Toamna va pleca. Vântul de Miazănoapte fâșcâie trist și mută bărdița dintr-o cioata de nuc, în care era înfiptă, tocmai pe hatul ruginiu al ogorului. Fierul primește îmbrățișarea întunecată a pământului pietros. Culorile tari se amestecă și îmi simt palmele fierbinți. E semn că pământul nu doarme. Acolo, în adâncurile lui, e zbucium și întrebare cu ecou puternic.
Ridic bărdița și o arunc cât pot de sus. Îi număr rotirile, apoi fâșcâi și eu asemeni vântului neostenit care aleargă peste imașuri și păduri. Bărdița se înfige tot în hatul ruginiu. Acesta e cel de-al doilea semn al zilei. Pământul nu doarme. Nu . . .
Cu mulți ani în urmă, tot pe 13 noiembrie, venea pe lume tatăl meu, Neculai Dorneanu. Domnul îi deschidea poartă albastră, la poalele Munților Stânișoarei , în Mălini, inima Bucovinei. Nu a trăit mult, doar 58 de ani. Din păcate,în ultimii săi ani de viață a fost chinuit îngrozitor de boală.
Și totuși am amintiri vii. Îmi amintesc cum stăteam în cerdac și îmi povestea despre Dorneni, despre război, despre semne cerești și oameni plecați demult dintre noi. Îmi amintesc cum strângeam împreună merele ranete, ionatane și parmen auriu. Da, îmi amintesc și cum pleca la oraș ca să cumpere pâine proaspătă, covrigi, dulciuri și mezeluri. Îl așteptam cu nerăbdare. Și tata venea : vesel, roșu la față, încărcat cu bunătăți. Cu tata am mers prima dată la frizer. El m-a învățat cum să pescuiesc, cum să despic lemne cu toporul, cum să șutez în mingea de fotbal. Am rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. Nu am plâns nici la înmormântarea lui, nici după aceea. Tata m-a învățat că după oamenii dragi nu trebuie să plângi.
Stau în cerdac, pe băncuța de lemn. Privesc cerul . Acolo, dincolo de albastru, tatăl meu stă la masa cea mare a Domnului împreună cu ceilalți Dorneni. Parcă îl văd cum se ridică și spune tuturor :
-Eu am trăit, în cel mai fain sat din lumea asta, în Mălini. Am fost flăcău fără frică de cuțit și de vremuri. Am mers călare până dincolo de Crucea Talienilor și am cutreierat Munții cei mari ai Stânișoarei. Am trăit după sufletul și după visele mele. Și la vremea vremurilor, după Dreapta Judecată, am să mă întorc iar acasă. Și eu, și ceilalți Dorneni, și frații pomi rupți de furtună , ne vom întoarce toți. . .
Da, așa va fi. Va veni o zi când Domnul va deschide o nouă poartă albastră pentru tatăl meu. Știu asta. Sufletele curate se întorc întotdeauna acasă. Cândva.
Lacrimi violete sunt strugurii rămași neculeși. Lacrimi de bucurie. Lacrimi strânse la miez de noapte de îngerii păzitori și duse departe, în munți,. Acolo, în locuri ferite de priviri otrăvite, dulceața ofrandelor de toamnă bucură sufletele celor uitați. În Lumină Nouă. Departe . . .
M-am trezit devreme. Am privit uimit stolurile de gâște sălbatice care se îndreptau către Miazănoapte.Soarele nu răsărise. Dinspre Răsărit se auzea chemare de clopot. Apoi, Domnul a deschis ochii celor din veşnicie, iar rugăciunile lor ne-au luminat dimineaţa . . .
O zi fără tristeţe să aveţi !
Ultima zi de octombrie. Dealurile Măliniului primesc sărut de brumă. Pe şosea trec căruţe încărcate cu lemne. Cad ultimele frunze. Aripi ruginii îmbrăţişează pământul. Mistic şi copilăresc în acelaşi timp. . .
Dimineață de Toamnă la Mălini, în sacrul ținut al Bucovinei. Albastrul curat al cerului se unește cu ruginiul frunzelor. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos și vestește Lumii că Domnul a binecuvântat din nou cel mai frumos loc din Univers, satul Mălini. Lumina curăță de tristețe inimile și mângâie apele Suhăi și Moldovei, vindecă rănile vechilor cărări și încălzește crucea de mormânt a tatălui meu. Se strâng ultimele roade. Drujbele taie necontenit butucii care vor deveni lemne de foc..Da, la Mălini, zilele de toamnă par nesfârșite, iar frumusețea lor face din acest loc Poartă de Rai și mângâiere pentru suflet . . .
Noapte cu Lună Plină. Curăț o doniță veche, cred că are mai bine de o sută de ani. Nu pot să o abandonez într-un colț de magazie și nici să o fărâm și să o pun pe foc. Mi-a cunoscut asprimea palmelor. Mi-a auzit bătaia inimii. Știe cum a fost Copilăria și Tinerețea mea.
-Și te-a auzit râzând în nopțile cu Lună Plină, spune îngerul de pază.
-Da, m-a auzit, răspund încet.
Așez donița pe coama cerdacului. Îngerul de pază toarnă în ea apă încălzită de lacrimile unui flăcău tomnatic. E o noapte cu Lună Plină. Visele se îndeplinesc. Toate. Toate. . .
Am terminat de zdrobit strugurii. Nu au fost mulți , așa că nu a fost nevoie să chem câteva fecioare feniciene, m-am descurcat cu un zdrobitor de struguri manual. Au rămas neculeși doar strugurii albi, câțiva ciorchini și ăia necopți.Din struguri nu voi face vin, ci doar țuică. Mama îmi tot spune că nu mă grăbesc.
-Hai!, spune ea. Poate că vin alte ploi. Sau chiar va ninge. Nu e timp de stat cu ochii pe cerul toamnei.
-Dar tocmai am văzut un stol de păsări, răspund vesel.
-Bine, stai și privește-le zborul, apoi adă apă de ploaie din butoiul de plastic și clătește zdrobitorul, ligheanele și căldările. Să le clătești bine.
-Dar întâi, mă uit cum zboară păsările.
-Bine, Eduard. Uită-te.
Stolul de păsări zboară înspre Sud. Sunt multe aripi care se zbat pe cerul toamnei. Tare multe. Zâmbesc și mă întorc la muncă. Neobosit. . .
Nu am dormit. Am stat toată noaptea lângă nucul Sybil. Am așteptat împreună Toamna ,ca doi prieteni care se vor despărți pentru un timp. Fratele pom s-a uscat aproape în întregime. Roadele sale s-au chircit și au rămas mici, de parcă un vrăjitor rău ar fi oprit timpul în jurul nucului. Aș putea să îl las, să nu îl tai, dar nu se cuvine ca un pom uscat să rămână în picioare. Ar fi ca și cum i-aș opri durerea pe pământ deși el a prins rădăcini dincolo de albastru.
A venit Toamna. Am depănat amintiri lângă lângă nucul Syvbil. Stelele au râs, iar norii-copii au dus către departe,bătăi de inimă și foșnet de frunze ruginite. Domnul a zâmbit și a căutat loc nou pentru fratele pom. În satul din cer. Acolo unde nu există drujbe și unde pomii nu se îmbolnăvesc. Dincolo de albastru . . .
