce ai în cap.
-Un milion de para și încă unul.
-Nu, Eduard. Un titlu.
-Cum dracu’ un titlu ?O să fiu campion la fotbal fără să joc? Ca ăia care absolvă facultăți fără să frecventeze cursurile?
-Nuu, un titlu care să îl anexezi numelui tău. Îți voi da titlul de ,,DE MĂLINI’’.
-Păi, astea se găsesc ca domeniile virtuale? Se cumpără și atât?
-Pământ pe lună se cumpără?
-Se.
-Se cumpără și titlurile nobiliare.
-Cine știe ce drac de film expirat ai văzut.
-Bine, mai vorbim noi, cavalere DE MĂLINI.
-Hai la nuntă, prințesă. Lasă titlurile că deja simt cum mi se umflă o amigdală de atâta noblețe.
Intrăm. Mesele au fost așezate cam ca pentru treizeci de perechi. Deși Georgeluș e bogat, se pare că nu a invitat multă lume. Mireasa și mirele apar de undeva din stânga și se opresc în fața noastră prefăcându-se că sunt nemaipomenit de bucuroși. Teona poartă o rochie albă, simplă care numai a rochie de mireasă nu arată. Pe cap are o coroniță din flori albe și roșii. E transpirată și cred că ar avea nevoie de un machiaj nou. Georgeluș e îmbrăcat cu un costum verde, aș putea jura că stofa costumului e asemănătoare cu aia folosită pentru hainele pădurarilor și inginerilor silvici. Georgeluș e un bărbat firav cu părul rar și un pic lung. Poartă ochelari ridicoli, cam cum aveau actorii din filmele regizate de Charlie Chaplin și mustață albă, evident rară.
-Bine ați venit!, spune Georgeluș. Mi-ați plăcut! Frumoasa! O splendoare!
-Bine ați venit!, dragilor, ne spune și mireasa.
Ne strângem mâinile. Georgeluș tușește și scuipatul său ajunge pe cămașa mea, în dreptul inimii.
-Mi-ați plăcut, spune din nou Georgeluș. O splendoare. Frumoasa.
Căutăm masa noastră.
-Cine dracu’ e splendoarea și frumoasa?, întreb pe Teona cea mică. Ăsta vorbește de parcă e robot.
-Nu știu. Am observat că tot așa a vorbit și cu perechea din fața noastră.
-Păi, ăia erau foarte în vârstă.
-Tocmai.
-E îmbrăcat ca un pădurar. Te pomenești că am nimerit la bal mascat în loc de nuntă.
-Tare câh e nunta asta. E lume puțină. Cred că toți mesenii sunt din partea miresei.
-Cam, da.
Ajungem la masa noastră. Acolo e Ioana cu Lucian și încă două doamne neînsoțite. Facem cunoștiință:
-Vio Buzilă, spune o doamnă fălcoasă.
-Dorinuța Maier, se prezintă o doamnă la vreo cincizeci de ani cu un fund cât un frigider de epocă.
Ne așezăm plictisiți alături de ceilalți. Pe masă e băutură și se aduc primele feluri de mâncare. Cele două doamne beau de dușcă palinca ardelenească.
-Păpușă, tu bei palinca ta?, întreabă Dorinuța pe Teona cea mică.
-Nu. Puteți să o luați.
-Danke! Mulțumesc păpușă micuță și gingoloasă.
Mda, am nimerit alături de două femei scârboase la o nuntă de două parale găurite.
-Din cauza ta, Lucian a venit în cămașă. A spus că nu are chef să transpire ca un elefant, așa că urmează exemplul lui Eduard.
Ioana este furioasă. Bănuiesc că nu ținuta soțului ei este cea mai mare supărare a acestei femei deosebit de frumoase ci faptul că am petrecut noaptea alături de Teona cea mică.
-Am adus cu mine și două maieuri. După ce petrecerea e în toi și lumea e amețită îmi dau jos cămașa și îmi pun maieul. Doar e saună aici, ce Dumnezeu.
-Unde naiba ai mai văzut tu nuntași în maieu? Ești normal la cap? Vrei să creadă lumea că faci mișto?
-La câți bani dau, trebuia să îmi aduc și pantaloni scurți. Chiar, ce idee faină ar fi fost. Na, Lucică un maieu că am adus două. Vrei? Peste două ore o să fie ca la nebuni aici.
-Super, Eduard, spune Lucian. Și așa nu are cine să ne vadă. Nu vezi că sunt numai cei din microbuz ? Din partea mirelui nu a venit nimeni.
– O fi orfan sau golan.
-Sau gogoman.
Râdem amândoi ca și când am fi la o agapă, undeva într-o tavernă împuțită printre bețivi și târfe îmbrăcate ciudat.
Mirele a adus doi maneliști grași, cafenii, care întrețin atmosfera. Din când în când, unii dintre meseni fac dedicații și lasă maneliștilor bancnote în euro sau lei.Lucian se ridică de la masă și ajunge imediat lângă unul dintre maneliști. Îi șoptește ceva la ureche, iar manelistul dă din cap cu subînțeles:
-De la Lucian pentru iubita lui sosie, Ioanaaaa cu mesajul : ,,Ai lăv iu mor zen iu nău’’. Haideee, strigă manelistul cafeniu. De la Lucian pentru Eduard, cel mai gothic poet al Universului cu mesajul: ,,Teona, ai lăv iu, uăiiiiii’’. Pentru toți melodia : ,,Mor dușmanii ca castanii’’. Haideee!
-Ce prostalău, se supără Ioana. A dat bani unuia care a zis sosia în loc de soția.
Lucian a scos la dans pe cele două bașoalde de la masa noastră, pe Dorinuța și pe Vio. Maneliștii cântă. Vesurile sunt de tot râsul :mor dușmanii ca castanii/ și dușmancele ca anii/hop, hop, haidaaa/tare mi-e familionul/în oraș numai eu dau tonul/hop, hop haidaaaa/ mor dușmanii ca castanii/iară noi adunăm banii/leuți mulți și euroi/că suntem patroni și noi/hop,hop, haidaaa.
Teona cea mică râde până i se învinețește fața. Se întorc și comesenii noștri. Lucian e transpirat, iar doamnele fălcoase par foarte fericite.
-Bei palinca?, mă întreabă Dorinuța Maier.
-Nu pot. Conduc și nu am voie.
-Atunci, mi-o dați mie?
-Cum să nu?
Ioana se uită la mine, mirată.
-Ce mașină conduci? Tu nu ai nici măcar carnet, dapoi mașină.
-Conduc pe Teona cea mică prin labirintul nopții. E fericită, nu pot să o dezamăgesc.
-Așa e iubitule, spune Teona. Așa e.
Lucian se ridică și îl oprește pe Georgeluș care tocmai venea de pe hol. Îl aduce la masă și începe o discuție cu el.
-Uite!, ne-am gândit să furăm mirele. Știi, e un obicei la nunți. Dacă vrei, te furăm, apoi dăm telefon , ne dă o recompensă simbolică, o sticlă de vin, mă rog, și te aducem înapoi.
-Mi-ați plăcut, spune Georgeluș. O splendoare.
-Ok, atunci, hai. Te ducem într-o cameră de hotel, vrei?
-Frumoasa. Mi-ați plăcut.
Începe să plângă. Scoate mobilul și sună pe cineva.
-Frumoasa, vor să mă fure. Mi-ați plăcut. Ajutor.
La masa noastră apare mireasa și doi chelneri care îl iau de subsiori pe Georgeluș. Teona cea mare îmi spune la ureche:
-E cam retardat, nu îl băga în seamă. Spune-i și lui Lucian. Te iubesc!
Nu pot mânca. E cald și palmele Teonei celei mici caută sub masă locuri răcoroase și atingeri tari. Ceilalți se simt bine. Lucian bea cot la cot cu doamnele fălcoase. Ascult discuția lor:
-Măi Vio, dar tu ești înapoiată pe bune. Eu lucrez în Germania, acolo femeile trecute de patruzeci de ani nu mai au relații cu bărbații.
-Da’ de ce?, întreabă Lucian cu gura plină.
-Nu e cool, domnule. Asta a fost în medieval, în comuna porcmitivă. Acum avem alte mijloace.
-Știu, spune Vio. Sunt și în România, dar nu îmi plac vibratoarele.
-Doamne, Vio Buzilă. Da’ cine vorbește de așa ceva? Vai, da’ tu ieși din casă? Stai numai pe facebook? Ești sclavă de facebook?
-Da, numai pe facebook.
-Măi, Vio Buzilă, la noi în Germania avem câini pentru asta.
-Cum naiba?
-Da, Vio Buzilă, câini, draga mea. Așa cum există câini de urmă, câini de turmă, există și câini vibrator. Îi creștem de mici. În fiecare zi trebuie să ne miroase lenjeria intimă, ca să știi tu, mă înțelegi. Câinele meu are numele Mufy. Dacă vrei să ai parte de el trebuie să porți măcar o zi lenjeria mea intimă. Altfel, te refuză pentru că e fidel. Înțelegi?, tu.
-Port, spune Vio. Cum să nu port.
-Așa. Doar nu o să ne încurcăm cu bărbați buzați, holbați și umflați când îl avem pe Mufy.
-De tine spune, îi zic lui Lucian. Tu ești holbat.Dacă mă uit bine, cred că ești și buzat. Din cauza ta, femeile fălcoase și-au cumpărat câini vibrator.
-Ha, ha, ha, râde Lucian. Măi arătărilor, ia cărați-vă de la masa noastră. Spurcatele dracului!
-Ba, să plecați voi, strigă, Dorinuța Maier. Noi cum îl suportăm pe Doneanu care e pletos și pe tine care ești chel.
-Dacă nu plecați imediat, spune Ioana, sparg masa de capetele voastre. Mama voatră de târfe ordinare.
Nu spun nimic. Maneliștii cântă, iar melodia cretinoidă despre castani: mor dușmanii ca castanii/și dușmancile ca anii/hop, hop, haideee.
Orchestra a tăcut. Urmează dansul mirilor. Cei doi fac câțiva pași, apoi Georgeluș Ioniță strănută. Se oprește și spune tuturor:
-Mi-ați plăcut. O splendoare. Frumoasa.
Mă uit la Teona cea mică și izbucnesc în râs:
-Fix asta ne-a spus și nouă. Ce tăntălău!
Ies și alte perechi la dans. Lucian își dă jos cămașa și trage pe el maieul adus de mine. Și eu fac la fel. Ieșim la dans printre perechi mirosind a transpirație și parfumuri scumpe. Teona cea mică dansează și îmi numără alunițele.
-Da’ multe mai ai!
-Am! Nu o să reușești să le numeri pe toate.
-Poate în cameră, după ce plecăm de aici.
-Încercăm, da.
E greu de respirat. Privesc cum înmuguresc sfârcurile Teonei și înghit în sec. Dacă ar fi după mine, aș pleca în cameră și aș rupe în fâșii întunericul și albul cerceafului. Simt cum sub palmele mele arde focul iadului și al rugurilor pe care s-au topit primii îndrăgostiți ai acestei lumi.
-Ne cheamă mireasa la masă, spune Teona cea mică. Hai să vedem ce se întâmplă.
Ne întoarcem, nu înainte de a auzi :
-De la Vio Buzilă pentru câinele Mufy cu dedicația: și eu te doresc!
Lucian dădea bani maneliștilor, iar aceștia țipau în microfon, deloc uimiți de ciudățenia dedicației.
-De la Dorinuța Maier pentru câinele Mufy cu dedicația: te iubesc Mufy scump, da’ las-o și pe Vio Buzilă măcar oleacă.
-Lucian e nebun, se bucură Teona cea mare. Auzi la el, să dea dedicații pentru câinele Mufy. Vai!, ce golan.
-Se distrează!, răspund transpirat și însetat.. Dacă tot am dat bani. Mai ales eu.
-Chiar, trebuia să oprești măcar o sută de euro.
-Bine că îmi spui abia acum.
-Lasă asta! Uite cu ce se ocupă divinul meu soțior în noaptea nunții. Ce părere ai? Animalul stă pe facebook și postează poezii ale unei doamne. Și culmea, astea două deștepte, Buzilă și Maier comentează. Ia uite ce scriu :
-Vio Buzilă: E problema mea dacă vreau să nunosc și câini. Am cunoscut oameni și nu mi-au plăcut. De ce trebuie să cer voie?
-Ce e aia ,,nunosc’’?, întreb pe Teona.
-E analfabetă, las-o în sânge. Uite și comentariul Dorinuței Maier:
-Dorinuța Maier: Câinii sunt devotați omului. Mufy nu m-a înșelat niciodată deși a avut ocazia, mai ales că am vizitat și zoo.
-Da’ ce legătură au comentariile ăstora cu poezia doamnei pe care o promovează Georgeluș?
-Naiba știe, se miră Teona. L-am întrebat și mi-a răspuns: ,,frumoasa’’.
-Așa da. Sper că ești pregătită de noaptea nunții. O să te pună să arăți petele de pe cerceaf.
-Hai măi, nu fi postmodernist cu mine. De sex cu arătarea asta am eu chef? Fii serios! Vezi că am aflat că va lipsi toată luna septembrie. Pleacă la Tirana cu amanta lui, o babă cheală și fără dinți,
-De ce la Tirana?
-În altă parte îl poate vedea careva. Cine naiba din Bistrița e în luna septembrie la Tirana? Nu riscă să fie pozat și postat pe facebook.
-Și nu ești un pic geloasă?
-Da’ de unde. Abia aștept să plece. Vei veni în vizită, nu-i așa?
-Cred că da, frumoasă mireasă.
-Așa să faci, iubitule. Așa. . .
Lumea începe să plece. Lucian continuă cearta cu doamnele Buzilă și Maier, iar Ioana plânge încet. Maneliștii își strâng instrumentele. Chelnerii debarasează mesele și simt cum o mare povară se ridică de pe umerii Teonei celei mari. Plec și eu alături de Teona cea mică. Femeia tânără se dezbracă în fața ușii:
-Trece-mă în brațe, spune ea.Vrei?
O iau în brațe și o duc dincolo de ușă. Noaptea închide toate ferestrele, toate pleoapele, toate buzele. Teona geme necontenit și îmi cere să îi frământ carnea până la sângerare.
-Vreau să mor asemeni unei corăbii. Ancorează în mine la nesfârșit, strigă ea.
Camera e incredibil de mică. Suntem nevoiți să ne sprijinum de pereți, de ferestre, de coloanele de fum ale închipuirii. Adormim greu, eu apăsând cu buzele sfârcurile tari ale Teonei, ea, așezată peste mine, gata să împletească din părul meu, armură căpruie pentru a înfrunta zilele în care îmbrățișările mele vor lipsi.
Dimineața aduce microbuzul hârbuit în fața hotelului. Vorbesc cu Teona cea mare. E supărată, foarte supărată.
-Cretinul se dezbracă, apoi dă la o parte hainele de pe mine. Se așază pe mine și nu face nimic.Spune :,,Frumoasa, mi-ați plăcut’’. Țip la el, degeaba. Se ridică și se duce la un dulap, bagă în el câteva pastile, apoi repetă aventura și zice iar: Mi-ați plăcut, frumoasa.’’. Cred că e retardat
-Da’, dar e și bogat. Aia e!
-Dacă m-aș întoarce să culeg cireșele Ioanei? Ai vrea?
-Aș vrea, dar e prima zi a ta ca doamna Ioniță. Poate la anul.
-Să nu o lași pe Teona cea mică să le culeagă. Te implor, Eduard. Să nu o lași.
Urc în microbuz. Teona cea mică se ghemuie lângă mine. Plecăm, nu înainte de a face cu mâna celei mai triste mirese din lume.
-Mă lași să culeg cireșe, întreabă Teona cea mică? Din cireșul ăla mic, nu din cel de pe hat.Mă lași?
-Da, fată frumoasă, te las.
Mă sărută. Sfinții își ascund ochii pentru ca nimeni să nu le vadă bucuria. Îngerul de pază scoate apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Mă așteaptă. Știe că bărbații fericiți nu rămân mai mult de două nopți în brațele femeilor cu nume de cireș necules.

Eduard Dorneanu
Din ,,MĂLINI”-Volumul II

Cărțile mele la Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus-14 – 18 noiembrie 2018-

Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus, organizat de Radio România, va avea loc în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, în Pavilionul Central Romexpo.
Cărțile mele pot fi găsite la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte.
La standul Editurii Eikon ( standul nr 17):
Mălini-volumul I
Mălini-volumul II
Mălini-volumul III
7,63
Departe de Troia
Sublimare

La standul Editurii Tracus Arte ( standul nr 14)
Jurnalul apelor purpurii
Sacra Erotica

Ziua Limbii Române

Astăzi, am strâns buruienile uscate de pe ogor. Mâine, dacă Fratele Vânt, nu va fi supărat, voi arde vegetația uscată, undeva la capăt de ogor. E firesc, ca azi, într-o zi mare, să ne curățăm ogoarele pentru ca în anii care vin, semințele rele să nu încolțească, să nu rodească, în țarina străbună. Și pentru ca generațiile viitoare să primească doar Lumină din Lumina noastră, Vis din Visul Nostru, și Dragoste Curată. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-31 August/2018

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 2

E gri cerul satului meu. Stau în cerdac și privesc cum zboară două berze înspre Pădurea Prisos. Diavolul blestemă și le cheamă undeva într-un loc unde zborul este asemeni poeziilor erotice: criptat și magic totodată. Soarele e închis sub armura norilor. Între vulcanii nestinși ai luminii și privirea mea au rămas doar norii posomorâți, șoaptelor umbrelor și zborul celor două păsări.

Simt cum mi se umflă falca dreaptă. Probabil că voi avea un abces dentar uriaș. Pipăi obrazul și mă sperii, nu am avut niciodată un asemenea abces. Din bucătăria de vară, se aude conversația dintre mama și Brăduța Casâncă. Intru în casă, iau o oglindă și mă întorc înapoi în cerdac pe băncuța de lemn.

-Șî la ci îni agiutî cî am așă mult popușoi?, întreabă Brăduța. Niciodatî nu am avut așă mult, da mie îmi pari rău dupî sămânța di popușoi vechi. Nu ișău așă mulți, da’ era mai ghini.

– Da’ aistea, ce au?, întreabă mama. Îți sparge mațele mămăliga făcută din făina lor ?

– Nu îi bunî mămăliga. Nu să leagî ca lumea. Îi ca un chisoc șî rea la gust pi deasupra.

– Da’ de unde ai avut sămânța de popușoi ?

– O luat barbatu-miu de la Stațiuni. Ci-i drept o avut câti trei știulețî pi strujan, da ci-am câștigat cu aiasta ? Găinili nu vor sî crapi în ieli grăunțî di aiestia nici bătute. Porcii mânâncî oleacî șî dupî aceia guițî sî li dau altceva. Nu trebuie schimbatî sămânța.

Falca mea se umflă în continuare. Mă privesc în oglindă și mă sperii. Ar trebui să merg urgent la dentist, dar voi cumpăra antibiotice și voi aștepta să se desumfle. E ciudat că nu mă doare nimic.

-Șî nu poți țâni porcii flămânzî, continuă Brăduța. Api i normal sî cumpăr grăunțî dacî am plin coșăru’ cu popușoi? Oari ci dracu’ au popușoii iștea di nu îs buni la gust?

Mă ridic și merg în bucătăria de vară. Mama și Brăduța mă privesc curioase.

-Iar ai abces?, se supără mama. De ce nu te duci la dentist? Acum, iar trebuie să cumpărăm tratament.

-Eu știu pi cineva cari o murit di la o măsă, spune Brăduța. Nu o tratat-o la timp șî o murit cî i-o agiuns sângili la creier.

-E grav dacă îți ajunge sângele la creier?, întreb cu o voce foarte serioasă.

-Nu măi este scapari. Măi ghini ti duci la dentist șî îțî scoati ci ai rău în gurî. Ci s-o umflat o măsă ori un dinti?

-Limba. E abces la limbă, nu la dantură.

-Doamni ferești!, nu am mai auzât așă ceva. Ia scoate limba sî văd șî eu.

Scot limba amuzat.

-N-are nica limba, bre, spune Brăduța. Tot la măsă ai ceva.

-Multă minte mai ai, se supără mama. Du-te la farmacie și cumpără ceva injectabil : oxacilină sau penicilină. De unde scoți prostiile astea ? Auzi!, abces la limbă.

-Du-te!, mă îndeamnă, Brăduța. Să nu să suie sângili la creier. Auzi, Eduard, di ci să fac așă mulțî popușoi din sămânța cumparatî di la Stațiuni?

-E modificată genetic, sămânța.

-Adicî, cum modificată ?

-E tratată și e spornică. Cum sunt și barabulele de sămânță. Numai că nu e prea sănătos. Îți poate ajunge sângele la creier dacă mânânci multă mămăligă din făină de popușoi din ăsta.

-Serios ? Di asta nu mânâncî porcii?

-Ei nu, am glumit. Dar am citit că  nu e bună pentru ficat și alte organe.  Nu e sămânță obișnuită, așa că nu e foarte sănătoasă. Așa cred.

-Api, eu la primavarî nu măi pun sămânțî di aiasta. Auzî, sî mânânc făinî modificatî magnetic, bătu-i-ar Dumnezău pi aiștia di o inventat asta.

-Genetic.

-Cum?

-Genetic, tanti Brăduța. Magnetic e altceva.

-La roșii e magnetic, așăi?

-Posibil.

-Vezi? Șî eu măi știu câti ceva.

-Da, da.

-Du-te după injecții, se supără mama. Lasă geneticul și magneticul. Hai!, întinde-o.

Zâmbesc și plec în casă. Găsesc o bancnotă de cincizeci de lei, mototolită și pătată cu cerneală. Nu plec înainte de a bea o ciocolată caldă chiar de ar fi să îmi explodeze falca. Mă așez înapoi pe băncuța de lemn din cerdac. Așez bancnota pe coama cerdacului și pun peste ea cana plină cu ciocoladă caldă. Nu apuc să sorb licoarea dulce. Intră pe poartă un preot gras, cu mustață, însoțit de doi bărbați cu părul  alb, îmbrăcați în costume gri.

-Bună ziua!, mă salută preotul. Bărbații în costume gri nu spun nimic ci dau doar din cap.

Preotul mă privește cu interes, apoi spune unuia dintre cei doi însoțitori:

-Trece numele domnului în caiet. Văd că aveți abces. Cu rugăciune și ajutor medical trece rapid.

-A, nu. Sunt grăsuț din naștere, nu e abces.

-Sunteți grăsut numai la o falcă ? Se poate așa ceva?

-Da, e genetic. Bunicul era la fel. I se umfla falca dreaptă de Sânzâiene.

-Adică sunteți parțial grăsuț numai în anumite zile?

-Da. Am și eu fanteziile mele.

Cei doi bătrâni se apropie de mine. Unul dintre ei scoate un caiet școlăresc și un pix. Miroase a alcool. Mă privește în ochi și așteaptă ceva. Preotul se uită la bancnota de sub cana cu ciocolată caldă.

-Cum te cheamă?, mă întreabă bătrânul pensionar-secretar.

-Eduard.

Omul scrie prenumele meu pe o foaie albă. Mă privește insistent și așteaptă ceva. Preotul își pierde răbdarea.

-Dai odată sau nu?, mă întreabă bătrânul.

-Ce să dau, domnule?, întreb contrariat.

-Stați așa!, intervine preotul. Omul are dreptate, nu i-a spus nimeni nimic. În satul nostru, avem o biserică frumoasă. Avem și casă de prăznuire și casă de oaspeți. Și casă parohială avem, normal. Trebuie să cumpărăm două centrale : una pentru casa parohială și una pentru biserică și mai trebuie să punem termopane. Asta înseamnă că avem cheltuieli mari. Preotul din satul dumneavoastră și primarul ne-au înțeles și ne-au lăsat să colectăm donații.

-Știam că taxele se colectează, nu donațiile, am răspuns trist. Nu contează. Și eu ce trebuie să fac?

-Dacă vreți, puteți să ajutați cu o donație, spune preotul privind la bancnota de cincizeci de lei. Vecinii dumneavoastră au dat 100 de lei, două sute de lei, cât au avut și ei.

Cei cincizeci de lei sunt singurii bani pe care îi am în casă. Nu sunt sigur că îmi vor ajunge pentru a cumpăra flacoanele de oxacilină. Mi-e rușine de privirile celor trei, dar simt și o repulsie față de modul acesta de a cere bani pentru locașurile de cult.

-Eu nu am termopane, nici măcar centrală. De fapt, nici mașină de spălat. De ce ar trebui să dau bani cuiva care întreține fanteziile altora? Adică, a da bani pentru termopanele unei biserici înseamnă că am făcut un act creștinesc?

-Nu vorbi așa cu părintele că are trei facultăți, aproape că țipă omul cu caietul școlăresc. În loc să îți pară bine că te punem ctitor la biserică și ți se citește numele la fiecare slujbă, tu te iei de părinte? Părintele are trei facultăți. L-o dat și la televizor.

-Îmi dați chitanță pentru bani?

-Domnule, intervine preotul, noi nu dăm chitanțe dar te trecem pe caiet și îți pomenim numele la slujbe.

-Astea sunt fantezii, părinte. Vă trebuie termopane când lumea moare de foame. Nu vă dau nimic. Ar trebui să vă fie rușine să cereți.

Oamenii pleacă. Preotul se uită urât la mine și mă înjură printre dinți. Sar cerdacul și alerg desculț după ei. Nu îi ajung. Oamenii urcă într-o mașină de lux și pleacă la deal către satul Suha. Mă întorc în bucătăria de vară. Mama continuă  discuțiile interminabile cu Brăduța.

-A fost cineva?, întreabă mama. Parcă am auzit vorbă de om străin.

-Omul care citește contoarul electric.

-Și ce a spus? Avem mult de plată?

-Mult. Tot mai mult.

-Of!, ce vremuri, se supără mama. Nu știu ce o să ne facem.

Mă duc în livadă. Diavolul blestemă din nou casele îmbogățiților peste noapte, leagănele copiilor celor care vând și cumpără suflete.

O buruiană de pe marginea șanțului valorează mai mult ca promisiunile oamenilor care cântă operă de proastă calitate în biserici. Culeg câțiva fragi sălbatici răsăriți prin iarba de umbră. Cele două berze se întorc la cuibul lor de pe un stâlp din Ulița Poștei. Mă doare capul și am temperatură. Mânânc fragii. Diavolul blestemă și mai tare oamenii în negru, slugile lor, cerul gri.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,MĂLINI”-Volumul II

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 3

Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Șoaptele lor spală roadele fraților pomi cu rouă neîncepută adusă de dincolo de albastru. Frații pomi mulțumesc încet ca niște copii pe jumătate adormiți care își cheamă părinții. Mă așez pe cioata de păr de lângă fântână și ascult cuvintele lor. Un șarpe gri, subțire, trece pe sub poartă, ocolește aleea de ciment și se îndreaptă către mine. Scot din buzunar un cuțit cu lama curbată și aștept. Șarpele trece peste tălpile mele asemeni unui val gri. Ajunge în dreptul trandafirului chinezesc unde se oprește pentru o clipă, apoi trece în curtea bătrânei Ema printr-un ochi al gardului de sârmă. Privesc lama cuțitului și văd în luciul ei zâmbetul îngerului de pază.

-Nu ți-a fost frică?, frate om, întreabă el.

-Mi-a fost, frate înger. Era un pui de șarpe. Data viitoare poate mă va mușca, cine știe.

-Ba nu. Oamenii nu se întâlnesc de două ori în viață cu același șarpe. Nu știai ?

-Nu frate înger, nu știam.

Cocoșul Trompi cântă prelung. Îngerul de pază închide ochii și îmi acoperă fața cu aripile lui. Simt cum mă scufund într-o apă rece . În jurul meu, mii de lumini se aprind și se sting. Nu îmi e frică. Sunt cu îngerul meu de pază, nimeni și nimic din lumea asta nu mă poate răni.

-Așa este, frate om, spune îngerul de pază. Nimeni. Nici șerpii, nici furtunile de vară, nici măcar visele zbuciumate.

Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos și aud strigătul tatălui, plecat de mulți ani dincolo de albastru:

-Auzi?, Eduard, mă întreabă îngerul de pază.

-Aud, frate înger.

Mă ridic. E o zi de vineri toridă. Trebuie să adun gândacii de Colorado de pe barabule. Iau o găleată albă de plastic și o mătură mică și plec în livadă. Acolo, la o masă de lemn, mama și tanti Fanda scot sâmburii din vișinile culese ieri.

-Să îi pui undeva, poate ies alți pui di gișâni.

– Nu e nevoie, spune mama. E plină livada de pui de vișin, în fiecare primăvară. Unde te duci?, mă întreabă mama. Nu ai nimic de făcut ?

-La gândaci, răspund amuzat. După aia vin și eu să vă ajut. Tanti Funda, ce mai faci? Cum te mai simți ?

-Nu prea bini, mă băieti, cî na, am fo’ pi drumuri cu boala me. Am fost la Suciava ieri șî dupî cum îi zâcem șî lu mama ta, tari m-am suparat.

-Ei, lasă ! Au ieșit rele analizele sau care e treaba?

-Api, na ! Doctora di familie nu o știut sî îmi citească siviul șî o trebuit sî merg la Suciava, la medicul specialist.

-C.d –ul, poate.

-Măi băietî, sidiul i la muzicî. Eu am sivi cu bolili mele.

-Mă rog, dacă zici mata, așa o fi.

-Da, măi băieti. Iaca așă, m-am dus la Suciava, ieri, șî când m-o văzut doctora de specialitati o șî știut di ci m-am dus. Și ni-o citit siviul, da’ rezultatili o fost răli.

-Hai, nu te mai supăra. O să iei tratament și o să fie bine.

-Cum sî fie bini, măi băieti? Ni-o găsât cî am coleterolul prea mic la creier. Di asta sâmt cî mă tot duc într-o parti șî amețăsc. Ni-o dat medicamenti, da’ eu știu dacă a crești colesterolul ista ?

Mama se uită fix în ochii mei. Dacă o ironizez pe tanti Fanda, sunt sigur că mama se va supăra.

-Asta e treabă serioasă, tanti Fanda. Trebuie să iei neapărat medicamente. Cum să rămâi fără colesterol la creier?

-Api, eu ci îți zâc, măi băieti. Trebi’, neaparat.

-Ia du-te la treaba ta, spune mama. Nu mai puturoși pe aici.

Zâmbesc și plec pe ogor. Frunzele barabulelor au crescut ,dar pe multe dintre ele e plin de gândaci. Încep să îi adun în găleata de plastic, apoi îi voi omorî.

-Uăi!, vinî oleacî încoa. Uăi!, Dorneanu, uăi.

Mă strigă cineva din curtea școlii. Stă lângă gard și mă cheamă cu gesturi largi. Văd mai multe mașini parcate în curte. Lumea vine acolo, nu doar pentru a juca fotbal în sala de sport, dar și pentru a face baie într-un bazin cu apă sărată. Traversez ogorul bătrânei Ema și al celuilalt vecin și ajung lângă gard. Recunosc pe unul dintre nepoții lui Cârpă-Rece, un consătean lacom cu care am avut un proces pentru un teren arabil. Oamenii de dincolo de gard mă privesc încruntați: trei bărbați, trei femei și doi copii, un băiețel de vreo cinci-șase ani și o fetiță de maxim patru anișori. Omul care m-a strigat a făcut un semn și toți ceilalți au venit lângă gard.

-Marinachi!, adî din mașânî, cartea ceia, spune omul.

Oamenii mă privesc urât. Femeile au început să mă înjure de mama, de copii ( nu am înțeles ai cui pentru că eu nu am) de parastase și de altele.

-Uiti!, uăi, ci facim cu cartea ta. Uiti!, uăi.

Marinachi a adus un exemplar din ,,MĂLINI’’, volumul 1.

-Na! Coculeț, aratâ-i ci facim noi cu cartea lui.

Coculeț a luat cartea și a început să o frece de părțile intime, peste pantaloni. Femeile au început să mă înjure și mai tare, apoi Cuculeț și-a dat jos pantalonii și a frecat cartea de fundul lui.

-Na!, Marinachi, aratâi și tu.

Marinachi și-a dat jos panatalonii și a făcut aceleași gesturi pe care le-a văzut la Coculeț. Femeile s-au oprit din înjurat și au început să filmeze cu telefoanele pe bărbați. Stau lângă gard și îi privesc. Nu le spun nimic, mă gândesc doar la cât au decăzut oamenii satului. După ce și cel de-al treilea bărbat a frecat cartea de fund a venit rândul celor trei femei. Prima dintre ele, o tânără grasă și-a dat jos și lenjeria intimă și a pus cartea între picioare, apoi a sărit prin curtea școlii ca o broască diformă. Celelalte două femei au făcut la fel, dar fără să își dea jos lenjeria intimă. La sfârșit și băiatul și-a frecat cartea de fund, dar fetița s-a împotrivit.

-Nu vreau, țipă mica fetiță. Nu vreauuu! Sunteți proști, nu vreau.

Privesc prin gardul de sârmă cum își bat joc de cartea mea cei șase consăteni. Fetița a fugit în mașină și a luat și cartea cu ea. Oamenii încep din nou să mă înjure. Dacă aș trece dincolo de gard, probabil că m-ar tăia cu cuțitele sau m-ar lovi cu bâtele.

-Di ci ăi scris în carti di uncheșu’ meu? Morțî mătii, las’ cî am sî mă chiș pi cartea ta.

Soția lui se apropie de gard și încearcă să mă scuipe ,dar saliva ajunge pe obrazul soțului ei. Acesta se enervează și o lovește peste față. Plec înapoi la cules gândacii de pe barabule. Oamenii continuă să mă înjure, iar nevasta lui Coculeț plânge și se jelește de parcă ar fi pierdut pe cineva drag.

Mă întorc lângă masa de lemn.

-Ce s-a întâmplat? Ce voiau oamenii ăia?, întreabă mama.

-M-au întrebat dacă nu știu pe cineva care are de vânzare piei de vițel.

-De unde să știi tu? La cât umbli tu prin sat, nici dacă au aterizat extratereștrii nu ai ști.

-Cam așa e.

Mă așez pe o cioată de lemn. Răstorn gândacii, apoi îi strivesc cu talpa piciorului. Închid ochii și aud din nou strigătul tatălui meu. Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Și inima mea.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,Mălini”-volumul II -Editura Eikon

Mălini-Volumul III

AUTOR: Eduard Dorneanu
ANUL APARIŢIEI: 2018
ISBN: 978-606-711-858-2
NR. PAGINI: 152
FORMAT: 13×20
Editura Eikon
Tehnoredactor: Mihăiță Stroe
Editor: Valentin Ajder
Foto coperta 1 : Ruxandra Anton

„O însoțesc pe mama până la poarta dinspre drum, apoi ea iese în șosea și merge preț de o rugăciune blândă către ulița care duce la biserica satului. Nu există imagine mai sfântă ca aceea a unei mame care merge la sfântul locaș. În spatele mamei, Lumina curăță de pași drumurile satului. Îngerul de pază o urmează la o distanță de șaisprezece bătăi de inimă. O privesc cu drag. Ca pe singura ființă care poate deschide porțile Cerului.

Drumul de Credință al mamei continuă. Sub Lumina Celui Veșnic Viu. În cel mai frumos loc din Univers. La Mălini…”
Eduard Dorneanu