COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2016
ISBN: 978-606-711-466-9
NR. PAGINI: 126
FORMAT: 13×20
Azi e o zi bolnavă în care focurile nu ard. Am încercat de dimineaţă să aprind zeci de focuri dar nici unul nu s-a aprins, nici unul. Mâinile mele au îngheţat. E o toamnă aspră în care iubirea şi durerea sunt surori bune şi împart același iubit. Soarele e ascuns undeva sub o aripă de înger şi visează colinele verzi ale unui nou pământ, departe de lumea înecată în vanitate şi păcat. Îmbujorat de furie, îmbrăţişez catargul pe care flutură flamura ordinului sfânt. Sângele dimineţii e alb şi rece. Ca iubirea femeilor părăsite.
Soarele arde albul vopselei de pe şosea. Mi-e lene să înjur anotimpurile extreme aşa că stau rezemat de iarba pârjolită şi urmăresc pluta pironită a undiţei.
-Na, vrei, mă întreabă Mario întinzându-mi o sticlă verde, plină ochi?
-Votcă? O să murim pe malul apei dacă bem spirtoase pe căldura asta. Uite la el ce idei poate avea, frate!
Gino râde dar trage o duşcă din sticlă. Privirea i-a devenit strălucitoare. Curând va începe să cânte, il ştiu eu.
De dimineaţă stăm la pescuit iar eu am ‘,capturat” doar 4 patru cleni nu mai mari de o jumătate de palmă. În mod normal ar fi trebuit să îi arunc înapoi în apă dar nu am făcut asta dintr-o superstiţie pescărească învăţată în copilărie de la alţi pescari ghinionişti.
-Ar trebui o nadă ca lumea nu prostiile astea cu care am venit noi aici, se supără Mario. Poate dacă am lega celularul lui Gino de ceva am prinde şi balenele din Pacific.
-Invidios, mormăie Gino.
Gino are celular care costă o mie de euro dar conduce un Trabant. Glumele despre maşina lui se înmulţesc pe zi ce trece dar pe el îl lasă indiferent. E un prieten de calitate iar maşina lui este foarte bine întreţinută chiar dacă e veche.
La o suta de metri de noi s-a oprit un camion uriaş. Am binoclu. Îl pun repede la ochi şi mă uit la camionul parcat lângă râu: sunt doi bărbaţi în cabină care ne urmăresc cu atenţie.
-Ăştia au venit cu camionul la pescuit? Mare manelism mai e în ţara asta, se miră Gino.
-Dacă nu au Trabant de lux ca tine vin şi ei cu ce pot, îl sâcâie Mario.
-Cu camionul? Poate braconeză sau fac contrabandă cu ceva.
-Contrabandă cu ce?
-Habar nu am.
Mario propune să mergem până la camion dar am o presimţire sumbră şi mă opun ideii lui. Gino râde şi îmi arată cei patru peşti.
-Hai să vedem ce e cu ei. Nu îţi fură nimeni prada, garantez eu pentru asta.
-Dar ce eşti paznic pe aici? Lasă oamenii în pace! Să îi ia naiba cu camionul lor cu tot.
Şi totuşi mergem către camion. Şoferul şi celălalt bărbat s-au dat jos din cabină. Au în mâini bâte de bassebal şi vin direct către noi.
-Ţi-am spus eu că ăştia fac contrabandă, se amuză Mario. Precis e plin de ţigări netimbrate şi minore virgine în camion.
-Poate minore netimbrate şi ţigări virgine, răspunde Gino.
-Minore netimbrate, like that!
Şoferul ne înjură de mame, sfinţi şi biserici. E gras şi îi lipsesc aproape toţi dinţii. Prietenul lui este tot gras şi tuns zero. Ne somează să plecăm şi asta mă înveseleşte instantaneu. Şoferul încearcă să mă lovească cu bâta dar mişcările lui sunt greoaie. Îi imobilizăm imediat şi îi legăm de doi pini, pe mal.
-Să nu plecaţi cu pinii în spinare pentru că e ilegal să defrişati cu cârca, le spun stârnind hazul peturilor aruncate la întâmplare de oamenii care nu respectă minimele reguli de socializare.
-Hai să deschidem camionul, spune Mario. Să vedem de ce au sărit la bătaie.
-E ilegal, dă-i naibii. Lasă-le lor minorele netimbrate, mă supăr dintr-o dată.
Gino deschide uşa din spate a camionului. Sute de câini sar din el şi se pierd în pădurea de pini. Mario bea ce a mai rămas din sticla de votcă. Tăcerea devine apăsătoare.
-Ce faceaţi cu câinii, întreb pe cei doi?
-Nu erau câinii noştri, răspunde şoferul.
-Dar ai cui?
-Erau comunitari, dă-ne drumul.
Îi dezlegăm şi îi lăsăm să plece. Gino se supără pentru că totul s-a redus la câteva înjurături şi la o bătaie în care nu prea am avut rivali.
-Măcar dacă aveau ţigări minore de contrabandă, şoptesc gândindu-mă la sutele de câini care alergă acum prin pădure.
-Da’ cum naiba sunt alea, se supără Gino?
-Eh, nici eu nu am văzut niciodată. Doar elitele lumii au aşa ceva.
-Da’ minorele netimbrate cum sunt?
-Păi cum să fie? Scumpe. . .
Soarele arde braţele de metal ale podului. Nu îmi plac anotimpurile extreme. Cu timpul voi pescui din ce în ce mai puţin.
Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .
-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.
Merg fără chef pe marginea şoselei. Dau ,,bună ziua” oamenilor şi aceştia mă salută respectos, iar unii bărbaţi dau noroc cu mine. Aştept o maşină de ocazie. E foarte cald. Mă opresc în dreptul unui parapet de lemn vopsit în verde. Patru copii de grădiniţă cântă un refren al unei melodii arhicunoscute schimbând ordinea firească a versurilor:
-Gâscă tu mi-ai furat vulpea nu mi-o da-napoi. . .
Scot o cutie cu gumă de mestecat şi puştanii se bucură de cadoul neaşteptat.
-Cum te cheamă mă întreabă unul dintre ei?
-Eduard. Da’ pe voi?
Copiii îmi spun cum se numesc şi mă privesc în timp ce mestecă straşnic guma primită cadou.
Se apropie o ,,Dacia” cu ladă. Fac semn mai mult în glumă. Şoferul opreşte şi îmi strigă că pot urca. În ladă, un puştan supraveghează un porc imens aflat într-o cuşcă de lemn. Urc în maşină. E prima dată când călătoresc alături de un porc aflat într-o cuşcă .
-Paaa, Eduard, strigă copiii făcându-mi semne de rămas bun.
În maşină miroase a porc, transpiraţie şi ţuică de prune. Soferul este un bărbat la vreo şaizeci de ani, mustăcios, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou roz pe care scrie cu litere mari ,,Heidi fetiţa munţilor”. Tricoul îi e mai mic cu cel puţin două numere. Are o burtă uriaşă, iar când respiră, Heidi urcă şi coboară într-un ritm destul de alert.
-Mă cheamă Costel dar prietenii îmi spun Raul. Am lucrat prin Spania după revoluţie.
-Eduard, îmi pare bine.
-Şi tu ai nume spaniol, se miră şoferul mustăcios.
-Da, fireşte, răspund eu.
Nu vreau să îl supăr. Dacă el crede că numele meu este de origine spaniolă nu are rost să îl supăr. Mă uit pe geamul din spate şi văd porcul uriaş din cuşcă. Raul îmi întinde o sticlă cu ceva alb în ea. Beau un gât crezând că este apă minerală dar imediat simt ţuica de prune din cea mai bună calitate.
-Mulţam fain ,Raul.
-Hai să trăieşti Eduardule, răspunde mustăciosul trăgând o duşcă zdravănă din licoarea albă.
În Bucovina, când un om îţi spune pe nume este semn bun. Mă bucur şi uit imediat că mă ustură gâtul de la băutură.
-Da’ unde duci elefantul din cuşcă, Raul? L-ai cumpărat pentru consum?
-Nu, nici gând. Îl duc unui pădurar. Eu am o porcărie.
-Porcărie?
-Da, cresc porci şi îi vând.
Raul bea iarăşi. Căldura ne aprinde respiraţia.
-De aici ai şapte kilometri până în Mălini. Prinzi imediat o ocazie, spune Raul. Tare bine ar merge o baie într-un ştiolbon.
-Este Moldova la maxim două sute de metri..
-No, hai până acolo.
Coborâm cu maşina la picioarele podului. Raul îşi cheamă copilul şi amândoi se dezbracă de haine. Mă hotărăsc să fac şi eu baie deşi nu înot tocmai bine. Raul înoată pe spate, iar burta lui uriaşă se vede deasupra apei ca o ciudată creatură încă necuprinsă în regnul animal.
-Pinochio adă mâncarea şi băutura din maşină, strigă Raul copilului.
-Amu ia, răspunde copilul plecând în fugă.
-Pinochio? E poreclă, întreb eu gata să izbucnesc în râs?
-D’apoi cum altfel, poreclă. M-a minţit că i-au furat la şcoală telefonul. De două ori anul ăsta. El mă minţea că vrea aceeaşi marcă şi îmi arăta telefonul vechi. Banii îi cheltuia cu gagicile. Şaişpe’ milioane a făcut praf până amu !
-Şi nu te-ai supărat pe el?
– E mare, e în clasa a noua. M-o minţit cu stil. Nu mă supăr.
Îmi place vorba lui bucovineană şi dintr-o dată îl văd cu alţi ochi. Pare a fi un om care trăieşte frumos chiar dacă viaţa lui se deapănă printre porci şi drumuri nesfârşite. Pe un ştergar pune mâncarea: caş, roşii, măsline şi pâine neagră de casă.
-Pâine neagră de casă!! Îmi place de mor, le spun celor doi.
Pinochio ne toarnă ţuică în păhărele de plastic. Râde şi mănâncă cu gura deschisă.
-Da’ cum faci de sunt aşa mari porcii, întreb eu pe Raul?
– Îi hrănim cu concentrate, zăr şi popuşoi. Se umflă dar carnea nu mai are gust aşa de bun.
-Zer?
– Zăr cumpărat din locurile unde se colectează laptele. Cu o zi înainte de vânzare îl umflăm cu zăr şi mai luăm nişte bănuţi în plus.
-Eşti tare, Raul.
-D’apoi. . .
Mă despart de cei doi chiar în clipa în care cerul este brăzdat de fulgere. Un tunet puternic rupe în două liniştea.
-Ad-o Doamne, strigă Raul. La revedere Eduardule.
-Paa, Eduard, strigă şi Pinochio făcându-mi semne din lada maşinii.
Plec încet către casă. Mai este puţin şi ajung în sat. Drumul trece prin pădurea de mălini. Se aude mierla cântând.
-Hai sus, Eduard.
M-a ajuns o căruţă încărcată cu pietriş. Un adolescent îmi întinde mâna. Urc.
-Servus, flăcău. De unde vii?
-Am fo’ la balastieră. Acuş ajungim acas’. Să vedi Mălinii.
-Da. . .
Flăcăul scoate o sticlă de bere şi îmi întinde să beau. Mă răcoresc şi îi mulţumesc dând din cap. Bea şi el apoi strigă armăsarului să nu fie leneş.
Pădurea răde. Norii de ploaie se strâng deasupra satului.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe, dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ, dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
În cimitir, mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească, iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.
Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu
E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.
Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .
Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.
Iarna aprinde candele sfinte pentru fiecare suflet rătăcit. Fântânile părăsite îşi primenesc izvoarele cu lacrimile îndrăgostiţilor. Animalele de pradă hoinăresc de la o tristeţe la alta. Sângele dimineţii spală ochii cerului. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
-Cu cine ai votat, întreabă Marga? Sper că de data asta ai fost la vot. Mereu cauţi motive pentru a nu participa la astfel de evenimente.Îţi aduc imediat o ciocolată caldă. Vin cât ai spune bum-bum.
Marga pleacă în bucătărie. Deschid televizorul şi urmăresc rezultatele parţiale ale votului parlamentar. Ukla, căţeluşa Margăi întră în sufragerie şi mă priveşte curioasă . Nu aş fi vrut să ajung în Suceava astăzi, dar am fost nevoit să cumpăr unele produse care nu există la vânzare în magazinele din Mălini. Poate că nu trebuia să o sun pe Marga, asta da. Acum este prea târziu : aştept să beau ciocolată caldă şi evit să mângâi pe Ukla care a început să mârâie.
-Uite, ciocolata, spune Marga. Cu cine ai votat, că doar nu este un secret?
-Eu am votat în colegiul numărul 5. La Mălini au fost alţi candidaţi, nu tot aceiaşi ca în municipiul Suceava.
-Da, dragă, alţii. Dar aparţin aceloraşi partide. Nu?
-Sigur. Am votat pe reprezentatul focilor pubere şi pe o doamnă care promitea că va sprijini emanciparea etnicilor ecuadorieni.
-Da’ ce, sunt ecuadorieni în Mălini?
-Nu sunt, dar ideea este bestială.
– Tu faci mişto de mine, Eduardule.
-Nuu. . .Hai nu te supăra. Se anunţă vremuri prospere în satul meu. Toţi ecuadorienii vor să emigreze şi să-mi devină consăteni .
Marga râde.Numele ei real este Marghioala dar îi este ruşine cu el, aşa că se foloseşte de un substitut relativ al acestuia. Ea este o femeie grasă, proaspăt vopsită roşcat ( nu o prinde culoarea deloc), are obraji albi, dolofani, mult lăsaţi, buze groase, rujate violent. Poartă ochelari cu lentile uriaşe, probabil a sfatuit-o cineva că o pereche de ochelari de tipul acesta ascunde faptul că este grăsuţă. Se îmbracă aproape numai în negru iar fotografiile îi surprind, în general, doar faţa. După ce s-a îngrăşat, Marga a devenit foarte rea cu lumea din jur. Orice aluzie la greutatea ei corporală declanşează seisme, iar atitudinea acesteia devine extrem de ostilă. Soţul ei lucrează undeva prin Africa şi trimite acasă suficienţi bani pentru ca Marga să îşi poată permite să consume dulciuri în cantităţi industriale. De ceva timp s-a împrietenit cu nişte tineri care au simţit că, dacă o laudă, pot obţine anumite avantaje: mese abundente la restaurante de lux, mici daruri şi chiar intervenţii la anumite nivele care să îi ajute într-o eventuală pseudocarieră.
-Povestea un tip agramat despre tine, că ai inventat tomberonul cu deschidere pe partea dreaptă, glumesc eu gata să primesc o scrumieră în cap.
-Unde ai auzit asta?
-La ştirile CNN. Te superi?
Marghioala-Marga nu se supără. Aduce o tavă plină cu dulciuri şi începe să înfulece de parcă apocalipsa urmează să aibă loc în câteva minute. Muşcă dintr-o savarină şi îi curge din gură o zeamă cleioasă. Ukla îi linge mâinile.
-Nu mă supăr, răspunde ea. Multă lume mă invidiază.
-Pentru ce, întreb eu sincer uimit?
Marga mormăie ceva despre idealuri, speranţe, căutări. Se apropie de mine şi îmi şopteşte fraze îndrăzneţe, vulgare chiar.
-Nu îmi placi, Marghioala, îi spun oarecum trist. Nu te supăra. Îmi pare bine că ne-am văzut dar acum plec.
-Nu mă cheamă Marghioala ci Marga.
-Dacă în cartea de identitate scrie Marghioala, aia eşti. Cum eşti strigată de paraziţii care trăiesc de pe urma ta sau de căţeluşă nu mă priveşte.
-Te rog nu pleca, încearcă ea un ultim asalt.
– Mai bine mă arunc pe fereastră, îi spun alergând către uşă. Paaa, miss Piggy !
-Nesimţitule, ţipă Marghioala în urma mea.
În faţa blocului, puştanii cartierului se bucură de prima ninsoare. Zâmbesc şi plec departe de blocul în care locuiesc o femeie grasă şi o căţeluşă care latră doar după ce primeşte mâncare specială.
Animalele de pradă caută locuri noi în care urletele lor pot fi confundate cu strigătele de ajutor. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
