MĂLINI-Volumul II-Capitolul 19
Strâng în mână o ciocolată cu rom. Are un ambalaj asemănător cu al ciocolatei din copilăria mea, dar gustul nu e la fel. O mănânc,și pentru că nu foarte des am ocazia să gust dulciuri care nu sunt foarte ieftine. Deschid aparatul de radio și aud versurile unei melodii foarte cunoscute. Se cântă despre strada Popa Nan din București. Asta îmi amintește de copilărie, atunci am cunoscut pe cineva care locuia acolo.
Era o vară capricioasă. Așteptam luna septembrie, urma să merg la școală în clasa întâi. Ca să mai treacă timpul mă jucam pe unde apucam: în prund, pe malul Moldovei sau în curtea școlii. Acolo l-am cunoscut pe Robert, un copil de vârsta mea venit la bunicii lui care locuiau undeva pe o uliță din apropiere. Eram prea mici ca să putem avea pretenția de a juca fotbal împreună cu ceilalți copii. Când s-a făcut ,,alegerea’’ noi nici măcar nu ne-am ridicat de pe banca de lângă gard, era clar că nu aveam loc printre ceilalți. ,,Alegerea’’ se făcea în felul următor: doi copii mergeau la ,,ghicit’’, unul ascundea o piatră în unul din pumnii săi, iar celălat încerca să ghicească unde e. Dacă ,,ghicitorul’’ nimerea pumnul unde era ascunsă piatra, atunci el alegea primul un copil pentru echipa sa, dacă nu, primul la ,,ales’’ era cel care a ascuns piatra. Acest mod de alegere era repetat până când echipele erau complete de la portar-înaintaș (ciudat post, dar așa era pe vremuri) până la atacanții care stăteau numai în preajma porții, ,,la pomană’’. Jocurile de fotbal din curtea școlii erau aspre , presărate cu înjurături de mamă și julituri cumplite. Copiii erau încălțați cu ce se nimerea, de la teniși subțiri prin care degetul mare de la picior ieșea cu ușurință, la cizme de gumă, gumari, papuci antilopă sau bocanci cu talpă de plastic. Nimic nu era mai important pentru puștimea satului ca meciurile de fotbal și rezultatele lor. Meciurile durau până la apusul soarelui sau până când părinții îi strigau acasă pe unii dintre copii, mulți dintre ei fiind plecați la joacă fără acordul părinților.O astfel de situație s-a ivit și atunci. Tatău, un bărbat negricios cu o față de om rău și veșnic nemulțumit, a oprit faetonul în dreptul școlii, a sărit gardul verde de sârmă și cu biciul în mână s-a dus pușcă la portarul echipei dinspre Școala Mare:
-Cruciulița șî anafura mătii di copchil, cini ț-o dat voie să vii la bătut mingea? Marș acasî cî dacî ti prind ti bat pânî îți iesî chișătu’ pi nas. Cruciulița ta di copchil! Marș acasî!,Vasâli.
Vasile sărise gardul și fugea deja prin livezi către casă. Puștanii satului erau obișnuiți cu astfel de situații, așa că nimănui nu i-a păsat de Tatău și înjurăturile lui. Omul ne-a înjurat pe toți de mame, tați, scroafe și de rufele de pe sârmă, apoi a plecat în același fel cum a venit, sărind gardul școlii deși poarta era la câțiva metri de el. Totuși, plecarea lui Vasile a produs un oarece necaz. Pe marginea terenului erau destui copii care ar fi vrut să joace în locul lui, dar nimeni nu ar fi acceptat să fie portar. De ce ? Pentru că un portar trebuia în timpul meciului să alerge de sute de ori după mingile ajunse în spatele porții. Practic, portarul aleargă cel mai mult și nu pentru meciul în sine ci pentru a recupera mingea și a o repune în joc. Pe teren, șefi erau copiii mai mari, adică ăia de clasa a zecea (în acea vreme la Mălini se puteau absolvi chiar și zece clase), iar ei oricât de fioroși ar fi dorit să pară nu au putut găsi pe nimeni care să accepte postul de portar în locul lui Vasile, cel proaspăt fugit prin livezi.
-Uăi!, a strigat unul către Robert, ia hai tu în poartă. Hai, că nu trage nimeni tare. Vii?
-Nu se poate, răspunde Robert.
-De ce?, uăi.
-Pentru că m-aș murdări.
Cei de pe teren au înlemnit. Tricourile lor avea urme de minge murdară, la fel și pantalonii.
-Uăi!, tu vrei sî ti bat? Treci în poartî sau tai-o di aicea. Auzî la el!, să murdărești.
Robert s-a ridicat, iar eu am plecat împreună cu el.
-Să nu te superi, așa sunt ăștia pe aici, i-am spus eu.
-Asta e nimic, mi-a răspuns Robert. Să vezi cum vorbesc cei din București, cei din galeriile de fotbal, țiganii sau piețarii. Sunt obișnuit cu ei.
-Locuiești în București? De aia nu te cunosc.
-Da, am venit la bunici și am ieșit un pic să văd cum e satul . Nu e nimic de văzut pe aici.
-Și ai fost la meciuri? La meciuri din acelea cum se dau la televizor?
-Da, am fost. Locuiesc pe strada Popa Nan. Dacă ajungi cândva prin București să treci pe la mine.
Ne-am împrietenit repede, nici nu era greu. Eram doi copii care nu aveau loc pe terenul de joc și pe care cei mari îi doreau numai ca să le păzească porțile. Ne-am jucat în cerdac cu motanul de cauciuc, rățoiul Donald și mașina de tip remorcă. Am băut sirop și am mâncat perje. La acea vârstă, bucuriile vin una după alta, ca visele, ca binecuvântările de duminică. Către seară am hotărât ca a doua zi să mergem în centru, la cofetărie.
-Mergem să cumpărăm înghețată și dacă rămân bani, cumpărăm și timbre filatelice la cinci lei.
-E bine așa , a răspuns Robert. Poimâine plec la București, așa că mâine e numai bine.
Ne-am întâlnit dimineață. Aveam treisprezece lei și douăzeci și cinci de bani: o bancnotă de zece lei, o monedă de trei lei și una de douăzeci și cinci de bani din aluminiu. Robert avea paisprezece lei în monede de câte un leu. Nu am intrat în clădirea oficiului poștal pentru a vedea timbrele filatelice, am hotărât că asta va fi ultima noastră oprire, la întoarcere. Am ajuns la cofetărie, imediat după ce se primise marfă. Am cumpărat înghețată și eu și Robert. Înghețata costa trei lei și douăzeci și cinci de bani.
-Da’ ce sunt alea de pe raftul de sus?, a întrebat Robert.
-Ciocolată fină la douăzeci de lei, a răspuns vânzătoarea.
Lumea nu cumpăra deși toți ar fi vrut să mânânce măcar un pic de ciocolată.
-Ce lume proastă, a spus Robert. Hai să cumpărăm noi, chiar dacă e scumpă. Pune tu zece lei și pun și eu zece lei și împărțim jumi-juma. Ideea părea ieșită din comun, iar vânzătoarea și-a făcut cruce:
-Nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva!, a spus ea.
Nu ne-am mai oprit la oficiul poștal, nu mai aveam bani. Ne-am dus direct în cerdacul casei mele și ne-am așezat pe băncuța de lemn. Robert a desfăcut ciocolata.
-Are zece pătrățele, a spus el. Împărțim : cinci ție, cinci mie.
Mâncăm. Era ciocolată umplută cu cremă de căpșuni, o raritate pentru un copil care locuia la sat.
-Tare bună e , am spus eu.
-Tare bună e, a spus și Robert.
L-am condus până la gura uliții. Ne-am dat mâna și i-am urat rămas bun. Imaginea copilului în pantaloni scurți albaștri venit în Mălini tocmai din buricul capitalei mi-a rămas în memorie până azi. Au trecut patruzeci și unu de ani de atunci. Mai simt încă gustul ciocolatei cumpărată împreună cu Robert. Pe el nu l-am mai întâlnit, nu știu dacă mai locuiește pe strada Popa Nan sau a plecat undeva în lumea asta mare. Totuși, sunt sigur că nimeni nu a reușit să facă din prietenul meu din copilărie portar în jocul cuiva.
Mângâi coama cerdacului. Așez pe ea una dintre jucăriile din copilărie păstrate de mine într-o cutie deasupra beciului. Închid ochii și ascult bătăile inimii mele . Ascult.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon
