Literatură

MONTGISARD

 

regele lepros a ridicat din nisip flamura cruciată
optzeci de fraţi au strigat numele Domnului.
sub scuturile celor plecaţi în căutarea binecuvântării
moartea dezbrăca de copilărie fecioarele maure..

aproape de Ramla l-am văzut pe Saint George
sabia lui despica toate cuvintele mincinoase.
oamenii morţi se îngropau singuri într-o nouă uitare
iar îngerul care vesteşte Apocalipsa a plecat către sud
spre a duce în infern capul lui Ahmed.

mi-am continuat marşul printre cadavrele luptătorilor solitari
cu coada ochiului închideam rănile muribunzilor.
credinţa se rezuma la respiraţie şi pas,
rugăciunea era ariergarda unei lumi în derivă.

nu am murit nici atunci. . .
drumurile s-au închis în cercul de sânge al ecoului.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Sublimare”

 

Autor:Eduard DORNEANU
Titlu:Sublimare
Editura Eikon

COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2017
ISBN: 978-606-711-548-2
NR. PAGINI: 146
FORMAT: 13×20

 

MĂLINI-Volumul IV

Autor: Eduard Dorneanu
Ilustrație copertă: Arhivă foto familia Dorneanu
Tehnoredactor: Mihăiță Stroe
Editor: Valentin Ajder
ANUL APARIŢIEI: 2020
ISBN: 978-606-49-0304-4
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13×20

”Domnul mi-a promis că vor veni zile când timpul se va opri, iar cărarea mea va trece înaintea tuturor semnelor. Nu știu câte astfel de zile vor fi. Aleg să aștept smerit, fără a căuta lauda, bogăția și efemera strălucire a premiilor. Pașii mei cunosc un singur drum, iar acela se întinde între sufletul meu și locul unde primele flori au cunoscut lumina.” (fragment)

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineaţă. A publicat poezii, articole şi proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineaţă, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului, Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur etc. sau articole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph – Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeaşi editură a publicat în 2011 volumele de poezie şi proză: Frăţia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Jurământul Templierului, Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite, Rugăciunea de piatră, Neînţelese dimineţi şi Jurnal de primăvară mutilată. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte – Bucureşti, antologia (de poezie şi proză), Jurnalul apelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea în prefaţă: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială. Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsă modestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite”. În anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proză scurtă, 7,63, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: ,,Da, talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturor celorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al ,,vieţii la ţară”, până la graniţele – adesea dincolo de ele – magicului şi miraculosului”. În noiembrie 2014, Editura Eikon lansează la Gaudeamus cartea Mălini. În anul 2015, publică la Editura Tracus Arte, cartea de poezie Sacra Erotica. În anul 2016, publică la Editura Eikon, volumul de proză Departe de Troia. În luna februarie a anului 2017, a publicat la Editura Eikon, volumul de poezie cu titlul Sublimare. În luna mai a anului 2017, a publicat Mălini – volumul II, La Editura Eikon. Mălini – volumul III a văzut lumina tiparului în anul 2018, la Editura Eikon.

Departe de Troia

Noaptea a venit supărată şi s-a asezat între noi ca şi când ar fi dorit să ne ocrotească amintirile. Visele au fost alungate şi în locul lor au poposit imagini vechi din vremuri foarte îndepărtate.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Departe de Troia”

Autor: Eduard Dorneanu
Editura: EIKON
Colectia: Eseu și critică literară, proză, poezie
Anul aparitiei: 2016
Nr. pagini: 126 pagini
ISBN: 978-606-711-466-9

Mălini

O însoțesc pe mama până la poarta dinspre drum, apoi ea iese în șosea și merge preț de o rugăciune blândă către ulița care duce la biserica satului. Nu există imagine mai sfântă ca aceea a unei mame care merge la sfântul locaș. În spatele mamei, Lumina curăță de pași drumurile satului. Îngerul de pază o urmează la o distanță de șaisprezece bătăi de inimă. O privesc cu drag. Ca pe singura ființă care poate deschide porțile Cerului.
Drumul de Credință al mamei continuă. Sub Lumina Celui Veșnic Viu. În cel mai frumos loc din Univers. La Mălini…

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul III

CREDINȚA, MAI PRESUS DE CUVINTE

buzele Domnului sărutând fântânile părăsite,
Hugues de Payens.
pădurile arzând în credinţa iubirii,
Robert de Craon.
nisipul chemând corăbiile lumii noi,
Everarad des Barres.
muzica albastrului fragmentată în mii de boabe de rouă,
Bernard de Tremelay.
femeile neiubite tremurând la porţile mănăstirilor,
Andre de Montbard.
cetăţile în ruină strigând numele oştenilor dezertori,
Phillippe de Milly.
vrăjitoarele arse pe rug la lumina lunii,
Odo de St Amand.
nostalgia locurilor sfinte părăsite de binecuvântarea divină,
Arnold de Torroja.
coroana a trei regi sfărâmată în faţa statuilor de piatră,
Gerard de Ridefort.
şarpele nordic luat prizonier într-o seară blestemată de sfinţi,
Robert de Sable.
mâinile murdare ale unui papă mort înainte de vreme,
Gilbert Horal.
asaltul asupra unui oraş sfânt la ora când mântuirea este imposibilă,
Phillipe de Plessis.
refrenul melodiei păgâne răvăşind speranţele tuturor celor botezaţi în numele morţii,
Guillame de Chartres.
tăbliţele unor legi absurde murdărite de privirea neagră a diavolului,
Pedro de Montaigu.
casele închiriate unor suflete pierdute ca răsplată pentru tăcerea fără de sfârşit,
Armand de Perigord.
rugăciunea de jad spusă la miezul zilei în piaţa oraşului cu nume de femeie lapidată,
Richard de Bures.
călătoria până la capătul lumii în căutarea celorlalte cuvinte,
Guillame de Sonnac.
apa vie murdărind feţele sfinţilor crucificaţi de o dogmă poleită cu sânge vinovat,
Renaud de Vichiers.
semnul disperării ocolind zăpezile munţilor mutilaţi de tristeţea orfanilor rătăciţi,
Thomas Berard.
inelul reginei mame învelit în flamura sfâşiată a unei dinastii caduce,
Guillame de Beaujeau.
marea bătălie de unde călăreţii lui Iisus nu s-au mai întors pe drumul de sare,
Thibaud Gaudin.
profeţiile spuse din mijlocul unui rug împlinind veşnicia,
Jacques de Mollay.

 

credinţa,
mai presus de cuvinte…

 

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Sublimare”

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 21

O ploaie rece a răcorit trupul încins al pământului. Deși e cam târziu, sper ca ploaia să ajute popușoii și aceștia să lege, altfel, la toamnă va trebui să strâng de pe ogor doar codenari și strujeni. Iarba udă sclipește către înalt. Mă bucură ploile care vin în zilele încinse ale lui august.

-Să te duci să plătești cablul, spune mama. A venit mesaj pe telefon că trebuie să îl plătim.

-Pe data de douăzeci a fiecărei luni plăteam, spun eu mirat. S-a schimbat regula?

-De când s-a schimbat proprietarul firmei de cablu, s-au schimbat și regulile. Și luna trecută a fost tot așa, au trimis mesaj de parcă fugeam din țară fără să le dăm lor douăzeci și unu de lei, taxă lunară, ca să putem vedea programele infectate cu manele și politicieni mincinoși.

-Da, chiar că da. Nici nu avem la ce ne uita.

-Era mai bine înainte. Acum, avem zeci de canale de televiziune la care nu ne uităm deloc.

Plec. Trebuie să ajung la Căminul Cultural, acolo au cei de la cablu o cameră și pe cineva care se ocupă de facturi. Merg repede, mi-e cam foame și am văzut la plecare că mama cocea chipăruși. Abia aștept să mă întorc acasă. În fața Căminului Cultural sunt patru oameni: nea’ Prante și soția lui, un bărbat din localitatea Poiana Mărului, cred că se numește Undiloiu și o femeie tânără, foarte agitată care vorbește la telefon cu voce tare. Dau bună ziua:

-Mă doare fix în buruiană, spune femeia tânără la telefon. Ești un bou nemernic șî ticălos. Nu mai vreau să aud de tine. Mă duc la lucru în Irlanda. Da băi, vițelule, ce credeai că nu mai sunt bărbați și s-a terminat lumea cu tine? Cu Ghimpuș mă duc. Păi, da? Doar nu o să merg cu un gâscoi ca tine.

-Bună!, Eduard spune tanti Prante. Ai venit să plătești cablul? Și noi am venit, dar nu e aici fata care ia banii. Hai!, să o mai așteptăm oleacă.

-Sigur, spun eu trist cu gândul la chipărușii copți de mama.

Dau noroc cu nea’ Prante și cu omul din Poiana Mărului, probabil Undiloiu.

-Băi!, os de cărăbuș, continuă cearta femeia tânără, să nu te pună dracu’ să scoți prostii despre mine, că sunt curvă sau altele de astea că și eu scot despre tine, văd eu ce. Cum ? Și ce dacă m-am încurcat cu Ghimpuș. Aista mă iubește și are mașină nouă , nu rabla de aia ca a ta cu trei uși și jumate’. Băi, cascatuli!, sî ti punî dracu să scoți ceva urât di mini! Auzî? Sî ti punî dracu!

Discuția femeiei e enervantă, mai ales că habar nu am idee cine o fi. Intru în vorbă cu cei doi Prante, oameni în vârstă ( el are șaptezeci și nouă de ani, ea șaptezeci și șapte), dar foarte de treabă.

-Poate că stăm degeaba pe aici, zic eu. Mai bine venim mâine.

-Mâine e sâmbătă, spune tanti Prante. Dacă nu vine azi, mâine nici atât nu apare. Eu nu pot înțelege de unde o avut numărul meu de telefon. Că mie, mi-o dat mesaj.

-Așa a trimis la toată lumea.

-Da’ eu nu am dat numărul meu de telefon nimănui. Numai copchii mei îl știu.

-A venit la mata, cu un nou contract, după ce au preluat ăștia noi firma de cablu. Mergea prin sat, un nene îmbrăcat în parpalac de blugi și doamna pe care o așteptăm noi. Nu au trecut pe la mata?

-Ba da.

-Ei!, atunci când ai completat formularul ăla a cerut și numărul matale de telefon. Așa că de acum ne dau mesaje în fiecare lună.

-Nu-mi amintesc să le fi dat număru’ de telefon, domnu’ Eduard. Nu-mi amintesc și pace!

-Da’ pe agitata asta care vorbește la telefon cum o cheamă? Nu o cunosc.

-O cheamă Viva Patale. Se ceartă cu bărbatul ei. Cred că și-a găsit pe altul.

-Ce nume are! Zici că e post de muzică, hahaha.

-Băi!, ciucalău împuțit, spune Viva, soțului ei. Nu am nevoie de tine, băi curechi putred ce ești. Să nu te prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine să te crape ca pe-o barabulă decojită. Gata! Nu mai sunt fimeia ta, cată alta care să stea acasă și să trăiască cu patru sute de euro cât ăi trimis tu.

-Doamna Viva!, mă adresez eu femeiei.

-Ci vrei? ,uăi, mă întreabă gorgonic tânăra femeie.

-Dacă vreți să vă certați, mergeți oleacă mai încolo. Uite, înspre sud e Bulgaria, la nord e Ucraina, de ce trebuie să urlați aici de parcă e sfârșitul lumii?

-Uăi!, ci vrei? Poati ti spun lu barbatu’ meu cî vorghești urât.

-La cere din ei?, că se pare că la dumneata totul e la plural

-Ci vrei?, uăi. Undi vezi pular la mini? N-are voie o fimee să vorbeascî la tilefon cî gata să ocupă di pular?

-Am spus, plural. Da’, mă rog, ocupă-te cu ce dorești, dar du-te și urlă un pic mai încolo. Chiar crezi că noi avem nevoie să aflăm amănunte despre viața ta? Hai!, te rog, du-te mai încolo și întoarce-te de Paște.

-La Pașteșe Cailor să te întorci, copchilă, spune și Undiloiu. Omu’ ț-o vorghit frumos șî tu urli ca vaca când vre’ dusă la montă. Du-te bre!, la taur șî nu urla pi aicea cî noi nu avem nevoie di tini. Hai!, cară-te Vivă.

-Da, spune și tanti Prante. Eu de abea mă țin pi chicioari șî trebuie să mai ascult șî cum țipă nebuna asta. Când te-oi trânti odată, api iesî din tini numa’ cearî di albini.

Viva pleacă peste drum. Continuă să vorbeascî la telefon și vorbele ei se aud parcă mai tare:

-Nu, uăi!,  nas de cocostârc. S-o luat de mine niște înapoiați cî măi sunt și înapoiați în sat așa cum ești și tu. Cum ci fac aicea?, boule. Am venit să plătesc cablul că tu nu ai grijă de aiestea, îmi trimiți ca la o străină patru sute de euroi. Cum dracu vrei să trăiesc cu patru sute?, uăi scândură di cacadâr? Cum?, uăi.

-Nu se mai oprește din vorbit, spune tanti Prante. Așa e și mama ei, și bunica ei. Toată ziua vorbește la telefon și înjură pe unu’ , pe altul.

-Ce ocupație au unii!

-Doarî nu ca mini. Eu am venit alaltăieri de la spital, tocmai de la București. M-o durut după cap și o trebuit să merg la medic. M-o țânut internată paișpi’ zâli, da’ alatăieri m-o externat. Șî când am agiuns acasî, vai, domnu’ Eduard, când am agiuns acasî ni-o vinit sî mor. Chiar di la poartî ni s-o făcut rău. Dacă nu vine’ barbatu’ meu sî mă țânî ghini chicam pi gios în glod. Vai!, ci rău ni-o fost.

-Te-ai obosit și mata! Las’ că trece oboseala și o să fie bine.

-Nu e asta, domnu’ Eduard. Nu de la oboseală mi-o fost rău.

-Șî amu’ ce vrei?, țipă de dincolo de drum Viva. Uăi!, ni-am găsât pi altu’ și mă duc în Irlanda la el. Da, la Torino, în Irlanda. Nu-s chioampa ta ca sî trăiesc fără bani șî tu să chefuiești acolo cu tățî bețâvii cî eu am auzât ce faci tu după muncă. Ni-am dat sama ci fel di om ești di când am mers tăți în Arșâțî la treabă. Ăi vinit cu mâna în fund, fără mici, fărî o tărie, numa cu o ladă di bere șî aceea, ce măi ieftină care ăi găsât-o. Voiai să muncim la polog fără mici? Numa’ cu bere ieftinî? Lasă!, uăi, cî ne-am găsât pi altu’. Nu mă aburi pi mini, cî nu ti cred. Zâci tu așă, da’ nu trimiți șase sute de euro cî dacă aveai trimite-i șî pânî amu.

Aș vrea să plec acasă. Mi-e foame, iar cea care se ocupă cu încasarea plăților nu cred să mai apară prin zonă. Viva continuă să se certe și răbdarea mea e pe sfârșite.

-Vai!, domnu’ Eduard, continuă tanti Prante. Știi de la ce mi s-o făcut rău? Vecinu’ meu, Chietrilă, îl știi, o mai ridicat un etaj la casă.

-Și?, întreb nedumerit.

-Am ramas numa’ eu fără etaj pe ulițî. Numa’ eu. Ci să mai spun că în sat măi sunt numa’ vreo cinci case de lemn. Da’, treaba nu rămâne așa. Am vorbit cu barbatu: ori ridicăm un etaj, ori facem casă nouă cu părețî galbini cum face lumea care vini cu bani di dincolo. Doarî nu am trăit degeaba pe lumea asta, nu să cuvine la anii iștea să nu avem etaj.

-Vorbiți serios?

-Păi, la cini mai vezi mata, casă di lemn sau fără etaj. Numa’ la calici, la leneși, la aceia care nu o vrut sî facî nica cu viața lor. Api șî eu vreu să urc la etaj și sî respir aer sănătos sî sâmt cî trăiesc. Da’ nu mă las domnu’ Eduard, nu mă lăs. Ai sî vezi cî până la primăvară am și etaj șî casî di bolțari.Ăi sî vezi!

Dau bună ziua și plec. Mi-e și foame și nu am nici răbdare să mai ascult fanteziile oamenilor.

-Sî dai bună ziua când pleci!, pletosu’ dracului, strigă după mine Viva.  Nu mai ai răbdare  să aștepți? Fugi răpâdi acasî, nu îți placi întri oamini. Bou’ naibii!

Nu îi răspund. Sunt trist. Satul meu se transformă într-un fel de orășel second –hand, cu oameni care au dorințe de neînțeles. În jurul meu se ridică monștri din beton cu pereți galbeni și roz. Dispar gardurile de lemn, casele de lemn, mesele de lemn, crucile de lemn. Curând vor dispărea caii, apoi faetoanele, sanciurile și tărăboanțele. Sunt trist. Satul meu își strigă durerea în fiecare zi, în fiecare seară, în fiecare sunet de clopot.

Ajung acasă.

-Ai plătit cablul?, întreabă mama.

-Nu era nimeni la Căminul Cultural. O să mă duc mâine.

-Cine știe unde ai fost tu. Nu e frumos să minți. Ție nu îți plac oamenii de pe aici, așa că precis în loc să mergi la Căminul Cultural, te-ai dus în prund sau în altă parte, oriunde nu sunt oameni. Ce?, eu nu te cunosc.

-Ba am fost la Căminul Cultural.

-Nu ai fost. Dă banii încoa’, că mă duc eu.

-Hai!, mamă, zău că nu era acolo doamna aia care se ocupă de treaba asta.

Mama ia banii și iese pe poartă. Rămân în cerdac și o privesc cum pleacă. În drum se întâlnește cu Viva și  soții Prante.

-Unde te duci?, doamna Dorneanu , întreabă tanti Prante.

-În Centru, la Căminul Cultural ca să plătesc factura la cablu.

-De acolo venim și noi.

-E acolo doamna de la cablu?

-Da, am plătit pe trei luni ca să nu mai venim iară că suntem bătrâni și îi cam departe.

Mama îmi face semn din drum.

-Nu era acolo când am fost eu, răspund supărat.

-Haida, hai!, Eduard, răspunde mama.

Intru în casă și dau drumul la televizor. Știrile sunt rele, iar muzica e ridicolă. Închid televizorul și mă așez pe fotoliu. Sunt trist. Aud strigătele de durere ale satului meu. În zi de vineri. Zi de post și rugăciune curată.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 20

-Ce miroase așa frumos?, întreabă Ioana. Doamne!, ce frumos miroase.

-A pârjoale, răspund vesel. Mama le-a pregătit, acum ceva timp. I-am spus să facă mai multe deoarece ai luat carnetul și de acum faci naveta din patul lui Lucică în brațele mele. Vrei pârjoale?

-Vreau! Vreau!

Aduc pâine neagră, ceapă roșie și pârjoale fierbinți. Apa e proaspătă, fusta albastră a Ioanei e scurtă și pot vedea picioarele ei minunate, iar dimineața de vineri aduce întotdeauna bucurii bărbaților care au sufletul întreg.

-Vrei și castraveți murați?

-Ai?, se miră ca un copil, frumoasa Ioana.

-Am. În borcan sunt și gogonele și hrean murat.

-Vreau! Vreau!

-O să te stropești pe cămașa ta albă și scumpă. Oricum, tot sexy vei arăta.

-Da? Dacă spui tu!

Mâncăm. Ioana mănâncă fără tacâmuri ca o țărancă venită de la muncile câmpului. Îi plac castraveții murați și pârjoalele. Mai cere. Îi aduc alte pârjoale. Ador imaginea unei femei frumoase care mănâncă lacom , cu gesturi grăbite ca și cum ar fi prinsă între două blesteme.

-Ce ai pus în pârjoale ? Numai carne?

-Mama a pus, nu eu. Legume și miez de pâine neagră.

-Vai!, ce bune sunt!

Bea apă rece. Îi mângâi un picior, iar privirea ei îmi binecuvântează atingerea și visele.

-Vreau și moare din borcan. Îmi dai?

-Chiar vrei?, întreb amuzat. Ai zice că trăiești pe prispă de lemn și nu ești orășeancă de șase stele.

-M-am măritat pentru banii lui, ce, nu știi? El trăiește aiurea. Face trasee turistice, e veșnic nemulțumit și îmi caută nod în papură.

-Iar tu ești o sfântă, precis.

-Îl înșel doar cu tine, dacă asta se poate numi înșelat. Eu te iubesc, deci nu înșel pe nimeni, fac exact ceea ce simt.

-Adică are noroc? Dacă îl înșelai cu mai mulți era mai grav?

-Se vede că nu cunoști lumea. Habar nu ai ce se întâmplă prin familiile astea de bogătani.

-Nu îmi spune , te rog. Mai vrei moare?

-Vreau! Vreau!

Ioana stă pe același scaun pe care a stat acum câteva luni soțul ei, Lucian. Îi urmăresc gesturile de femeie alintată, sigură pe sine, dar foarte răsfățată. Observ că nu poartă inele sau verighetă, de fapt nu are nicio podoabă pe trup. Nu știu dacă a renunțat la ele din cauza mea, i-am spus adeseori că îmi displac accesoriile care spurcă frumusețea cărnii. Poate că a obosit să care peste tot bijuteriile inutile dăruite de Lucian. Poate.

Ioana a terminat de mâncat. Mă ajută să strâng masa și insistă să o las să spele farfuriile, să strângă firimiturile, etc.

-Nu o să te întreb unde să pun aia, unde e locul cănilor sau alte prostii. O să le așez unde vreau eu, spune ea. Ești cam botos. Ce ai?

-Mi-am amintit că nimic nu se schimbă în bine în viața mea. Și evident, am vrut să te impresionez cu fața mea tristă, teatrală.

-Atunci primești un pup. Apoi plecăm să vedem Crucea Talienilor.

-Pe bune?

-Da! Te duc oriunde vrei tu.

-La un meci al echipei Celtic Glasgow.

-S-a făcut. Cum lipsește din țară câteva zile, domnul Lucian, mohorâtul meu soțior, te duc la Glasgow. Numai să fie meci în perioada aia.

-Tu chiar nu glumești!

-Deloc. Te duc oriunde vrei tu, oriunde.

-Și îmi cumperi și un tricou scoțian cu dungi verzi? Tricoul celor de la Celtic.

-Desigur, Eduard.

Urcăm în mașină. Mă gândesc la tricourile celor de la Celtic, la cântecele galeriei și la pozele pe care le voi face în capitala cimpoaielor. Ioana conduce atent, depășește o remorcă încărcată cu bușteni de brad și se încadrează perfect în trafic .

-Unde se duce remorca asta?, se miră Ioana. Aduce brazii înapoi ? Că parcă ar avea de gând să meargă înspre munți.

-Precis, se duce la gater. Cineva a cumpărat de undeva, din țara asta, bușteni de brad și acum îi duce ca să îi transforme în scândură. Copacii tăiați din rădăcini nu mai pot fi vindecați de moarte. Pe trupurile lor se odihnesc cărnurile oamenilor și lucrurile nepotrivite din care sorbim moartea.

Mângâi piciorul drept al Ioanei. Primesc un sărut pe gât. Ajungem în Poiana-Mărului.

-Asta e școala unde ai lucrat tu?, întreabă Ioana.

-E mult spus că am lucrat. Am fost profesor necalificat pentru câțiva ani. La Poiana-Mărului am ajuns în al doilea an. Predam limba și literatura română și latina. Eram și diriginte.

-Limba latină? Mă omori!, dragule.

-Dacă îți spun! Am avut tot soiul de întâmplări pe aici, la școală și prin satul ăsta. O să îți povestesc una, ca să mai treacă timpul până ajungem la Crucea Talienilor. Corectasem jumătate din tezele elevilor de clasa a șaptea. Le-am spus notele și i-am anunțat pe cei ale căror teze nu reușisemm încă să le corectez că vor afla notele a doua zi, cel mai târziu. Era trecut de ora 12.30,  pierdusem autobuzul care circula pe ruta Văleni- Fălticeni, așa că am fost nevoit să plec acasă pe jos. Nu făceam prea mult pânâ acasă, maxim patruzeci și cinci de minute. M-am mai încurcat jumătate de oră prin cancelarie unde am ascultat poveștile futuriste ale unei colege după care am plecat către casă. Am luat cu mine tezele celor de clasa a șaptea într-o geantă antică de fâș albastru . În dreptul bufetului, m-am oprit. Deși nu prea intram  prin localurile bahico-rurale, dracu’ m-a pus să încerc să îmi astâmpăr setea într-un loc ca acela. Am intrat: sala era aproape goală, doar la o masă doi bătrâni se cinsteau cu bere ,,Suceava’’ la sticle de jumătate de litru. Îi știam pe cei doi: Gogălău și Cișme, doi oameni care păreau  a fi  de treabă . Întreb pe barman dacă are bere fără alcool:

-La cofetărie, spune el. Aici e bufet. Puteți să beți o sticlă de bere normală că nu vă ies mațele afară.

-Văd că aveți apă minerală. O sticlă, vă rog.

-Este. Și de băut ce să vă dau?

-Ajunge, apa minerală.

-Dapoi’ da, că de aia stau eu la bufet. Ca să vând apă minerală.

Iau sticla de apă minerală și mă așez la masă. Nu am nevoie de pahare, cine știe ce om o fi băut înainte cu el, prefer să beau din sticlă.

-Păi da, spune Gogălău. Unii nu știu să se poarte da’ au pretenția că pot să învețe pe alții.

-Dapi’ cum, spune și Cișme. Ghini ăi zâs.

-Acasă m-o învațat părinții să nu beu din sticlă ca harapii ceia din Africa. Cum ar fi să merg undeva să beu ca ghițălu’ din sticlă? Biberon ne-ar mai trebui.

-Ci sî măi vorghim? S-o strâcat lumea di tăt!

-Îs născut ’28. Unde s-o pomenit pe vremea noastră, profesor,barbat cu păru’ până la cur șî îmbracat în blugi. Eu am făcut numa’ patru clase, dar profesorii noștri erau frezați și la costum nu cu păru până la cur ca femeile la spalat țoale.

-Ba vineu șî în costum național la școalî, spune și Cișme. Cântau din fluier, ni învațau giocu caprei șî colindile. Cum sî vină cu așă păr? Doamni ferești! Poati la circ, nu la școalî.

Beau apă și tac. Oamenii sunt bătrâni și nu are sens să mă cert cu ei. Dacă le spun ceva, a doua zi ar afla toate satele comunei Mălini că m-am legat de ei.

-Eu am făcut numa’ patru clase, spune din nou Gogălău. Așa era pe vremea aceea. Părinții mei nu m-au dat la facultate că poate intram și eu cu capu’ șî mintea care o avem atuncea. Dacă ni trezăi din somn, noi știem tăt ci ni-o predat profesoru’. Două lucruri ni-o predat nouă atuncea , două da’ bune: înmulțârea și religia. Și noapte din somn dacă mă trezăști, amu la atâțea ani și tot știu și religia șî înmulțârea. Da’ profesoru era profesor: nu avea păru’ până la cur, sî îmbraca fain șî nu be ca ghițălu’ direct din sticlă. Iaca ci am pățât amu un ceas. Vin di pi coastă unde am fost să văd de o vacă priponită di dimineață. Mă așăz la masă ca să mănânc când vini Lenuța, nepoata, di la școală. Era tăt plânsă șî tremura de parcă dădusă în ea gălbinarea. Am întrebat-o ce are șî m-o prins di după gât șî ni-o spus că i-o pus profesoru’ pletos patru în teză pentru că nu i-o plăcut ce o scris ea despre gramatica lu’ Ana Blandiana.

-Da’ cini dracu’ i Ana Blandiana?, întreabă supărat Cișme.

-Eu n-am auzât di ea. O  fi una din gagicile lu’ Mihai Eminescu, cî le-o bagat pi tăti aestea în manuale , la copchii, ca sî li spurce mintea. Copchila saraca o scris. O spus cî gramatica lu Ana Blandiana e bună, cî îi agiută, cî îi frumos sî înveți gramaticî, na, poati ti agiutî cândva în viațî. Digiaba! Profesoru pletos i-o pus patru. Vrei sî știi matale ceva? Când am dat noi teză, când eram copchii în 1936, tot așă o vrut un profesor sî ni dăie la teză gramatica lu’ Ana Blandiana. O vinit părințî noștri la școală șî i-o zîs la profesor: ,,La copchii noștri sî dai în teză ,,Luceafărul ’’ de Nicolae Labiș, poetu’ nostru din Mălini sau celăltă poezie a lui, aceea cu calu’.

-,,Noaptea pe ulițî’’, spune Cișme.

-,,Iarna pe uliță’’!, vezi cî ai uitat? Cum sî dai la teză pe Ana Blandiana când poțî sî dai pi Labiș? Profesoru nostru o înțăles șî nu ni-o mai dat gramatica lu Ana Blandiana, o dat Luceafăru’  lu Labiș. Ia, zi dom profesor cine e Blandiana ? Cine?, e asta, bre.

– O poetă foarte bună, am răspuns.

-Api, pentru că obligi copchii noștri sî învețe gramatica lu’ Ana Blandiana șî vii îmbracat în blugi șî porțî păru până la cur , o să meargă mâine la Inspectorat un colectiv de oameni ca sî ni rugăm de Inspectoru General să te dea afară.

Scot din geantă caietul de teze al Lenuței, nepoata lui Găgălău. Fata nu scrisese nimic, nici nu începuse teza.

-Ia uite!

Gogălău și Cișme privesc foile albe ale caietului.

-Dacă vreți , puteți veni la școală împreună cu inspectorul și colectivul de oameni al satului. Fata nu știe să scrie nici cât un elev de clasa a doua, au trecut-o profesorii de gura matale. De citit , nici atât, iar ,,Gramatică’’ e titlul unui poem foarte fain scris de Ana Blandiana. E adevărat că în manual nu este specificat faptul că unii imbecili pot avea avea probleme psihice după ce îl citesc. Da, mata, cred că știi ce vreau să spun , mai ales că ai avut ca subiect la teză, pe vremea când erai elev, o poezie de-a lui Labiș. Cât despre părul meu, e altă poveste. Te-am auzit odată spunând că în copilărie, te –a lovit calul cu copita. Poate că era chiar calul acela din poezia de care aminteai acum câteva minute.

-Las’ că vedem noi mâine la inspectorat. Sî vedem dacă ai voie să obligi copchii sî învețe gramatica lu Blandiana. Sta-ț-ar Blandiana șî gramatica ei în gât de pletos cu păru până la cur! Morții mamii voastre di pletoși cî din cauza voastră am pierdut fabricile, ogoarele șî bisericile. Din cauza voastră nu să fac barabulele șî popușoii. V-ați înțăles să învățați cu de-a sâla gramatica lu Blandiana pi copchii noștri? Nu, nu merge așa.

-Sî învețî religia șî înmulțârea ca noi, spune șî Cișme, nu gramatica lu Blandiana.

-Mergi dară șî tu mâine la Inspectorat?, uăi Cișme.

-Dapi’ cum! Nu vrem profesori pletoși și gramatica lu’ Blandiana.

-Nu vrem!, uăi. Nu vrem.

Ioana  a oprit mașina. Se strânge în mine și tremură.

-Au fost la Inspectorat?

-Nu știu. Nu am aflat. Erau timpuri aiurea. Chiar nu știu.

Ioana mă mângâie. Îi simt sânii, limba, mușcătura.

-Hai să plecăm!, Ioana.

-Unde?, dragule.

-Hai să plecăm. Să căutăm soarele. Să mâncăm pârjoale la poarta lui. Dezbrăcați și primeniți. Și fericiți, Ioana. Fericiți.

-Fericiți, Eduard.

-Da, fericiți.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,Mălini”-volumul II