O jumătate de turtă coaptă pe plită, compot de vișine și o cană de ciocolată caldă. Noaptea de Ianuarie este cu adevărat faină . Recitesc poemele din Sacra Erotica. După citirea fiecărui poem, închid ochii și îmi ascult bătăile inimii. Liniștea și tumultul cald al vulcanului meu se unesc și nasc vise, speranțe, dorințe. Beau din ciocolata caldă, apoi citesc cu voce tare un vers : ,,tinereţea noastră a rămas blocată într-o dacie vişinie”. Ascult din nou bătăile inimii mele. Ascult.
O nouă dimineață argintie la Mălini. Umbre brumate coboară din Munții cei Mari și lasă semne noi pe malurile Suhăi. În jurul acestora se vor ridica după plecarea Iernii, pomi și flori de o rară frumusețe.
Suflu în palme și ridic toporul. Trebuie să despic două cioate câlțoase. Cocoșul Suleyman cântă prelung. Lovesc. Cioata se despică în două. E semn că în noua zi, Domnul va binecuvânta cu lumină nouă, toți pomii, apele, casele și ogoarele. Și pe mine, un flăcău tomnatec, cu sufletul întreg. . .
Ar fi bine să te tunzi și să nu mai asculți muzică din aia, mi-a zis diriga acum 38 de ani. Doar nu o să rămâi așa toată viața. Ba, da, am răspuns vesel, atunci. Mă apropii de 52 de ani și nu m-am schimbat. Întotdeauna mă țin de cuvânt . . .
Toamna va pleca. Vântul de Miazănoapte fâșcâie trist și mută bărdița dintr-o cioata de nuc, în care era înfiptă, tocmai pe hatul ruginiu al ogorului. Fierul primește îmbrățișarea întunecată a pământului pietros. Culorile tari se amestecă și îmi simt palmele fierbinți. E semn că pământul nu doarme. Acolo, în adâncurile lui, e zbucium și întrebare cu ecou puternic.
Ridic bărdița și o arunc cât pot de sus. Îi număr rotirile, apoi fâșcâi și eu asemeni vântului neostenit care aleargă peste imașuri și păduri. Bărdița se înfige tot în hatul ruginiu. Acesta e cel de-al doilea semn al zilei. Pământul nu doarme. Nu . . .
Cu mulți ani în urmă, tot pe 13 noiembrie, venea pe lume tatăl meu, Neculai Dorneanu. Domnul îi deschidea poartă albastră, la poalele Munților Stânișoarei , în Mălini, inima Bucovinei. Nu a trăit mult, doar 58 de ani. Din păcate,în ultimii săi ani de viață a fost chinuit îngrozitor de boală.
Și totuși am amintiri vii. Îmi amintesc cum stăteam în cerdac și îmi povestea despre Dorneni, despre război, despre semne cerești și oameni plecați demult dintre noi. Îmi amintesc cum strângeam împreună merele ranete, ionatane și parmen auriu. Da, îmi amintesc și cum pleca la oraș ca să cumpere pâine proaspătă, covrigi, dulciuri și mezeluri. Îl așteptam cu nerăbdare. Și tata venea : vesel, roșu la față, încărcat cu bunătăți. Cu tata am mers prima dată la frizer. El m-a învățat cum să pescuiesc, cum să despic lemne cu toporul, cum să șutez în mingea de fotbal. Am rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. Nu am plâns nici la înmormântarea lui, nici după aceea. Tata m-a învățat că după oamenii dragi nu trebuie să plângi.
Stau în cerdac, pe băncuța de lemn. Privesc cerul . Acolo, dincolo de albastru, tatăl meu stă la masa cea mare a Domnului împreună cu ceilalți Dorneni. Parcă îl văd cum se ridică și spune tuturor :
-Eu am trăit, în cel mai fain sat din lumea asta, în Mălini. Am fost flăcău fără frică de cuțit și de vremuri. Am mers călare până dincolo de Crucea Talienilor și am cutreierat Munții cei mari ai Stânișoarei. Am trăit după sufletul și după visele mele. Și la vremea vremurilor, după Dreapta Judecată, am să mă întorc iar acasă. Și eu, și ceilalți Dorneni, și frații pomi rupți de furtună , ne vom întoarce toți. . .
Da, așa va fi. Va veni o zi când Domnul va deschide o nouă poartă albastră pentru tatăl meu. Știu asta. Sufletele curate se întorc întotdeauna acasă. Cândva.
