Mălini-28 Octombrie/2018

Mătur frunzele de pe zoană, din fața porții. În fiecare zi se adună, așa e Toamna. Un consătean mă întreabă:
-Oare când deschide la magazinu’ di lângă dvs, dom’ Eduard?
-Nu știu. Poate că vecinii or fi duși la Biserică. Probabil că după Slujbă.
-Dapi’ na, numa’ ninorociri. Am auzât cî astî noapti o fost cutremur. Oari așă-i ori ni pâcâlesc aiștea di la teve?
-A, nu. Chiar a fost. Matale nu l-ai simțit?
-Crecî dormem la ora aceea. Api la ci sî ti măi aștepți, amu’ după ci lumea nu o fost la referendum. Vin cutremurili, îi greu. Așă o fost șî la celălalt.
-La celălalt cutremur sau la celălalt referendum?
-La cutremur, dom Eduard. În ‘ 77. Lumea era la fel di rea. Mata mergeai atuncea la Biserică?
-Nu, nu prea eram bisericos.
-Dapi’ amu mergi?
-Nu merg.
-Api vezi? Precis cî nici la referendum nu ăi fost. Șî nici aiștea nu au magazânu’ dischis. Nici posturile cu muzicî populară nu merg ghini pi cablu. O măi schimbat șî ora. Tari ni pierdim di creștini.
Omul pleacă. Precis că în mintea lui, și eu sunt vinovat pentru că există pe lume cutremure, magazine închise și treceri de la ora de vară la aia de toamnă.

Eduard Dorneanu
Mălini-28 Octombrie/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 5

Îngerul de pază a presărat frunze de vișin pe coama cerdacului. Vântul nu îndrăznește să miște frunzele . Nicio umbră rea nu are curajul să fure o firimitură verde din cadoul îngerului meu.
-Să te duci și tu azi la mănăstire, frate om, spune îngerul.
E 6 august, Asta înseamnă că e hram la mănăstirea Slatina, undeva între satele Slatina și Găinești. Nu am mai fost la hram de aproape două decenii. Nu îmi plac oamenii care rostesc mecanic aceeași rugăciune și nici preoții îmbrăcați țipător asemeni unor sperietori medievale.
-Să te duci, frate om. Inima ta se va bucura. Ai nevoie de asta.
-Nu îmi plac petrecerile astea mistico-hedoniste, frate înger. Ce să caut eu acolo ?
-Să te duci, frate om. Să te duci.
Îngerul de pază deschide portițele cerdacului. Se aud cocoșii satului, clopotele mănăstirii din Păiseni și vocea blândă a mamei care cheamă găinile la mâncare. Noaptea se risipește. Plec în livadă și privesc înspre Munții cei mari ai Stânișoarei. În copilărie, credeam că ei sprijină cerul și Domnul însuși coboară spre a se plimba în zi de sărbătoare pe verdele pășunilor alpine. Rup două fructe crude din prunul Klompe și le mânânc fără să îmi pese că sunt foarte acre.
-Eduard ! , se aude dinspre drum. Descuie poarta !, te-ai baricadat sau ce?
E vocea lui Lucian. Descui poarta și dau noroc cu el. Observ că în mașina lui, parcată în fața porții mele, e și Ioana.
-De ce nu vă mutați la mine ? În ultima vreme ești mereu pe aici. E abia ora șase, de asta nu am descuiat poarta.
-Ți-e frică să nu te fure vreo pankistă rătăcită ?
-Mai există pankiste?
-Hai bre!, că există. Am văzut una pozată pe amabalajul unei eugenii.
-Da’ ce?, eugenii mai există.
-Cum naiba să nu existe ?
Ioana coboară din mașină. E îmbrăcată într-o rochie neagră, foarte lungă, iar pe cap are un batic de aceeași culoare.
-Cine a murit ?, întreb amuzat. Mergeți la o înmormântare sau face parte din arsenalul erotic al zilei?
-Mergem la Slatina, la probajnic, spune Ioana. Am venit să te luăm și pe tine.
-Nu merg, nu îmi place. Am doar zece lei și acolo e cu haleli, dulciuri, grătare. M-aș îmbolnăvi. Mai bine stau acasă și beau apă proaspătă.
-Nu ai nevoie de bani. Mergem să ascultăm slujba, apoi ne plimbăm un pic pe alee. Doar nu avem nevoie să cumpărăm rahaturile aduse de ăia cu tarabele. Hai !, pletozaurule. Vrei să ne superi ?
-Nu știu ce să spun.
Intru în casă și mă dezbrac de maieu. Aleg un tricou negru și niște jeanși vechi, apoi ies înapoi la poartă.
-Nu știu ce am. Mă cam doare în gât.
-Treci în mașină, se supără Lucian. Îți cumpăr un kil de albastru de metil să te dai până îți pocnesc amigdalele. Ești culmea !
Plecăm către mănăstire. Îngerul de pază rămâne în cerdac lângă micul cactus și preșul de cordele. Închid ochii și încerc să îmi amintesc cum era pe șase august în copilăria mea. Imaginile acelor zile mă întristează, dar simt cum mâna dreaptă a Ioanei îmi mângâie spatele și zâmbesc. Ioana se preface că privește pe geam și că nu îi pasă că stăm amândoi pe bancheta din spate a mașinii.
-Mamă !, ce de mașini și căruțe se miră Lucian. Mare lucru dacă nu o să fie accidente rutiere. Oare, căruțașii, nu or fi deja beți?
-Nu cred , răspund amuzat. Ăștia întâi merg la slujbă, apoi se pun pe halit și băut.
-Auzi?, da’ unde merg să fac pișul dacă am nevoie, întreabă Ioana.
-Trebuie să te ții sau mergi în pădure, dar e ceva de mers până acolo.
-Nu cred. Trebuie să fie toalete ecologice. Suntem în 2015.
-Auzi la ea, toalete ecologice, se miră Lucian. Te trezești în Franța ? Ăștia și toaletele ecologice, phui.
-Phui ?
-Las’ că așa se miră el de la o vreme, spune Ioana. Cu phui și phax. E o nouă modă la cocalari.
Lucian se încruntă și apasă pedala de accelerație. Trecem pe lângă faetoane încărcate cu oameni veseli, mașini colorate și scutere caraghioase. Lucian parchează mașina într-o baltă murdară. Coborâm plictisiți și ne amestecăm în mulțime. Cumpăr vată pe băț și savurez încet gustul ciudat al dulcelui. Ajungem în locul unde se ține slujba. Oamenii își fac cruci mari și mincinoase. Preoții cântă, unii fals, alții asemeni tenorilor pensionari, fiecare după cum poate.
-Cred că babele alea din dreapta se uită după Eduard, spune bucuros Lucian. Ele se strofocă să țină ritmul cu făcutul crucilor și Eduard mănâncă vată pe băț. E mortal. Uite cum se holbează la el !
Ioana scoate limba către bătrânele care accelerează gimnastica mistică. Continui să mănânc din vată, iar Ioana vrea și ea.
-De ce naiba nu mi-ai cumpărat și mie? , întreabă ea mai mult curioasă decât supărată.
-Am doar zece lei, răspund fericit. Papă de la mine.
-Nu sunteți sănătoși, se bucură Lucian. Mă duc să cumpăr vată de zahăr pentru toți.
Lucian se pierde printre oamenii veniți să asculte slujba. Privesc în jur și văd o groază de consăteni îmbrăcați de sărbătoare, dar și oameni veniți probabil din toate colțurile țării. Cu siguranță sunt câteva mii. Ioana continuă să se strâmbe la bătrânele care o măsoară de sus până jos, apoi mă sărută puternic pe buze și mă atinge ușor cu limba pe obraz.
-Ai văzut?, spune o babă. Dorneanu o a dus la probajnic una cari lucreazî la bordel. Ăi văzut cum l-o lins pi fațî ? N-au nicio rușâni di lumi șî di oamini.
-Api ci sî li ceri, spune altă bătrână. Aiștia îs di ceia fărî Dumnezău. Nu trebuia sî vinî aicea.
Lucian s-a întors cu vata de zahăr pentru toți trei.
-E verde. Dacă mai vreți, mai cumpărăm.
Ioana începe să mănânce din vată cu gesturi ușor obscene. Bătrânele se uită la Ioana și arată și celorlalți din jur cum frumoasa îmbrăcată în negru linge bățul pe care e înfășurată vata de zahăr. Una dintre bătrâne pleacă undeva în zona chiliilor și se întoarce cu o măicuță bătrână care ne roagă să o urmăm. După ce ne strecurăm dincolo de grosul mulțimii, măicuța ne roagă în cel mai sincer mod posibil:
-Vă rog frumos să ne lăsați și să nu vă întoarceți la slujbă. Voi sunteți ori miștocari din aceia fără inimă de la oraș ori sataniști trimiși ca să smintiți lumea.
-Eu vreau să smintesc, așa e, spune Ioana. Pot să te smintesc și pe dumneata ?
-Cu ajutorul Domnului, o să trec peste obrăznicia ta. Să te ajute Domnul să fii femeie normală, cândva.
-Da’ ,ce are nevasta mea?, întreabă Lucian. Ce are anormal ? Mata, cum îți permiți să vorbești așa, mătușă?
-Mă faci mătușă, chelbosule? Ia-ți curva și pe prietenul vostru pletos și plecați în crucea mamii voastre.
-Băi !, tanti, da’ ce urât vorbești !
Măicuța pleacă. Continui să mănânc din vata de zahăr. Mă gândesc la îngerul de pază care mă așteaptă în cerdacul casei mele din Mălini. Caut în buzunarul de la piept cei șapte lei rămași după ce am cumpărat vata de zahăr. Nu îi mai găsesc.
-Ce ai pățit Eduard,? întreabă Ioana. Ești schimbat la față. Te-a supărat miresuca lui Gisăs?
-Am pierdut banii. Nu cred că mi i-a furat careva, dar nu-i mai am.
-Doamne !, se supără, Lucian. De câți bani e vorba ?
-Șapte lei. Cum dracu să îmi fure cineva banii ? că doar nu sunt mort.
Ioana se așază pe vine și începe să râdă în hohote. Lucian își scoate tricoul și și-l așază pe față. Oamenii sunt veseli de parcă s-ar fi întâmplat ceva care ne va schimba în bine viețile noastre.
-Moor!, aproape țipă Ioana. Ăștia au furat pe cel mai sărac om din zonă. Băi!, vă dați seama ?
-Poate că au căzut când am vrut să scarpin un gerunziu, dracu știe. Ce porcărie.
Ioana și Lucian continuă să râdă. Mă simt dintr-o dată singur într-o lume care caută să se îmbogățească cu speranțele , visele și banii altora. Îmi închipui rânjetul de scârbă al celui care a văzut că nu aveam decât șapte lei în buzunar. Cu banii ăștia voiam să îmi cumpăr o sticlă de suc acidulat și o înghețată la cornet. Privesc trist lumea din jur. Diavolul trage de frânghia clopotului mare al mănăstirii. Ascult ecoul prelung și mă întristez mai tare.
Măicuța se întoarce. Alături de ea este un jandarm gras , cu tâmplele albe.
-Ăștia sunt, domnule comandant. Presupun că sunt trimiși de cultele sectante ca să facă zarvă în sfânta curte a mănăstirii.
-Documentele dumneavoastră, ni se adresează jandarmul.
-Nu am , răspund trist. Îmi pare rău, dar le-am lăsat acasă.
-Nu știți că trebuie să aveți asupra dumneavoastră întotdeauna documentele? Vă rog să mă urmați, o să vă legitimați la sediu.
-La care sediu?
-O să vedeți dumneavoastră la care sediu. Ați încălcat grav legile țării.
-Nu e voie să mănânci vată de zahăr? Că asta am făcut.
Jandarmul cheamă prin stație întăriri. Alți doi jandarmi apar, iar unul dintre ei are în spate un pistol mitralieră calibrul 7, 62.
-Mergeți cu băieții la mașină, spune jandarmul.
-Am văzut în filme că pot chema un avocat. E voie și în zona asta ?
-Puteți chema și pe scula lu’ domnul vostru tată. Sictir!, pletosule. Puneți-i cătușele.
-Da, puneți-i cătușele, se bucură măicuța. Mama voastră de sectanți ! Cereți actele și la bordelistă, vă rog. Lucrează la bordel, mi-au spus niște credincioși.
-Lucrezi la bordel?, întreabă jandarmul.
-Da, răspunde Ioana. Sunt prostituată și mă cheamă Maria Magdalena. Nu am nici eu acte. Îmi pui cătușe?
-Luați și curva, ordonă jadarmul cu tâmple albe.
Măicuța este în extaz. Din gură îi curge salivă și se văd dinții incredibil de albi.
-Mamaie ai proteză dentară din fildeș?, întreb curios.
Unul dintre jandarmi mă lovește cu bastonul în cap, apoi își trage masca pe față.
-Îl umflăm?, întreabă jandarmul pe șeful, tâmple albe.
-Stai să văd și pe chelios. Tu ai acte?
-Am, răspunde Lucian și îi întinde lui ,,tâmple albe’’ câteva legitimații, cartea de indentitate și pașaportul. Jandarmul gras le primește afișând un zâmbet batjocoritor, apoi privește speriat către noi?
-Sunteți avocat?
-Da, răspunde Lucian.
-Și doamna ?
-E soția mea, iar domnul pletos este scriitorul Eduard Dorneanu.
-Cel care a scris ,,MĂLINI’’ ? Cel care scrie editorialele alea pe site-ul lui ?
-Ăla. Om te-ai făcut. Te va face personaj și o să râdă de tine și nepoții nepoților tăi.
-Am de gând să îl descriu ca pe un babalofil, iubitor de mâicuțe nespălate cu dinți de fildeș, strig eu, încătușat, gata să îl scuip în față. Omul tău mi-a spart capul, domnule șăf di trib.
-O să cerem daune materiale și morale, spune Lucian.
-Da, ne vom adresa organelor abilitate de la Haga, Beirut și Săpânța. Sau cum naiba îi zice locului ăla unde zace Boca ?
-Prislop, răspunde încet jandarmul.
-Așa, domnule justițiar și iubitor de babe mănăstirești.
Jandarmul cu cagulă îmi scoate cătușele. Îl lovesc cu capul în față. Jandarmul încearcă să mă lovească, dar superiorul lui cu tâmple albe îi ordonă să mă lase în pace.
-Vă rog să primiți scuzele noastre, încearcă să dreagă busuiocul, șeful lor.
-Babo, ce părere ai de treaba asta ?, întreabă Ioana pe măicuță. Nesimțito !
-Curvo !, răspunde măcuța. Ești o curvă.
-De unde știi? Cu ce te ocupai înainte de a vegeta în mănăstire?
-Curvoo !
-No, hai, dați-i dracului pe toți , spune Lucian. Hai să mergem.
-Curvă, curvă, curvă, continuă măicuța.
-Să mă pupi, îi spune Ioana.
Mergem înapoi în curte. Slujba e pe sfârșite. Bătrânele care ne priveau urât înainte de întâlnirea cu jandarmii sunt tot acolo. Una dintre ele explică tuturor ceva:
-M-am dus la poiatî șî am dat drumu la gâini. Una porumbacî, numa’ să făce cî ciugulești da di fapt era ca șî chioarî. Era bolnavî!, bre. Api nu însamnî cî vecinii i-o dat ceva ca sî îni facî inimî ră? Am prins-o, am tăiet-o cu bărdița șî am aruncat-o pisti gard. S-o crăpi amu , da’ șî pi lumea cialaltî. Mama mamii lor di dihori !
Lucian a cumpărat din nou vată pe băț. Bătrâna care povestește mă vede și se uită la mine de parcă ar fi văzut un dinozaur care recită versete satanice.
-Vrei și mata?, întreb liniștit și îi întind vata de zahăr.
Femeia se sperie și cade pe spate. Plecăm. În spatele nostru oamenii vorbesc:
-Ăi văzut cum o lovit-o cu chicioru’ în față? A dracu’ sataniști.
-Anticriștii nu ni lasă sî ni rugăm. Doamne, Doamne nu ni lasa. Sfinte Boca lovești-i cu catran șî cu foc !
Ioana mă privește bucuroasă. Sunt sigur că se distrează de minune și puțin îi pasă de miile de habotnici din jurul nostru. Trecem pe lângă tarabe. Nu am bani, nu pot cumpăra absolut nimic. Miroase a mici, a bere, a transpirație de om.
-Și batista mi-au furat-o !, spun eu. Dacă știam o udam cu vitriol sau ceva nasol.
-Lasă, dragule, mă încurajează Ioana. Îți voi face o batistuță din cămașa mea de noapte preferată. Are culoarea lila și e parfumată cu mosc.
-Mememe. Ce naiba o fi moscul?
-Ei, chiar nu știi ?
-Nu. Ține-ți cămașa de noapte, șterge-i mucușorii lui Lucică.
-Hihihi. Ce tare îmi placi când te enervezi, dragule.
Am ajuns în zona tarabelor unde se vând haine, încălțăminte, accesorii și alte mărfuri aduse de șmecheri din depozitele chinezești și revândute la preț triplu. În ciuda calității care lasă de dorit, oamenii cumpără, ba chiar se bucură că pot găsi în zi de sărbătoare pe tarabe, maieuri, chiloți și sandale.
-Oare au și murături?, întreb supărat. Sau baloane în formă de bursuc?
Ioana chicotește. Cumpără șosete în dungi și cârlige de rufe.
-Ce naiba faci tu astea?, o întreb amuzat. Sunt șosete de băbuță ofticată.
-Ei, na. De amintire, răule.
La câțiva metri de noi se produce un incident: un puștan din Mălini ia trei perechi de adidași de pe taraba unui țigan și fuge cu prada . Țiganul fuge după el. Cei doi aleargă printre oameni, puștiul încearcă să sară peste șanțul din apropierea șoselei dar calcă strâmb. Se aude pârâit de oase, apoi puștiul urlă cât îl ține gura:
-Ni-o rupt chicioru’, mă chiș pi mini di durere. Ni-o rupt chicioruuu !
Țiganul ia cele trei perechi de adidași și vrea să plece. Lumea îl înjură, iar tatăl puștiului apare de undeva înarmat cu un bici.
-Uăi, ăi rupt chicioru la copchil, mama ta di țâgan ! Hai la poliție sî dai diclarațâie, cioara naibii!
-Stai bre ! se apără țiganul. Copilul tău a furat de pe taraba mea. Ia uite!, cine se burică la mine !
-Ăuu! țipă în continuare copilul. Mă chiș pi mini di dureri !
-Sî dai bani pentru spital, se agită tatăl copilului. Cî dacâ nu. ti bat di ti caci pi tini !
Ajungem și noi lângă copil, iar Ioana sună la 112. Se pare că piciorul este rupt de sub genunchi, asta explică țipetele disperate ale micului hoț. Ajunge și ,,Tâmple albe’’ împreună cu subordonații săi.
-Ce se întâmplă aici?, întreabă marele șef al probajnicului.
-Uăi, șăfuli, țâganu ista l-o fugărit pi băiet șî bâietu ș-o rupt chicioru, spune omul cu biciușcă și buze mincinoase.
-De ce ?
-Băietu’ o cumparat trii părechi di adidașî, i-o plătit cât o cerut, da’ dupî aceia țâganu o măi vrut. Șî ficioru di frică o fugit.
-Cum de o cumpărat adidași numărul 45 și 46, dacă e elev de gimnaziu?, întreb amuzat. De ce ar cumpăra un puști adidași așa mari?
-Uăi, ci ti bagi?, ăi fost di fațî? Ci eu mă bag sî îni dau cu părerea la cărțâli tali handicapati? Ăi fost tu di fațî?
-Da, am fost. Domnul de etnie este nevinovat, iar micul meu consătean este un hoț.
-Uăi!, tu vrei bataie? Vrei bataie? Așăi?
-Gata!, spune jandarmul. Scriem un proces verbal. Puștiul pleacă la spital și după aia avem noi grijă.
-Da’ cum poțî sî îl crezi pi Dorneanu?, se supără tatăl puștiului. El țâni cu țâganu’.
-De ce țin bre cu țiganul?, întreb amuzat.
-Uăi!, lasațî-ni copchiluu, oamini buni , nu lasațî sî îni iei copchiluu !.
A venit o ambulanță. Puștiul urlă ascuțit.
-Uăi!, mă chiș pi mini di dureri, uăi.
Țiganul îmi mulțumește, iar tatăl micului hoț ne scuipă și ne amenință cu biciul. Jandarmul îi spune:
-Dacă domnul Dorneanu vă reclamă, vă luăm cu noi. Nu vrem să apărem pe site sau cine știe unde că nu ne facem datoria.
-Ce site ?, uăi. Copchilu meu i nevinovat. Oamani buni, săriți, uăi, Uăi, nu mă lasați.
Plecăm către mașină. Lucian și Ioana sunt veseli ca doi îndrăgostiți care părăsesc un târg de distracții. Plecăm din zona mistică a zilei lăsând în spate tarabe încărcate cu știfturi, habotnici însetați și femei care caută cu disperare un loc ferit de ochii lumii unde pot să se ușureze. Ambulanța ne depășește imediat ce trecem de Slatina. Cobor în centrul satului . Ioana are lacrimi în ochi. Merg încet cu privirea în pământ. Ajung în fața porții mele. Privesc peste gard și zâmbesc. Îngerul de pază strânge frunzele de vișin pe de coama cerdacului. Intru în curte, apoi în cerdac și mă așez pe bancuța de lemn.
-Ți-au furat banii?, frate om , mă întreabă îngerul de pază.
-Da, frate înger. Nu contează. Erau doar șapte lei. Nu sunt supărat.
Îngerul sare dincolo de cerdac și aruncă în aer frunzele de vișin. Frunzele prind viață: la început sunt șoapte, apoi fluturi, iar la sfârșit păsări verzi care se rotesc în jurul casei înainte de a pleca înspre miazăzi.
Râd. Îngerul îmi aduce o cană cu apă rece. Beau încet. Fericit că Domnul, îngerul de pază, șoaptele, fluturii și păsările mă iubesc.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 4

Trei berze zboară în cerc deasupra casei mele. Aripile lor sunt neostenite, iar albastrul cerului este sfințit încă odată. Berzele zboară aproape de Regina Tuia, apoi trec de acoperișul de tablă al casei , fac un scurt ocol deasupra livezii și se întorc imediat. Poate că la început și îngerii au învățat să zboare astfel. Poate că zborul este un ritual mistic, iar păsările sunt un fel de mixtură, jumătate îngeri-jumătate carne și sânge.
Intru în bucătăria de vară. Mama mestecă într-o cratiță cu o lingură de lemn. Miroase frumos.
-Trebuie să dai prin mașină o roată de caș, spune mama. Apoi îl punem în borcane și îl sterilizăm. E caș din cel bun adus de la Găinești. Stâna e în munte, într-un loc care se cheamă Chicioru’ Ursului. Hai!, treci la treabă.
-Nu am băut ciocolata caldă, încerc eu o strategie de tot râsul.
-Treci la treabă că eu nu am timp. Nu vezi că fac gem de mure? Trebuie să învârt mereu că altfel se prinde de fundul cratiții și se afumă. Ai timp să bei ciocolată caldă toată viața că ești încă tânăr. Numai mintea nu îți vine în cap.
-Ha,ha, ha .
-Nu râde ! Alții la anii tăi sunt bunici. Tu nici măcar nu te-ai însurat. O să îmbătrânești singur și o să vezi ce greu îți va fi.
-Pe cine știi mata de vârsta mea care e bunic?
-Pe o grămada din foștii tăi colegi de școală.
-Ăștia nu se pun. Alții, mai știi?
-Păi, pe care alții vrei ? Niște africani? Ăia sunt deja străbunici.
Râd și privesc pe fereastră. Berzele zboară înspre apus . Mi-e ciudă că nu am putut să le privesc mai mult timp, zborul, plutirea, culorile liniștitoare. Tai roata de caș în două. Nu curge apă din el, iar feliile au găuri asemeni cașcavalului de calitate. Gust. Cașul are un gust absolut minunat.
-Ăsta e caș adevărat, spune mama, nu porcăriile vândute sâmbăta în piață. Vezi?, ce culoare are. Așa!, da.
Dau cașul prin mașina de tocat. E o muncă ușoară, una pe care o poate face și un copil. Mama va bate brânza în borcane de 750 grame și le va steriliza. Miros a caș proaspăt și asta mă face să fiu vesel. Privesc cum urcă pe sticla ferestrei două furnici cu aripi.
-Mama!, uite două furnici cu aripi pe fereastră, spun eu pe deplin fericit.
-Păi, da. Ia vezi, ți-au adus mintea sau își fac plimbarea de dimineață ? Și, ia vezi, nu te strâmba la mine că îți dau o lingură de gem peste nas cât ești tu de mare.
-Unde vezi mata că m-am strâmbat?
-Las’ că mi-au spus furnicile cu aripi. Termină treaba, că ne apucă noaptea.
-Acum, e gata.
Mama închide aragazul. Desfac mașina de tocat, apoi o curăț și o spăl. Nu știu dacă ar fi trebuit spălată cu apă rece, dar văd că mama nu spune nimic.
-Sărut mâna!, doamna Dida. Salut!, Eduard, hărnicosu’.
E Lucian, soțul Ioanei. Lucian pare vesel și mă privește de parcă ar fi descoperit un filon de aur în borcanele mele cu brânză.
-Bună ziua, spune mama. Lucian, stai un pic jos. Îți fac imediat o cafea. Ne-ai prins tocmai când terminam treburile, știi cum e la țară.
-Aștept, cum să nu, spune Lucian. Vreau să merg cu Eduard până la cineva din sat care are ceva de dat pe gutui. A luat un vecin de al meu pentru tatăl lui și a spus că e super și că e foarte ieftin.
-Da’ la voi în oraș nu este ? Și unde ai tu gutui?, întreb mirat. Ai plantat pomi în garaj sau îi stropești pe ăia din tablouri?
-Pentru tatăl Ioanei. I-a stropit cu tot felul de soluții, dar par pârliți la vârfuri. Unii s-au uscat.
-Și Eduard a stropit gutuii, spune mama. Numai că, putoarea, trebuia să stropească a doua zi și vârfurile și de atunci a trecut o săptămână.
-Poate are rău de înălțime, se amuză, Lucian.
-Rău de muncă, spune mama.
-Așa sunt scriitorii gothici, se amuză în continuare Lucian.
-Poate te mușc de gât, dacă tot mă gothicești atât, răspund încruntat.
Mama aduce cafea pentru Lucian și ciocolată caldă pentru mine, apoi pleacă afară. Privesc cămașa impecabil călcată a lui Lucian și inelele de aur de pe degete.
-Cum îl cheamă pe ăla de vinde otravă pentru pomi?, întreb curios.
-Pasoi, răspunde Lucian. Cică stă undeva la șosea.
-Da, știu cine e. Nu stă la șosea ci pe o uliță, dar mergem după ce bei cafeaua. Ioana, ce face?
-Dormea când am plecat. Nu știe că am venit la Mălini.
Ciocolata caldă îmi frige cerul gurii . Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și bat încet din picioare în podea. Unul dintre șlapii mei de gumă sare caraghios și ajunge sub măsuța pe care stă găleata de apă. Sorb din din nou din ciocolata caldă. Lucian privește crăpăturile din podea.
-Tu ești fericit, aici, la Mălini, spune el. Eu mă simt inutil în orașul meu infect. În fiecare zi, trebuie să alerg după bani. În fiecare zi, trebuie să o fac pe Ioana să se simtă bine, într-un fel sau altul. Sunt un sclav cu mașină scumpă și nevastă frumoasă. Un mare bou.
-Vrei să fii un om liber ca mine? Unul care nu are nici o sută de lei în buzunar? E mai bine așa?
-Dracu’ știe, Eduardule. Tu vei rămâne oricum în memoria colectivă. Chiar dacă aștia contemporani cu tine nu te suportă. Despre mine, cine naiba o să pomenească peste o sută de ani? Ce pana mea să spună? Că am avut bani și o nevastă frumoasă?
-Lasă, Lucică ! Au anunțat la televizor că de la anul este interzis ca oamenii să moară. Ai scăpat.
Ne mutăm printre pinguini și clocim. Vrei?
Lucian râde. Mă ridic și mă duc să mă îmbrac cu ceva mai de Doamne ajută pentru a putea să îl însoțesc în sat.
-Vin imediat, îi spun. Mă duc să îmi schimb șosetele. Am o pereche nouă, în dungi.
-Și cu pinguini ?
-Da, Lucică. Nu mă mir că ai ghicit.
Îmi schimb tricoul și mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul albastru. În iarbă, zăresc doi racateți, e semn că voi avea o zi norocoasă. Urc în mașina lui Lucian și îmi pun centura de siguranță. Lucian conduce cu grijă și privește aproape cu lacrimi în ochi caii priponiți pe marginea șanțurilor și cârdurile de gâște care pleacă fără grijă la prund. Intrăm pe uliță. Casele consătenilor mei sunt uriașe, cu forme voluptoase, aproape gigantice în comparație cu modesta mea casă tradițională. Gardurile cu temelii de piatră arată bogăția celor care și-au permis să cheltuiască sute de milioane de lei vechi pentru a le ridica. Lucian se încruntă și mă privește uimit.
-Oare, ăștia își dau seama că ucid satul românesc? La ce bun toate arătările astea din beton și piatră?
-Nu știu, Lucian. Chiar, nu știu.
Oprim în fața porții lui Pasoi. E plin de mașini și de faetoane parcate în apropiere. Unele mașini au numere de Suceava, altele nu.
-Ți-am zis că are marfă bună, spune Lucian.
-Adică toți ăștia care au parcat în zonă au nevoie de o substanță magică pentru stropit gutui? Și singurul loc din lume unde ar găsi e la dom’ Pasoi? Nu vezi că sunt mașini cu numere de Botoșani, Neamț, etc. E ceva aiurea aici.
-Poate face politică.
-Mă lași? Hai!,să intrăm.
În mod normal, ar trebui să îl strig la poartă, dar ar fi ridicol, așa că intrăm în curte. Pasoi are o curte imensă umbrită de bolta viței-de –vie. În curte, Pasoi a adus două bănci de lemn uriașe, din acelea folosite la praznice pe care stau la rând zeci de oameni, unii din Mălini, alții necunoscuți. La capătul băncilor sunt așezate două mese tot din lemn, la care stau doi preoți foarte bărboși, cam ca fostul stareț al mănăstirii Tanacu. Preoții citesc sau caută ceva în două cărți mari, iar oamenii vorbesc cu ei pe rând. Fiecare om, după ce ascultă pe preot scoate o sută de lei și o lasă într-un fel de bol de sticlă.
-Pe mine mă cheamă Vitiuca, spune o tânără, preotului din stânga. Sunt măritată cu un rom. Nu trebuie să mă judecați, îl iubesc, ce dacă e rom. Îl cheamă Arborel și e deștept. Eu cred că oamenii deștepți sunt bătrânii de la sate și romii, nu intelectualii. Ne-am cunoscut pe febe și imediat m-a vrajit cu frumusetea si inteligenta lui. Să stiti ca romii sunt mult mai inteligenti ca intelectualii.
-Bine, spune preotul. Vrei sa iti deschid cartea?
-Da, părinte. Vreau să știu dacă Arborel ajunge consilier și poate și senator cândva că el e inteligent nu ca intelectualii.
Lucian a încremenit. Privește spectacolul și nu înțelege ce se întâmplă.
-Eduardule, unde dracu’ am nimerit? Ce sufletul meu e aici?, omule.
-Nu știu, Lucian. Mă mir că nu ne-au cerut taxă de intrare că e super.
Preotul deschide cartea care are jumătate de pagini scrisă cu litere negre, jumătate cu litere roșii.
-Auzi ce scrie aici, spune el. Daa, omul tău va avea o viață plină de bucurii dacă e credincios.
-Este, spune Vitiuca. Arborel e pocăit. Nu bea , nu fumează, nu lucrează sâmbăta.
-Aoleu, nu e ortodox?
-Nu ți-am spus că romii sunt mai inteligenți ca intelectualii?
-Lasă asta, că nu te-am întrebat cât de inteligent e. Spune-mi dacă e ortodox ori ba.
-E mai inteligent ca intelectualii și are cont pe febe. Nu e suficient? Uneori oamenii de la țară gândesc mai bine ca intelectualii, iar romii sunt foarte deștepți. Știți ce mi-a spus când m-a întâlnit pe febe? ,,Vitiuca, iu ar mai laif’’. Știe și franceză. E foarte inteligent.
-Dar, tu ești ortodoxă, întreabă preotul?
-Cum să nu? Am fost și la părintele Boca. Și la părintele Finoagă. Și la părintele Turtoi. Nu lucrez sâmbăta că nu mă lasă soțul meu și merg și la adunările pocăiților ca să nu se supere Arborel, dar sunt ortodoxă, cum să nu?
-Bine, spune părintele. Să te rogi la Sfântul Mina și o să îți ajute bărbatul și pe tine.
-Sfântul Mină?
-Mina. Și să plătești două salindare la zi mare.
-Mulțumesc părinte, spune Vitiuca. Știam eu că și sfinția ta crede că bătrânii de la sate și romii sunt mai înteligenți ca intelectualii. Doamne ajută!
Vitiuca scoate o sută de lei și o îndeasă în bol , apoi sărută mâna preotului și se așază la coadă pentru a vorbi și cu cel de-al doilea preot.
Nu înțeleg ce se întâmplă, de unde au apărut popii și de ce lumea se înghesuie în jurul lor. Îl zăresc pe Pasoi, undeva în fața grajdului și îi spun lui Lucian să mă însoțească până acolo.
-Bună ziua, dom’ Pasoi, îl salut oarecum amuzat.
-Zâua bunî, răspunde Pasoi. Dacă vrețî sî vă bag în fațî la popi sî știți cî nu mă bag. Trebuia sî vă faciți rezervari.
-Nu, domle, nu avem nevoie. Da ‚ de unde au apărut ăștia?
-I-am întâlnit acu șăpti săptămâni în piațî. Ni-o cumparat niști oi sterpi . Aiștia îs din Ucraina. Aiasta i o țarî străinî di dincolu di Prut.
-Așa.
-Da. Api’ ne-am împrietinit șî o zâs cî a sî vină pi la mini sî citeascî din carti la oamini dacî șî oamini vreu cî doarî nu-i obligî niminea.
-Dom’ Pasoi, noi vrem să cumpărăm soluție de stropit gutuii. Ai sau nu ai?
-Nu am. Popii au, da’ tre’ sî așteptați sî termini di citit șî dupî aceia poate a sî citeascî șî moliftili Sfântului Vasâli. Dupî aceia au timp șî di vânzări cu strochealî.
-Venim peste o oră, cam așa ?
-Măi ghini, două.
Ieșim din curtea plină cu săteni și oameni de pretutindeni veniți să capete de o sută de lei speranță.
-Hai la apa Moldovei, spune Lucian. Stăm și privim apa o oră, două, cât e nevoie. Vrei?
-Hai !
Coborâm pe partea stângă a podului. Nu e nimeni . Ajungem repede ,,La Pini’’.
-Trebuia să luăm o pătură, spune Lucian. Poate ne așezăm pe un rahat de câine sau cine știe ce mizerie lăsată de consătenii tăi pe aici.
-Stai liniștit, îi spun eu. Aici e un loc curat. Oamenii fac grătare, la dracu în praznic, în altă parte.
Ne așezăm pe iarbă și privim apa Moldovei, știolboanele și curgerea ei.
-Știi ce face Ioana, seara?, mă întreabă Lucian. Nu în fiecare seară, dar în multe.
-Nu știu.
-Citește cartea ta, ,,Sacra Erotica’’. Apoi bocește câteva ore. Nu pot să o întreb nimic. Nu pot să o mângâi, înțelegi?
-Înțeleg, Lucian.
-Ioana, te iubește.
-Știu, dar nu contează. Nu știu ce se va întâmpla cu mine. ȘtiI doar că nu am bani, nu am nimic. Doar scriu și atât. Mă va citi și atât. Nu va pleca de la tine. Eu am o viață prea aspră.
-Știu asta, dar dacă ai vedea cum citește cartea ta! Nu o mai interesează nimic , poate să fie cutremur sau să intre hoții. E greu de explicat.
-Cred că înțeleg.
-Crezi!
-Da.
Lucian aprinde un foc într-o groapă săpată de cineva zilele trecute. Crengile de brad pocnesc, iar fumul se ridică drept către cerul albastru al satului meu. Îl las în pace. Mă dezbrac și intru în apă. Înot câțiva metri, apoi mă scufund și reapar la suprafață cu o creangă mai groasă acoperită cu mătasea broaștei.
-Lucică, am prins un peștioi !Hai și tu.
Lucian se dezbracă și intră și el în apă.
-Ne întrecem?, întreb vesel.
-Până unde?
-Până la pod și înapoi.
-Hai.
Lucian înoată de parcă ar fi profesionist. Mă învinge ușor, foarte ușor. Ieșim din apă și ne întindem pe iarba uscată de sub pini. Focul din groapă s-a stins.
-Voiai să te faci marinar?, mă întreabă Lucian.
-Da.
Dinspre răsărit se apropie în zbor trei berze. Le privesc uimit și mă întreb dacă nu cumva sunt tot cele trei berze care astăzi dimineață zburau deasupra casei mele.
-Îți plac berzele?; mă întreabă Lucian.
-Da, în copilărie, înainte de a fi vrut să mă fac marinar am vrut să mă fac barză.
Râdem . Lucian se îmbracă și e din nou vesel. Mă îmbrac și eu.
-Eduard, dacă mi-ai deschide cartea, ce ai putea să îmi spui ? Tare aș vrea să știu.
-Termină!, Lucică. Alea sunt prostii. Numai cretinii cred în deschiderea cărții.
-Eu, te întreb serios. Nu e vorba de o carte religioasă ci de cartea prieteniei noastre.
Intrăm în mașină. Lucian așteaptă să îi răspund.
-Paginile ar fi scrise cu litere verzi, spun eu, nu roșii sau negre.
-Atât?
-Da, Lucian, atât.
-Mulțumesc, Eduard. Mulțumesc mult.
Nu mai vorbim. Ajungem repede la poarta lui Pasoi. Nu mai sunt mașini sau faetoane parcate în fața porții. Intrăm în curte și găsim aceleași bănci de lemn ,goale de această dată. De undeva din livadă se aude muzică și chiuituri : ,, toată ziua în altar/noaptea-n pat e harmasar’’, ,, vitiuca, vitiuca/toată ziua pe febe/noaptea-n pat., ale, ale’’. Chiuiturile se întețesc. Ne strecurăm în livada lui Pasoi pe o poartă aproape putredă. Vitiuca dansează împreună cu cei doi popi, iar Pasoi e mort de beat. Oamenii sărbătoresc victoria ipocriziei în fiecare zi. Nu e nimic nou în satul meu cu oameni aspri și făloși. Pasoi ne vede și spune ceva la urechea unui popă . Acesta vine înspre noi împreună cu Vitiuca. Sunt beți și ne privesc urât.
-Nu vreau să vă vând soluție de pomi.
-De ce?, întreb eu cu aer inocent.
-Nu vreau să scrii după aceea despre mine. Scrie despre intelectualii tăi.
-Oamenii bătrâni de la sate și romii sunt mai deștepți ca intelectualii, spune Vitiuca.
-Normal, spune popa. Tot răul vine de la intelectuali.
Lucian se apropie de popă și îi spune:
-Scrie în evanghelie cât de tare îmi e scârbă de tine? Scrie?
-Bă!, ia vezi, se supără popa. Poate te blestem.
-Să mă pupi în blestem, cretinule. Hai să plecăm de aici !, Eduard.
-Am spus eu că bătrânii de la sate și romii sunt mai inteligenți ca intelectualii, repetă Vitiuca. Bine ai făcut că nu le-ai vândut ce au vrut ei. Chiar, ce au vrut?
Popa nu răspunde. Urcăm în mașină supărați pe vremuri, pe oameni, pe preoții ucraineni. Intrăm în curte.
-Lucian, vrei să rămâi la masă? E gata mămăliguța. Avem brânză, borș, de toate.
-Cum să nu? Rămân.
Mâncăm afară, la o masa de lemn. Pe deasupra noatră trec în zbor păsări și îngeri de veghe. Domnul citește dintr-o carte cu paginile verzi despre bucuriile, speranțele și visele noastre. Marele Camarad zâmbește și ne binecuvântează ziua de azi. Și cea de mâine . Și toate zilele în care nu vom trăi în genunchi.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II

 

Primele zile din 50+

Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nu am început să îmi ridic o piramidă din chirpici, nu am învățat pe de rost cântece retarde despre tinerețea veșnică, nu mi-am cumpărat un inorog de plastic. Se pare că sunt foarte puternic, spun asta pentru că acum vreo treizeci de ani, consideram pe cei care împlinesc jumătate de secol ca fiind persoane bătrâne, dificile, plictisitoare. Ei bine, nu e chiar așa. Încă port tricouri de rocker, îmi plac dulciurile, iubesc literatura de calitate. Totuși, oricât m-aș preface că nu observ, în jur s-a adunat ceva nisip de clepsidră. Ok, asta e, nu am ce face. Mă voi interesa cât costă o basculantă, voi încărca praful ăsta de care se teme toată lumea și îl voi depozita undeva, departe de visele mele. Voi rămâne atemporal, vesel și necititor de calendare.
Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Diminețile sunt reci, iar frații pomi rămân tot mai golași. Cerul e acoperit de nori care aleargă necontenit. Ei, și? E octombrie. Mai e un pic și Munții cei Mari ai Stânișoarei se vor acoperi cu omăt. Urmele animalelor de pradă se vor topi la primul fâșcâit al unui orfan. Viața e frumoasă. Nespus de frumoasă . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-4 Octombrie/2018