Mălini-19 Octombrie/2017

, , 0 Comments

Am terminat de tăiat strujenii. Munca asta este deosebită, pare a fi aproape un ritual. Fiecare strujan trebuie tăiat de jos, la câțiva centimetri de pământ. E ca și cum te-ai închina de mii de ori în fața minunii vegetale, a ogorului și Bunătății Celui Veșnic Viu. Am folosit secera bunicului meu. Secera are peste o sută de ani, iar micul mâner de lemn a fost fixat pe fierul zimțat cu mult înainte de venirea mea în Lume. Sunt bucuros că strâng în palma dreaptă mânerul mângâiat cândva de bunicul Vasile și de bunica Maria sau de tatăl meu. Am făcut bătături mari, rotunde, dar nu mă plâng. Dacă mâine, vremea va fi bună voi lega snopii de strujeni cu sârmă sau sfoară. Mă așez la marginea ogorului între vișinii Marko și Sasha. Mulțumesc Domnului și îl rog să-mi binecuvânteze neodihna și nesomnul. Și ogorul. Și satul meu cel frumos de la poalele Munților Cei Mari ai Stânișoarei. Îmi șterg fruntea cu un ștergar de iută, iar îngerul de pază îmi vorbește cu vocea tatălui meu, așa cum îl puteam auzi doar în copilărie :
-Gata?, Eduard. Spune cum vrei să te răsplătesc? Vrei să te ridic în brațe până deasupra munților? Să vezi cum trec păsările călătoare pe cărări albastre doar de ele știute? Vrei?, Eduard ? Vrei…
Privesc ogorul și primesc îmbrățișarea îngerului de pază. Ca un copil căruia nimeni nu îi poate dărui altceva . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-19 Octombrie/2017