Departe de Troia

Mălini-12 Februarie/2019

Ninge la Mălini. Mama aprinde focul în sobele de teracotă. Eu sunt afară, ,,croiesc” cărări prin omătul apos al lui Februarie. Nu sunt singur. Ify mă privește de pe coama cerdacului, iar în verdele Reginei Tuia e plin de păsări micuțe, viu colorate.
-Haida’ , haida’, Primăvară!, strig vesel, ca în copilărie, apoi fâșcâi prelung.
-Haida’, hai!, răspunde Primăvara, într-un colț de Paradis. Ai răbdare, Eduard. Mai ai răbdare, oleacă.
Ninge la Mălini. Omătul acoperă urme și așchii de brad. Niciodată, inimi. Niciodată, vise. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-12 Februarie/2019

Târgul Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură

Calendarul Programului ,,Lectura 2019”

Gaudeamus Craiova: 27 februarie – 3 martie, Teatrul Naţional Marin Sorescu
Gaudeamus Cluj-Napoca: 17 – 21 aprilie, Piaţa Unirii
Gaudeamus Oradea: 8 – 12 mai, Piaţa Unirii
Gaudeamus Timişoara: 22 – 26 mai, Piaţa Libertăţii
Gaudeamus Litoral: 1 – 5 august, Piaţeta Perla
Gaudeamus Braşov: 14 – 18 august, Piaţa Sfatului
Gaudeamus Radio România: 20 – 24 noiembrie, Romexpo

Mălini – 6 Februarie/2019

Miez de noapte la Mălini. Beau ciocolată caldă, afară, în cerdac. Am o napolitană, dar și patru nuci. Lovesc învelișul de lemn al nucilor cu un ciocan vechi. Se aude plânsul noii zile. Zâmbesc și scot miezul nucilor, apoi îl așez pe coama cerdacului.
-Vino, vino, zi albastră, murmur, ca în copilărie, când, rămas singur acasă, așteptam fără de somn, zorii de zi.
-Vino, vino, zi albastră, șoptește îngerul de pază.
Bem ciocolată caldă, pe rând, din aceeași cană.
-Vrei și miez de nucă?, întreb încet.
Îngerul de pază nu răspunde. Desenează pe o hârtie albă, o apă albastră ori cerul de dimineață, nu știu.
-Ce e acolo?, întreb mirat.
-Inima ta , frate om, răspunde îngerul de pază.
Miez de noapte la Mălini. Rup în două mica napolitană. Se aude plânsul noii zile. Și ecoul rugăciunii spuse pe fugă de un înger flămând și de un bărbat cu sufletul întreg . . .

Eduard Dorneanu
Mălini – 6 Februarie/2019

Mălini-5 Februarie/2019

Dimineață de februarie. Am așteptat răsăritul de soare lângă apa râului Suha. Am văzut cum se ridică aburii dimineții și am ascultat chemările înțelese și neînțelese. Apoi am aruncat pietre rotunde pe luciul apei curgătoare și am zâmbit deoarece unele dintre ele au ajuns pe malul celălalt.
Lumina a curățit de vise negre, apa râului de munte. Îngerul de pază a adus pietre albastre și le-a așezat de-a lungul malurilor. Când va sosi Primăvara, pietrele vor cânta asemeni copiilor care se jucau în aceste locuri acum cincizeci de ani , o sută de ani, o mie de ani. Și Domnul va plânge, alături de cei plecați dincolo de albastru. De dorul zilelor în care, oamenii iubeau cu adevărat, satul românesc. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-5 Februarie/2019

CREDINȚA, MAI PRESUS DE CUVINTE

buzele Domnului sărutând fântânile părăsite,
Hugues de Payens.
pădurile arzând în credinţa iubirii,
Robert de Craon.
nisipul chemând corăbiile lumii noi,
Everarad des Barres.
muzica albastrului fragmentată în mii de boabe de rouă,
Bernard de Tremelay.
femeile neiubite tremurând la porţile mănăstirilor,
Andre de Montbard.
cetăţile în ruină strigând numele oştenilor dezertori,
Phillippe de Milly.
vrăjitoarele arse pe rug la lumina lunii,
Odo de St Amand.
nostalgia locurilor sfinte părăsite de binecuvântarea divină,
Arnold de Torroja.
coroana a trei regi sfărâmată în faţa statuilor de piatră,
Gerard de Ridefort.
şarpele nordic luat prizonier într-o seară blestemată de sfinţi,
Robert de Sable.
mâinile murdare ale unui papă mort înainte de vreme,
Gilbert Horal.
asaltul asupra unui oraş sfânt la ora când mântuirea este imposibilă,
Phillipe de Plessis.
refrenul melodiei păgâne răvăşind speranţele tuturor celor botezaţi în numele morţii,
Guillame de Chartres.
tăbliţele unor legi absurde murdărite de privirea neagră a diavolului,
Pedro de Montaigu.
casele închiriate unor suflete pierdute ca răsplată pentru tăcerea fără de sfârşit,
Armand de Perigord.
rugăciunea de jad spusă la miezul zilei în piaţa oraşului cu nume de femeie lapidată,
Richard de Bures.
călătoria până la capătul lumii în căutarea celorlalte cuvinte,
Guillame de Sonnac.
apa vie murdărind feţele sfinţilor crucificaţi de o dogmă poleită cu sânge vinovat,
Renaud de Vichiers.
semnul disperării ocolind zăpezile munţilor mutilaţi de tristeţea orfanilor rătăciţi,
Thomas Berard.
inelul reginei mame învelit în flamura sfâşiată a unei dinastii caduce,
Guillame de Beaujeau.
marea bătălie de unde călăreţii lui Iisus nu s-au mai întors pe drumul de sare,
Thibaud Gaudin.
profeţiile spuse din mijlocul unui rug împlinind veşnicia,
Jacques de Mollay.

 

credinţa,
mai presus de cuvinte…

 

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Sublimare”

Mălini-17 Ianuarie/2019

Ziua a ars ca o lumânare aprinsă pe furiș, într-un loc unde rugăciunile se amestecă între ele și se pierd în ecou chinuit. Zăpezile au primit lumină aspră și urme noi. Inima mea nu a sângerat. Doar cuvintele închise alături de nisip blestemat, în clepsidre vrăjite. Apoi, întunericul a închis porțile dinspre drum. În tăcere . . .

Eduard Dorneanu

Mălini-17 Ianuarie/2019

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 21

O ploaie rece a răcorit trupul încins al pământului. Deși e cam târziu, sper ca ploaia să ajute popușoii și aceștia să lege, altfel, la toamnă va trebui să strâng de pe ogor doar codenari și strujeni. Iarba udă sclipește către înalt. Mă bucură ploile care vin în zilele încinse ale lui august.

-Să te duci să plătești cablul, spune mama. A venit mesaj pe telefon că trebuie să îl plătim.

-Pe data de douăzeci a fiecărei luni plăteam, spun eu mirat. S-a schimbat regula?

-De când s-a schimbat proprietarul firmei de cablu, s-au schimbat și regulile. Și luna trecută a fost tot așa, au trimis mesaj de parcă fugeam din țară fără să le dăm lor douăzeci și unu de lei, taxă lunară, ca să putem vedea programele infectate cu manele și politicieni mincinoși.

-Da, chiar că da. Nici nu avem la ce ne uita.

-Era mai bine înainte. Acum, avem zeci de canale de televiziune la care nu ne uităm deloc.

Plec. Trebuie să ajung la Căminul Cultural, acolo au cei de la cablu o cameră și pe cineva care se ocupă de facturi. Merg repede, mi-e cam foame și am văzut la plecare că mama cocea chipăruși. Abia aștept să mă întorc acasă. În fața Căminului Cultural sunt patru oameni: nea’ Prante și soția lui, un bărbat din localitatea Poiana Mărului, cred că se numește Undiloiu și o femeie tânără, foarte agitată care vorbește la telefon cu voce tare. Dau bună ziua:

-Mă doare fix în buruiană, spune femeia tânără la telefon. Ești un bou nemernic șî ticălos. Nu mai vreau să aud de tine. Mă duc la lucru în Irlanda. Da băi, vițelule, ce credeai că nu mai sunt bărbați și s-a terminat lumea cu tine? Cu Ghimpuș mă duc. Păi, da? Doar nu o să merg cu un gâscoi ca tine.

-Bună!, Eduard spune tanti Prante. Ai venit să plătești cablul? Și noi am venit, dar nu e aici fata care ia banii. Hai!, să o mai așteptăm oleacă.

-Sigur, spun eu trist cu gândul la chipărușii copți de mama.

Dau noroc cu nea’ Prante și cu omul din Poiana Mărului, probabil Undiloiu.

-Băi!, os de cărăbuș, continuă cearta femeia tânără, să nu te pună dracu’ să scoți prostii despre mine, că sunt curvă sau altele de astea că și eu scot despre tine, văd eu ce. Cum ? Și ce dacă m-am încurcat cu Ghimpuș. Aista mă iubește și are mașină nouă , nu rabla de aia ca a ta cu trei uși și jumate’. Băi, cascatuli!, sî ti punî dracu să scoți ceva urât di mini! Auzî? Sî ti punî dracu!

Discuția femeiei e enervantă, mai ales că habar nu am idee cine o fi. Intru în vorbă cu cei doi Prante, oameni în vârstă ( el are șaptezeci și nouă de ani, ea șaptezeci și șapte), dar foarte de treabă.

-Poate că stăm degeaba pe aici, zic eu. Mai bine venim mâine.

-Mâine e sâmbătă, spune tanti Prante. Dacă nu vine azi, mâine nici atât nu apare. Eu nu pot înțelege de unde o avut numărul meu de telefon. Că mie, mi-o dat mesaj.

-Așa a trimis la toată lumea.

-Da’ eu nu am dat numărul meu de telefon nimănui. Numai copchii mei îl știu.

-A venit la mata, cu un nou contract, după ce au preluat ăștia noi firma de cablu. Mergea prin sat, un nene îmbrăcat în parpalac de blugi și doamna pe care o așteptăm noi. Nu au trecut pe la mata?

-Ba da.

-Ei!, atunci când ai completat formularul ăla a cerut și numărul matale de telefon. Așa că de acum ne dau mesaje în fiecare lună.

-Nu-mi amintesc să le fi dat număru’ de telefon, domnu’ Eduard. Nu-mi amintesc și pace!

-Da’ pe agitata asta care vorbește la telefon cum o cheamă? Nu o cunosc.

-O cheamă Viva Patale. Se ceartă cu bărbatul ei. Cred că și-a găsit pe altul.

-Ce nume are! Zici că e post de muzică, hahaha.

-Băi!, ciucalău împuțit, spune Viva, soțului ei. Nu am nevoie de tine, băi curechi putred ce ești. Să nu te prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine să te crape ca pe-o barabulă decojită. Gata! Nu mai sunt fimeia ta, cată alta care să stea acasă și să trăiască cu patru sute de euro cât ăi trimis tu.

-Doamna Viva!, mă adresez eu femeiei.

-Ci vrei? ,uăi, mă întreabă gorgonic tânăra femeie.

-Dacă vreți să vă certați, mergeți oleacă mai încolo. Uite, înspre sud e Bulgaria, la nord e Ucraina, de ce trebuie să urlați aici de parcă e sfârșitul lumii?

-Uăi!, ci vrei? Poati ti spun lu barbatu’ meu cî vorghești urât.

-La cere din ei?, că se pare că la dumneata totul e la plural

-Ci vrei?, uăi. Undi vezi pular la mini? N-are voie o fimee să vorbeascî la tilefon cî gata să ocupă di pular?

-Am spus, plural. Da’, mă rog, ocupă-te cu ce dorești, dar du-te și urlă un pic mai încolo. Chiar crezi că noi avem nevoie să aflăm amănunte despre viața ta? Hai!, te rog, du-te mai încolo și întoarce-te de Paște.

-La Pașteșe Cailor să te întorci, copchilă, spune și Undiloiu. Omu’ ț-o vorghit frumos șî tu urli ca vaca când vre’ dusă la montă. Du-te bre!, la taur șî nu urla pi aicea cî noi nu avem nevoie di tini. Hai!, cară-te Vivă.

-Da, spune și tanti Prante. Eu de abea mă țin pi chicioari șî trebuie să mai ascult șî cum țipă nebuna asta. Când te-oi trânti odată, api iesî din tini numa’ cearî di albini.

Viva pleacă peste drum. Continuă să vorbeascî la telefon și vorbele ei se aud parcă mai tare:

-Nu, uăi!,  nas de cocostârc. S-o luat de mine niște înapoiați cî măi sunt și înapoiați în sat așa cum ești și tu. Cum ci fac aicea?, boule. Am venit să plătesc cablul că tu nu ai grijă de aiestea, îmi trimiți ca la o străină patru sute de euroi. Cum dracu vrei să trăiesc cu patru sute?, uăi scândură di cacadâr? Cum?, uăi.

-Nu se mai oprește din vorbit, spune tanti Prante. Așa e și mama ei, și bunica ei. Toată ziua vorbește la telefon și înjură pe unu’ , pe altul.

-Ce ocupație au unii!

-Doarî nu ca mini. Eu am venit alaltăieri de la spital, tocmai de la București. M-o durut după cap și o trebuit să merg la medic. M-o țânut internată paișpi’ zâli, da’ alatăieri m-o externat. Șî când am agiuns acasî, vai, domnu’ Eduard, când am agiuns acasî ni-o vinit sî mor. Chiar di la poartî ni s-o făcut rău. Dacă nu vine’ barbatu’ meu sî mă țânî ghini chicam pi gios în glod. Vai!, ci rău ni-o fost.

-Te-ai obosit și mata! Las’ că trece oboseala și o să fie bine.

-Nu e asta, domnu’ Eduard. Nu de la oboseală mi-o fost rău.

-Șî amu’ ce vrei?, țipă de dincolo de drum Viva. Uăi!, ni-am găsât pi altu’ și mă duc în Irlanda la el. Da, la Torino, în Irlanda. Nu-s chioampa ta ca sî trăiesc fără bani șî tu să chefuiești acolo cu tățî bețâvii cî eu am auzât ce faci tu după muncă. Ni-am dat sama ci fel di om ești di când am mers tăți în Arșâțî la treabă. Ăi vinit cu mâna în fund, fără mici, fărî o tărie, numa cu o ladă di bere șî aceea, ce măi ieftină care ăi găsât-o. Voiai să muncim la polog fără mici? Numa’ cu bere ieftinî? Lasă!, uăi, cî ne-am găsât pi altu’. Nu mă aburi pi mini, cî nu ti cred. Zâci tu așă, da’ nu trimiți șase sute de euro cî dacă aveai trimite-i șî pânî amu.

Aș vrea să plec acasă. Mi-e foame, iar cea care se ocupă cu încasarea plăților nu cred să mai apară prin zonă. Viva continuă să se certe și răbdarea mea e pe sfârșite.

-Vai!, domnu’ Eduard, continuă tanti Prante. Știi de la ce mi s-o făcut rău? Vecinu’ meu, Chietrilă, îl știi, o mai ridicat un etaj la casă.

-Și?, întreb nedumerit.

-Am ramas numa’ eu fără etaj pe ulițî. Numa’ eu. Ci să mai spun că în sat măi sunt numa’ vreo cinci case de lemn. Da’, treaba nu rămâne așa. Am vorbit cu barbatu: ori ridicăm un etaj, ori facem casă nouă cu părețî galbini cum face lumea care vini cu bani di dincolo. Doarî nu am trăit degeaba pe lumea asta, nu să cuvine la anii iștea să nu avem etaj.

-Vorbiți serios?

-Păi, la cini mai vezi mata, casă di lemn sau fără etaj. Numa’ la calici, la leneși, la aceia care nu o vrut sî facî nica cu viața lor. Api șî eu vreu să urc la etaj și sî respir aer sănătos sî sâmt cî trăiesc. Da’ nu mă las domnu’ Eduard, nu mă lăs. Ai sî vezi cî până la primăvară am și etaj șî casî di bolțari.Ăi sî vezi!

Dau bună ziua și plec. Mi-e și foame și nu am nici răbdare să mai ascult fanteziile oamenilor.

-Sî dai bună ziua când pleci!, pletosu’ dracului, strigă după mine Viva.  Nu mai ai răbdare  să aștepți? Fugi răpâdi acasî, nu îți placi întri oamini. Bou’ naibii!

Nu îi răspund. Sunt trist. Satul meu se transformă într-un fel de orășel second –hand, cu oameni care au dorințe de neînțeles. În jurul meu se ridică monștri din beton cu pereți galbeni și roz. Dispar gardurile de lemn, casele de lemn, mesele de lemn, crucile de lemn. Curând vor dispărea caii, apoi faetoanele, sanciurile și tărăboanțele. Sunt trist. Satul meu își strigă durerea în fiecare zi, în fiecare seară, în fiecare sunet de clopot.

Ajung acasă.

-Ai plătit cablul?, întreabă mama.

-Nu era nimeni la Căminul Cultural. O să mă duc mâine.

-Cine știe unde ai fost tu. Nu e frumos să minți. Ție nu îți plac oamenii de pe aici, așa că precis în loc să mergi la Căminul Cultural, te-ai dus în prund sau în altă parte, oriunde nu sunt oameni. Ce?, eu nu te cunosc.

-Ba am fost la Căminul Cultural.

-Nu ai fost. Dă banii încoa’, că mă duc eu.

-Hai!, mamă, zău că nu era acolo doamna aia care se ocupă de treaba asta.

Mama ia banii și iese pe poartă. Rămân în cerdac și o privesc cum pleacă. În drum se întâlnește cu Viva și  soții Prante.

-Unde te duci?, doamna Dorneanu , întreabă tanti Prante.

-În Centru, la Căminul Cultural ca să plătesc factura la cablu.

-De acolo venim și noi.

-E acolo doamna de la cablu?

-Da, am plătit pe trei luni ca să nu mai venim iară că suntem bătrâni și îi cam departe.

Mama îmi face semn din drum.

-Nu era acolo când am fost eu, răspund supărat.

-Haida, hai!, Eduard, răspunde mama.

Intru în casă și dau drumul la televizor. Știrile sunt rele, iar muzica e ridicolă. Închid televizorul și mă așez pe fotoliu. Sunt trist. Aud strigătele de durere ale satului meu. În zi de vineri. Zi de post și rugăciune curată.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon