MĂLINI

7,63 (Oraşul)

cop 7,63

Cămaşa mea are mânecile lungi. Obicei ţărănesc, nu suport cămăşile cu mâneci scurte. E cald şi îmi suflec mânecile. Flavius râde de obiceiul meu. Mereu fac asta. Ana, soţia lui Flavius îţi dă aere de mare prinţesă. Nu suportă să aibă ceva fără etichetă de firmă, iar la terasă face un scandal monstru pentru că i se pare locul nu este igienizat suficient. Începe să îmi pară rău că am venit în Fălticeni astăzi. Mai bine rămâneam acasă, în Mălini. la răcoare, printre copacii care cântă, pisici jucăuşe şi flori vesele.
Flavius comandă bere. Ana strâmbă din nas când aude că vreau bere la halbă.
-Obicei ţopesc Eduard. Te cunoaşte lumea, ar trebui să fii mai cool. Vrei să apari prin ziare cu hălboiul de bere în mână?
-Da, aşa vreau. Şi cu cămaşa pătată de ciocolată caldă.
-Bleah, zău că eşti zăpăcit.
Un puşti blond cumpără înghetaţă de la dozator şi se aşază la o masă unde citeşte ziarul un bărbat îmbrăcat în costum alb. La celelate două mese beau băuturi răcoritoare fete cu picioare kilometrice şi talie de model.
-În primul rând tatăl lui Flavius e din Baia, iar tu, dragă Ana ai locuit până în clasa a noua în localitatea Dolhasca. Peste noapte aţi devenit metrosexuali, boemi şi alte drăcii. Mai terminaţi cu astea!
-Ne…Eu sunt născut la oraş, se supără Flavius.
-Mai toţi oamenii din Mălini sunt născuţi la oraş pentru că nu avem maternitate în sat.
-Hai, măi, că exagerezi deja!
Portţigaretul Anei este lung şi verde. Gesturile ei par studiate după cele ale divelor de la Hollywood. Fiecare fum este însoţit de grimase. Paharul de bere a rămas plin. Ştiu că Ana urăşte berea, dar se preface că participă bucuroasă alături de noi la această ieşire în oraş.
Flavius plăteşte şi mai cere un rând chiar şi pentru Ana care nu a băut deloc din berea ei. Chelnerul primeşte bacşişul şi mulţumeşte respectos:
-Mulţumesc coane’ Flavius.
Ana mă priveşte curioasă. Ar vrea să afle ce gândesc eu despre soţul ei. Sunt sigur de asta. Felul în care oamenii vorbesc cu Flavius se datorează situaţiei lui financiare ieşite din comun. Eu comunic cu el ca şi acum zece ani când l-am cunoscut şi asta cred că o deranjeză profund pe Ana.
-Ghiţăl sau ghiţâcî? Bun şî ghiţăl.
Bărbatul în alb vorbea la telefonul mobil. Puştiul blond s-a oprit din mâncat îngheşată. Fetele cu picioare lungi au rămas nemişcate privind albastru una către alta.
-O fatat greu sau o mers ghini? Mulţămesc lu’ Dumnezău cî îi sănătoasă şî vaca şî ghiţălu.
Fetele râd. Ana aprinde o nouă ţigară privind cu dispreţ la omul îmbrăcat în alb care s-a ridicat gata să plece. Chelnerul îi aduce restul: 5 bani. Omul îi ia, salută şi plecă.
-Ţăran, scrâşneşte Ana.
-Aşa şi?
-Nu ai auzit cum vorbea? Ghiţăl, ghiţâcî.
-Mirosea a ghiţăl şi el, râde Flavius.
Intrăm în cazino. Flavius se aşază la un aparat de pocker mecanic. Rămân la o masă cu Ana care spune chelnerului să ne aducă cockteiluri cu umbreluţă şi gust scârbos de fructe exotice. Aparatul lui Flavius adună milion după milion. Două perechi, dublează şi nimic. Trei şeptari, dublează şi iar nimic. Patru dame.
-Uite Eduardule: 4 ghiţâci.
-Foarte nostim, îi răspund eu supărat.
Dublează, tot nimic. Scoate alte milioane din buzunar, dar pierde. Nu are răbdare. Vine la masă uşor afectat şi aprinde una din ţigările Anei.
-Flavius, ai promis că nu mai fumezi, ţipă Ana cât poate de tare. Ai uitat ce a zis medicul?
-Du-te dreacu de paraşută, răspunde Flavius supărat. Lu’ măta să îi ceri să nu fumeze, imbecilo. Dispari dreacu acas’ şi nu mă urmări peste tot. Sunt sătul de tine până peste cap. Ana plecă după ce îl înjură în toate felurile. Chelnerii nu spun nimic, se prefac că nu aud.
-Eddy, hai să bem şi să uităm de prostimea asta, vrei?
-Nu mai stau. Mă duc să caut o maşină de ocazie.
Nu îl salut, nu mă salută. Afară într-o decapotabilă albă, Ana plânge.
-Faină maşină ai.
-Dă-o dracu de maşină. Flavius bea şi fumează şi doctorul i-a spus că se curăţă daca face asta.
-După ce moare să îmi dai telefon. Te ajut să îi cheltui averea.
-Răutăciosule.
-Ghiţâcî de oraş.
Ana înjură. Nu mă interesează ce spune. Lângă monumentul de pe strada ,,2 Grăniceri” aşteaptă maşinile de ocazie.
– Merji acas’ Eduard, mă întreabă un taximetrist? Hai cî amu plecăm . Am patru oameni.
-No hai ş-om meri, răspund aproape fericit.
În maşină, oamenii discută despre vreme, referendum şi preţul la harbuz. Nimeni nu îşi ascunde regionalismele într-o batistă de mătase. Şoferul aprinde o ţigară . Vrea să mă servească şi pe mine dar eu nu mai fumez de mult timp.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 41

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON