Editoriale

Iubirea nu este un șobolan degerat

Cei mai răi oameni sunt oamenii neiubiți. Oamenii neiubiți în tinerețe, neiubiți la bătrânețe, neiubiți în clipele când doresc să se încălzească în valurile de carne ale celorlalți. Rămași fără mângâiere, acești bipezi cu suflet mutilat, încep să atace pe acei care au cunoscut fericirea. Îi vedem peste tot, își poartă otrava prin lume: la televizor, la nunți, la Biserică ori la o halbă de fiere. Peste tot. Cuvintele lor caută alte cuvinte, la fel de otrăvite, și împreună, formează un ecou menit să murdărească anotimpuri, vise , îmbrățișări.
Acum câteva zile, am deschis televizorul, pe un post ..de știri’’. Patru domni și doamne (Slavă Domnului, nu le cunosc numele și nici nu doresc asta ) vorbeau despre un cuplu, despre soții Macron. Evident, se discuta despre diferența de vârstă,  despre faptul că un divorț este inevitabil, se discuta și despre intimitate. E greu de înțeles cum și de ce e nevoie să se discute public despre un cuplu, fie el și un cuplu cunoscut de întreaga populație a planetei. Nu înțeleg cum poți să știi dacă e fericit sau nu cineva, dacă nu îl/îi cunoști personal. Cum poți aprecia gradul de fericire a unui cuplu și cât de mult se doresc doi soți? Hmm, asta seamănă mai mult a acumulare de frustrare și ține de răzbunarea pe care o pune la cale cel neiubit, mereu gata să murdărească imaginea altora. Ce m-a determinat să nu schimb canalul și să urmăresc în continuare emisiunea? Cei de dincolo de sticlă afirmau că sunt specialiști în ceva ce ține de horoscop, preziceri, etc. Brusc, un domn cu aer misterios, a afirmat că el a studiat viețile anterioare ale soților Macron, adică 23 sau 32 ( nu mai știu exact cum au spus). Au urmat fraze pompoase, unele viclene, altele pline de ură, oleacă mai rafinată. Oamenii aceia își dădeau cu părerea în funcție de calendarul chinezesc, rune și alte chestii din astea ciudate. Am ascultat. Mi-am dat seama câtă invidie a stârnit acest cuplu, câtă frustrare au strâns în sufletele lor cei care nu au fost niciodată iubiți cu adevărat. Cred că e cumplit să ți se spună ,te iubesc’’ doar așa, pentru că așa trebuie. Cred că e cumplit să stai în același pat cu un străin/ă care ți-a luat  numele de familie și nu simte nimic pentru tine. Ei bine, astfel de oameni, culmea, specialiști în ale psiho-horoscop0-umanului discută despre un cuplu format din oameni care se iubesc. Care este adevărul? Prieteni, să fim serioși, iubirea nu cunoaște granițe, culori sau diferențe de vârstă. Cred că domnul Macron a divinizat-o dintotdeauna pe actuala lui soție. Sunt sigur că acești oameni se iubesc, iar cei care își închipuie că diferența de vârstă înseamnă ceva, se înșeală. Vă asigur că bărbatul care nu a divinizat o femeie, a trăit degeaba, iar femeia care nu a simțit că e zeița cuiva, a trecut degeaba prin această lume.  Nu contează anii, culoarea pielii sau etnia. Iubirea leagă oameni diferiți în împletire de fior și vibrație. Asta e fericirea și oricâte vorbe ar lansa către nicăieri, oamenii neiubiți, Iubirea învinge. Aici, apoi în veșnicie. Mereu . . .

 

 

Eduard Dorneanu

Mălini

Fântâna Albă

Noaptea de Florii a anului 2018. În satele bucovinene se aprind focuri, multe focuri. E un obicei păstrat viu din vremuri străvechi. Și în satul meu, Mălini, focurile ard, iar lumina lor se unește cu cea a Stelei Sacre ce ne arată drumul cel bun, drumul Credinței.
Bat clopotele. Sunetul lor domolește apele de munte și aprinde lumânare curată în locurile unde la 1 aprilie/1941, frații noștri au murit rostind numele Domnului și al Țării. Acolo au căzut sub gloanțele rusești sau spintecați de cavaleria rusă : Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan din satul Cupca și Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban din Carapciu și Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc din Trestiana și Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar din Iordănești și Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac din Suceveni și Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga din Pătrăuții de Jos și Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc din Pătrăuții de Sus. Și alte mii de români din Bucovina ale căror nume eu nu le știu. Trupurile lor au fost ascunse în gropi comune, iar sângele martirilor au sfințit drumurile care duc la o frontieră pe care inima mea o socotește ca fiind una vremelnică.
S-au aprins focuri în satele din Bucovina, multe focuri. Bat clopotele. Rugăciunea este mai fierbinte ca oricând. Frații noștri au ajuns la Dreapta Celui Veșnic Viu. Domnul i-a primit la masa Sa și la vremea cuvenită se va întoarce cu ei acasă, în România. Și iar se va ridica Neamul nostru, căci dragostea Domnului este fără de margini . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-1 Aprilie/2018

Iubim România ?

Cât de mult iubim România ? Cât un câștig la categoria întâi a jocului 6 din 49 ? Sau cât o calificare la campionatul european de pierdut timpul ? Atât de mult ? Atât ? Nu e cine știe ce. Jocurile de noroc și alergarea după baloane umflate cu aer nu definesc un popor. Sau poate că iubim țara cam cât un tur pe la mănăstirile așezate strategic în cele mai sărace locuri ale patriei. Sau cât un trofeu din aur lasciv ridicat deasupra capului de către o jucătoare de tenis de care generațiile viitoare nu își vor aminti. Atât de mult ? Ha ! Nu ajunge, prieteni, tenisul de câmp și mănăstirile fac parte din divertismentul mistico-hedonist al unor generații care caută repere în arene, între ziduri pictate, oriunde e lume multă și speranță deșartă. Cât de mult iubim România ? Cât vorbele pocite ale unui rege fără tron ? Cât poemele în proză scrise de către agramați care își pun sub pernă carnetele de scriitori ? Atât de mult ? Chiar atât ?
Hai să fim sinceri preț de o respirație și o cană de ciocolată caldă. Mă mir că România nu s-a destrămat teritorial. Este un mister că această țară e încă în viață. De ce spun asta ? Pentru că am impresia că aproape nimănui nu îi pasă de neamul nostru, de adevărata noastră credință, de strămoșii noștri care au luptat și s-au jerfit de-a lungul timpului. Aud zi de zi că e posibil să fie mai bine, să progresăm, să fim asemeni altor popoare din vestul sau nordul clepsidrei. Stau și mă întreb: cum așa ? După 1990, la vot se prezintă orice român care a împlinit vârsta de 18 ani și dorește să își exercite acest drept . Nu știu cum naiba se face, dar votul universal a îngropat complet țara. Oricum s-ar vota, țara e tot mai plină de datorii, românii pleacă în alte țări pentru că aici nu sunt locuri de muncă, iar tot ce s-a construit cândva a fost sau este vândut pe nimic unor investitori veniți parcă direct din canalele de desene animate. Așa că, fără supărare, votul universal ne va îngropa de tot. Presupun că singura soluție ( deși pare a fi una extremă ) este ca la vot să meargă numai oamenii foarte, foarte inteligenți, oameni care au demonstrat societății că sunt mult peste medie. România nu are nevoie de voturile asistaților social sau emoțional. Rolul lor a fost și este unul malefic, iar țara are nevoie minți luminate care să îi hotărască viitorul. Votul oamenilor inteligenți poate salva o țară. Știu că această soluție nu va fi niciodată folosită. Totuși întrebarea rămâne : cât de mult iubim România ? Cât un apartament pentru care trebuie plătite rate, o viață de om? Cât o noapte într-un motel cu o divă beată agațată într-un bar de fițe ? Sau cât un ceai cald primit la coadă la moaște într-o noapte friguroasă printre babe cărorara le curge nasul și jandarmi care înjură printre dinți ? Atât de mult ? Atât ?

Eduard Dorneanu
Mălini – 14 mai/2016