MĂLINI-Volumul II-Capitolul 20
-Ce miroase așa frumos?, întreabă Ioana. Doamne!, ce frumos miroase.
-A pârjoale, răspund vesel. Mama le-a pregătit, acum ceva timp. I-am spus să facă mai multe deoarece ai luat carnetul și de acum faci naveta din patul lui Lucică în brațele mele. Vrei pârjoale?
-Vreau! Vreau!
Aduc pâine neagră, ceapă roșie și pârjoale fierbinți. Apa e proaspătă, fusta albastră a Ioanei e scurtă și pot vedea picioarele ei minunate, iar dimineața de vineri aduce întotdeauna bucurii bărbaților care au sufletul întreg.
-Vrei și castraveți murați?
-Ai?, se miră ca un copil, frumoasa Ioana.
-Am. În borcan sunt și gogonele și hrean murat.
-Vreau! Vreau!
-O să te stropești pe cămașa ta albă și scumpă. Oricum, tot sexy vei arăta.
-Da? Dacă spui tu!
Mâncăm. Ioana mănâncă fără tacâmuri ca o țărancă venită de la muncile câmpului. Îi plac castraveții murați și pârjoalele. Mai cere. Îi aduc alte pârjoale. Ador imaginea unei femei frumoase care mănâncă lacom , cu gesturi grăbite ca și cum ar fi prinsă între două blesteme.
-Ce ai pus în pârjoale ? Numai carne?
-Mama a pus, nu eu. Legume și miez de pâine neagră.
-Vai!, ce bune sunt!
Bea apă rece. Îi mângâi un picior, iar privirea ei îmi binecuvântează atingerea și visele.
-Vreau și moare din borcan. Îmi dai?
-Chiar vrei?, întreb amuzat. Ai zice că trăiești pe prispă de lemn și nu ești orășeancă de șase stele.
-M-am măritat pentru banii lui, ce, nu știi? El trăiește aiurea. Face trasee turistice, e veșnic nemulțumit și îmi caută nod în papură.
-Iar tu ești o sfântă, precis.
-Îl înșel doar cu tine, dacă asta se poate numi înșelat. Eu te iubesc, deci nu înșel pe nimeni, fac exact ceea ce simt.
-Adică are noroc? Dacă îl înșelai cu mai mulți era mai grav?
-Se vede că nu cunoști lumea. Habar nu ai ce se întâmplă prin familiile astea de bogătani.
-Nu îmi spune , te rog. Mai vrei moare?
-Vreau! Vreau!
Ioana stă pe același scaun pe care a stat acum câteva luni soțul ei, Lucian. Îi urmăresc gesturile de femeie alintată, sigură pe sine, dar foarte răsfățată. Observ că nu poartă inele sau verighetă, de fapt nu are nicio podoabă pe trup. Nu știu dacă a renunțat la ele din cauza mea, i-am spus adeseori că îmi displac accesoriile care spurcă frumusețea cărnii. Poate că a obosit să care peste tot bijuteriile inutile dăruite de Lucian. Poate.
Ioana a terminat de mâncat. Mă ajută să strâng masa și insistă să o las să spele farfuriile, să strângă firimiturile, etc.
-Nu o să te întreb unde să pun aia, unde e locul cănilor sau alte prostii. O să le așez unde vreau eu, spune ea. Ești cam botos. Ce ai?
-Mi-am amintit că nimic nu se schimbă în bine în viața mea. Și evident, am vrut să te impresionez cu fața mea tristă, teatrală.
-Atunci primești un pup. Apoi plecăm să vedem Crucea Talienilor.
-Pe bune?
-Da! Te duc oriunde vrei tu.
-La un meci al echipei Celtic Glasgow.
-S-a făcut. Cum lipsește din țară câteva zile, domnul Lucian, mohorâtul meu soțior, te duc la Glasgow. Numai să fie meci în perioada aia.
-Tu chiar nu glumești!
-Deloc. Te duc oriunde vrei tu, oriunde.
-Și îmi cumperi și un tricou scoțian cu dungi verzi? Tricoul celor de la Celtic.
-Desigur, Eduard.
Urcăm în mașină. Mă gândesc la tricourile celor de la Celtic, la cântecele galeriei și la pozele pe care le voi face în capitala cimpoaielor. Ioana conduce atent, depășește o remorcă încărcată cu bușteni de brad și se încadrează perfect în trafic .
-Unde se duce remorca asta?, se miră Ioana. Aduce brazii înapoi ? Că parcă ar avea de gând să meargă înspre munți.
-Precis, se duce la gater. Cineva a cumpărat de undeva, din țara asta, bușteni de brad și acum îi duce ca să îi transforme în scândură. Copacii tăiați din rădăcini nu mai pot fi vindecați de moarte. Pe trupurile lor se odihnesc cărnurile oamenilor și lucrurile nepotrivite din care sorbim moartea.
Mângâi piciorul drept al Ioanei. Primesc un sărut pe gât. Ajungem în Poiana-Mărului.
-Asta e școala unde ai lucrat tu?, întreabă Ioana.
-E mult spus că am lucrat. Am fost profesor necalificat pentru câțiva ani. La Poiana-Mărului am ajuns în al doilea an. Predam limba și literatura română și latina. Eram și diriginte.
-Limba latină? Mă omori!, dragule.
-Dacă îți spun! Am avut tot soiul de întâmplări pe aici, la școală și prin satul ăsta. O să îți povestesc una, ca să mai treacă timpul până ajungem la Crucea Talienilor. Corectasem jumătate din tezele elevilor de clasa a șaptea. Le-am spus notele și i-am anunțat pe cei ale căror teze nu reușisemm încă să le corectez că vor afla notele a doua zi, cel mai târziu. Era trecut de ora 12.30, pierdusem autobuzul care circula pe ruta Văleni- Fălticeni, așa că am fost nevoit să plec acasă pe jos. Nu făceam prea mult pânâ acasă, maxim patruzeci și cinci de minute. M-am mai încurcat jumătate de oră prin cancelarie unde am ascultat poveștile futuriste ale unei colege după care am plecat către casă. Am luat cu mine tezele celor de clasa a șaptea într-o geantă antică de fâș albastru . În dreptul bufetului, m-am oprit. Deși nu prea intram prin localurile bahico-rurale, dracu’ m-a pus să încerc să îmi astâmpăr setea într-un loc ca acela. Am intrat: sala era aproape goală, doar la o masă doi bătrâni se cinsteau cu bere ,,Suceava’’ la sticle de jumătate de litru. Îi știam pe cei doi: Gogălău și Cișme, doi oameni care păreau a fi de treabă . Întreb pe barman dacă are bere fără alcool:
-La cofetărie, spune el. Aici e bufet. Puteți să beți o sticlă de bere normală că nu vă ies mațele afară.
-Văd că aveți apă minerală. O sticlă, vă rog.
-Este. Și de băut ce să vă dau?
-Ajunge, apa minerală.
-Dapoi’ da, că de aia stau eu la bufet. Ca să vând apă minerală.
Iau sticla de apă minerală și mă așez la masă. Nu am nevoie de pahare, cine știe ce om o fi băut înainte cu el, prefer să beau din sticlă.
-Păi da, spune Gogălău. Unii nu știu să se poarte da’ au pretenția că pot să învețe pe alții.
-Dapi’ cum, spune și Cișme. Ghini ăi zâs.
-Acasă m-o învațat părinții să nu beu din sticlă ca harapii ceia din Africa. Cum ar fi să merg undeva să beu ca ghițălu’ din sticlă? Biberon ne-ar mai trebui.
-Ci sî măi vorghim? S-o strâcat lumea di tăt!
-Îs născut ’28. Unde s-o pomenit pe vremea noastră, profesor,barbat cu păru’ până la cur șî îmbracat în blugi. Eu am făcut numa’ patru clase, dar profesorii noștri erau frezați și la costum nu cu păru până la cur ca femeile la spalat țoale.
-Ba vineu șî în costum național la școalî, spune și Cișme. Cântau din fluier, ni învațau giocu caprei șî colindile. Cum sî vină cu așă păr? Doamni ferești! Poati la circ, nu la școalî.
Beau apă și tac. Oamenii sunt bătrâni și nu are sens să mă cert cu ei. Dacă le spun ceva, a doua zi ar afla toate satele comunei Mălini că m-am legat de ei.
-Eu am făcut numa’ patru clase, spune din nou Gogălău. Așa era pe vremea aceea. Părinții mei nu m-au dat la facultate că poate intram și eu cu capu’ șî mintea care o avem atuncea. Dacă ni trezăi din somn, noi știem tăt ci ni-o predat profesoru’. Două lucruri ni-o predat nouă atuncea , două da’ bune: înmulțârea și religia. Și noapte din somn dacă mă trezăști, amu la atâțea ani și tot știu și religia șî înmulțârea. Da’ profesoru era profesor: nu avea păru’ până la cur, sî îmbraca fain șî nu be ca ghițălu’ direct din sticlă. Iaca ci am pățât amu un ceas. Vin di pi coastă unde am fost să văd de o vacă priponită di dimineață. Mă așăz la masă ca să mănânc când vini Lenuța, nepoata, di la școală. Era tăt plânsă șî tremura de parcă dădusă în ea gălbinarea. Am întrebat-o ce are șî m-o prins di după gât șî ni-o spus că i-o pus profesoru’ pletos patru în teză pentru că nu i-o plăcut ce o scris ea despre gramatica lu’ Ana Blandiana.
-Da’ cini dracu’ i Ana Blandiana?, întreabă supărat Cișme.
-Eu n-am auzât di ea. O fi una din gagicile lu’ Mihai Eminescu, cî le-o bagat pi tăti aestea în manuale , la copchii, ca sî li spurce mintea. Copchila saraca o scris. O spus cî gramatica lu Ana Blandiana e bună, cî îi agiută, cî îi frumos sî înveți gramaticî, na, poati ti agiutî cândva în viațî. Digiaba! Profesoru pletos i-o pus patru. Vrei sî știi matale ceva? Când am dat noi teză, când eram copchii în 1936, tot așă o vrut un profesor sî ni dăie la teză gramatica lu’ Ana Blandiana. O vinit părințî noștri la școală șî i-o zîs la profesor: ,,La copchii noștri sî dai în teză ,,Luceafărul ’’ de Nicolae Labiș, poetu’ nostru din Mălini sau celăltă poezie a lui, aceea cu calu’.
-,,Noaptea pe ulițî’’, spune Cișme.
-,,Iarna pe uliță’’!, vezi cî ai uitat? Cum sî dai la teză pe Ana Blandiana când poțî sî dai pi Labiș? Profesoru nostru o înțăles șî nu ni-o mai dat gramatica lu Ana Blandiana, o dat Luceafăru’ lu Labiș. Ia, zi dom profesor cine e Blandiana ? Cine?, e asta, bre.
– O poetă foarte bună, am răspuns.
-Api, pentru că obligi copchii noștri sî învețe gramatica lu’ Ana Blandiana șî vii îmbracat în blugi șî porțî păru până la cur , o să meargă mâine la Inspectorat un colectiv de oameni ca sî ni rugăm de Inspectoru General să te dea afară.
Scot din geantă caietul de teze al Lenuței, nepoata lui Găgălău. Fata nu scrisese nimic, nici nu începuse teza.
-Ia uite!
Gogălău și Cișme privesc foile albe ale caietului.
-Dacă vreți , puteți veni la școală împreună cu inspectorul și colectivul de oameni al satului. Fata nu știe să scrie nici cât un elev de clasa a doua, au trecut-o profesorii de gura matale. De citit , nici atât, iar ,,Gramatică’’ e titlul unui poem foarte fain scris de Ana Blandiana. E adevărat că în manual nu este specificat faptul că unii imbecili pot avea avea probleme psihice după ce îl citesc. Da, mata, cred că știi ce vreau să spun , mai ales că ai avut ca subiect la teză, pe vremea când erai elev, o poezie de-a lui Labiș. Cât despre părul meu, e altă poveste. Te-am auzit odată spunând că în copilărie, te –a lovit calul cu copita. Poate că era chiar calul acela din poezia de care aminteai acum câteva minute.
-Las’ că vedem noi mâine la inspectorat. Sî vedem dacă ai voie să obligi copchii sî învețe gramatica lu Blandiana. Sta-ț-ar Blandiana șî gramatica ei în gât de pletos cu păru până la cur! Morții mamii voastre di pletoși cî din cauza voastră am pierdut fabricile, ogoarele șî bisericile. Din cauza voastră nu să fac barabulele șî popușoii. V-ați înțăles să învățați cu de-a sâla gramatica lu Blandiana pi copchii noștri? Nu, nu merge așa.
-Sî învețî religia șî înmulțârea ca noi, spune șî Cișme, nu gramatica lu Blandiana.
-Mergi dară șî tu mâine la Inspectorat?, uăi Cișme.
-Dapi’ cum! Nu vrem profesori pletoși și gramatica lu’ Blandiana.
-Nu vrem!, uăi. Nu vrem.
Ioana a oprit mașina. Se strânge în mine și tremură.
-Au fost la Inspectorat?
-Nu știu. Nu am aflat. Erau timpuri aiurea. Chiar nu știu.
Ioana mă mângâie. Îi simt sânii, limba, mușcătura.
-Hai să plecăm!, Ioana.
-Unde?, dragule.
-Hai să plecăm. Să căutăm soarele. Să mâncăm pârjoale la poarta lui. Dezbrăcați și primeniți. Și fericiți, Ioana. Fericiți.
-Fericiți, Eduard.
-Da, fericiți.
Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II
