MĂLINI-Volumul II-Capitolul 3
Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Șoaptele lor spală roadele fraților pomi cu rouă neîncepută adusă de dincolo de albastru. Frații pomi mulțumesc încet ca niște copii pe jumătate adormiți care își cheamă părinții. Mă așez pe cioata de păr de lângă fântână și ascult cuvintele lor. Un șarpe gri, subțire, trece pe sub poartă, ocolește aleea de ciment și se îndreaptă către mine. Scot din buzunar un cuțit cu lama curbată și aștept. Șarpele trece peste tălpile mele asemeni unui val gri. Ajunge în dreptul trandafirului chinezesc unde se oprește pentru o clipă, apoi trece în curtea bătrânei Ema printr-un ochi al gardului de sârmă. Privesc lama cuțitului și văd în luciul ei zâmbetul îngerului de pază.
-Nu ți-a fost frică?, frate om, întreabă el.
-Mi-a fost, frate înger. Era un pui de șarpe. Data viitoare poate mă va mușca, cine știe.
-Ba nu. Oamenii nu se întâlnesc de două ori în viață cu același șarpe. Nu știai ?
-Nu frate înger, nu știam.
Cocoșul Trompi cântă prelung. Îngerul de pază închide ochii și îmi acoperă fața cu aripile lui. Simt cum mă scufund într-o apă rece . În jurul meu, mii de lumini se aprind și se sting. Nu îmi e frică. Sunt cu îngerul meu de pază, nimeni și nimic din lumea asta nu mă poate răni.
-Așa este, frate om, spune îngerul de pază. Nimeni. Nici șerpii, nici furtunile de vară, nici măcar visele zbuciumate.
Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos și aud strigătul tatălui, plecat de mulți ani dincolo de albastru:
-Auzi?, Eduard, mă întreabă îngerul de pază.
-Aud, frate înger.
Mă ridic. E o zi de vineri toridă. Trebuie să adun gândacii de Colorado de pe barabule. Iau o găleată albă de plastic și o mătură mică și plec în livadă. Acolo, la o masă de lemn, mama și tanti Fanda scot sâmburii din vișinile culese ieri.
-Să îi pui undeva, poate ies alți pui di gișâni.
– Nu e nevoie, spune mama. E plină livada de pui de vișin, în fiecare primăvară. Unde te duci?, mă întreabă mama. Nu ai nimic de făcut ?
-La gândaci, răspund amuzat. După aia vin și eu să vă ajut. Tanti Funda, ce mai faci? Cum te mai simți ?
-Nu prea bini, mă băieti, cî na, am fo’ pi drumuri cu boala me. Am fost la Suciava ieri șî dupî cum îi zâcem șî lu mama ta, tari m-am suparat.
-Ei, lasă ! Au ieșit rele analizele sau care e treaba?
-Api, na ! Doctora di familie nu o știut sî îmi citească siviul șî o trebuit sî merg la Suciava, la medicul specialist.
-C.d –ul, poate.
-Măi băietî, sidiul i la muzicî. Eu am sivi cu bolili mele.
-Mă rog, dacă zici mata, așa o fi.
-Da, măi băieti. Iaca așă, m-am dus la Suciava, ieri, șî când m-o văzut doctora de specialitati o șî știut di ci m-am dus. Și ni-o citit siviul, da’ rezultatili o fost răli.
-Hai, nu te mai supăra. O să iei tratament și o să fie bine.
-Cum sî fie bini, măi băieti? Ni-o găsât cî am coleterolul prea mic la creier. Di asta sâmt cî mă tot duc într-o parti șî amețăsc. Ni-o dat medicamenti, da’ eu știu dacă a crești colesterolul ista ?
Mama se uită fix în ochii mei. Dacă o ironizez pe tanti Fanda, sunt sigur că mama se va supăra.
-Asta e treabă serioasă, tanti Fanda. Trebuie să iei neapărat medicamente. Cum să rămâi fără colesterol la creier?
-Api, eu ci îți zâc, măi băieti. Trebi’, neaparat.
-Ia du-te la treaba ta, spune mama. Nu mai puturoși pe aici.
Zâmbesc și plec pe ogor. Frunzele barabulelor au crescut ,dar pe multe dintre ele e plin de gândaci. Încep să îi adun în găleata de plastic, apoi îi voi omorî.
-Uăi!, vinî oleacî încoa. Uăi!, Dorneanu, uăi.
Mă strigă cineva din curtea școlii. Stă lângă gard și mă cheamă cu gesturi largi. Văd mai multe mașini parcate în curte. Lumea vine acolo, nu doar pentru a juca fotbal în sala de sport, dar și pentru a face baie într-un bazin cu apă sărată. Traversez ogorul bătrânei Ema și al celuilalt vecin și ajung lângă gard. Recunosc pe unul dintre nepoții lui Cârpă-Rece, un consătean lacom cu care am avut un proces pentru un teren arabil. Oamenii de dincolo de gard mă privesc încruntați: trei bărbați, trei femei și doi copii, un băiețel de vreo cinci-șase ani și o fetiță de maxim patru anișori. Omul care m-a strigat a făcut un semn și toți ceilalți au venit lângă gard.
-Marinachi!, adî din mașânî, cartea ceia, spune omul.
Oamenii mă privesc urât. Femeile au început să mă înjure de mama, de copii ( nu am înțeles ai cui pentru că eu nu am) de parastase și de altele.
-Uiti!, uăi, ci facim cu cartea ta. Uiti!, uăi.
Marinachi a adus un exemplar din ,,MĂLINI’’, volumul 1.
-Na! Coculeț, aratâ-i ci facim noi cu cartea lui.
Coculeț a luat cartea și a început să o frece de părțile intime, peste pantaloni. Femeile au început să mă înjure și mai tare, apoi Cuculeț și-a dat jos pantalonii și a frecat cartea de fundul lui.
-Na!, Marinachi, aratâi și tu.
Marinachi și-a dat jos panatalonii și a făcut aceleași gesturi pe care le-a văzut la Coculeț. Femeile s-au oprit din înjurat și au început să filmeze cu telefoanele pe bărbați. Stau lângă gard și îi privesc. Nu le spun nimic, mă gândesc doar la cât au decăzut oamenii satului. După ce și cel de-al treilea bărbat a frecat cartea de fund a venit rândul celor trei femei. Prima dintre ele, o tânără grasă și-a dat jos și lenjeria intimă și a pus cartea între picioare, apoi a sărit prin curtea școlii ca o broască diformă. Celelalte două femei au făcut la fel, dar fără să își dea jos lenjeria intimă. La sfârșit și băiatul și-a frecat cartea de fund, dar fetița s-a împotrivit.
-Nu vreau, țipă mica fetiță. Nu vreauuu! Sunteți proști, nu vreau.
Privesc prin gardul de sârmă cum își bat joc de cartea mea cei șase consăteni. Fetița a fugit în mașină și a luat și cartea cu ea. Oamenii încep din nou să mă înjure. Dacă aș trece dincolo de gard, probabil că m-ar tăia cu cuțitele sau m-ar lovi cu bâtele.
-Di ci ăi scris în carti di uncheșu’ meu? Morțî mătii, las’ cî am sî mă chiș pi cartea ta.
Soția lui se apropie de gard și încearcă să mă scuipe ,dar saliva ajunge pe obrazul soțului ei. Acesta se enervează și o lovește peste față. Plec înapoi la cules gândacii de pe barabule. Oamenii continuă să mă înjure, iar nevasta lui Coculeț plânge și se jelește de parcă ar fi pierdut pe cineva drag.
Mă întorc lângă masa de lemn.
-Ce s-a întâmplat? Ce voiau oamenii ăia?, întreabă mama.
-M-au întrebat dacă nu știu pe cineva care are de vânzare piei de vițel.
-De unde să știi tu? La cât umbli tu prin sat, nici dacă au aterizat extratereștrii nu ai ști.
-Cam așa e.
Mă așez pe o cioată de lemn. Răstorn gândacii, apoi îi strivesc cu talpa piciorului. Închid ochii și aud din nou strigătul tatălui meu. Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Și inima mea.
Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II -Editura Eikon
