7,63 ( Înmormântarea )

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON

7,63(Linii albe)

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

Soarele arde albul vopselei de pe şosea. Mi-e lene să înjur anotimpurile extreme aşa că stau rezemat de iarba pârjolită şi urmăresc pluta pironită a undiţei.
-Na, vrei, mă întreabă Mario întinzându-mi o sticlă verde, plină ochi?
-Votcă? O să murim pe malul apei dacă bem spirtoase pe căldura asta. Uite la el ce idei poate avea, frate!
Gino râde dar trage o duşcă din sticlă. Privirea i-a devenit strălucitoare. Curând va începe să cânte, il ştiu eu.
De dimineaţă stăm la pescuit iar eu am ‘,capturat” doar 4 patru cleni nu mai mari de o jumătate de palmă. În mod normal ar fi trebuit să îi arunc înapoi în apă dar nu am făcut asta dintr-o superstiţie pescărească învăţată în copilărie de la alţi pescari ghinionişti.
-Ar trebui o nadă ca lumea nu prostiile astea cu care am venit noi aici, se supără Mario. Poate dacă am lega celularul lui Gino de ceva am prinde şi balenele din Pacific.
-Invidios, mormăie Gino.
Gino are celular care costă o mie de euro dar conduce un Trabant. Glumele despre maşina lui se înmulţesc pe zi ce trece dar pe el îl lasă indiferent. E un prieten de calitate iar maşina lui este foarte bine întreţinută chiar dacă e veche.
La o suta de metri de noi s-a oprit un camion uriaş. Am binoclu. Îl pun repede la ochi şi mă uit la camionul parcat lângă râu: sunt doi bărbaţi în cabină care ne urmăresc cu atenţie.
-Ăştia au venit cu camionul la pescuit? Mare manelism mai e în ţara asta, se miră Gino.
-Dacă nu au Trabant de lux ca tine vin şi ei cu ce pot, îl sâcâie Mario.
-Cu camionul? Poate braconeză sau fac contrabandă cu ceva.
-Contrabandă cu ce?
-Habar nu am.
Mario propune să mergem până la camion dar am o presimţire sumbră şi mă opun ideii lui. Gino râde şi îmi arată cei patru peşti.
-Hai să vedem ce e cu ei. Nu îţi fură nimeni prada, garantez eu pentru asta.
-Dar ce eşti paznic pe aici? Lasă oamenii în pace! Să îi ia naiba cu camionul lor cu tot.
Şi totuşi mergem către camion. Şoferul şi celălalt bărbat s-au dat jos din cabină. Au în mâini bâte de bassebal şi vin direct către noi.
-Ţi-am spus eu că ăştia fac contrabandă, se amuză Mario. Precis e plin de ţigări netimbrate şi minore virgine în camion.
-Poate minore netimbrate şi ţigări virgine, răspunde Gino.
-Minore netimbrate, like that!
Şoferul ne înjură de mame, sfinţi şi biserici. E gras şi îi lipsesc aproape toţi dinţii. Prietenul lui este tot gras şi tuns zero. Ne somează să plecăm şi asta mă înveseleşte instantaneu. Şoferul încearcă să mă lovească cu bâta dar mişcările lui sunt greoaie. Îi imobilizăm imediat şi îi legăm de doi pini, pe mal.
-Să nu plecaţi cu pinii în spinare pentru că e ilegal să defrişati cu cârca, le spun stârnind hazul peturilor aruncate la întâmplare de oamenii care nu respectă minimele reguli de socializare.
-Hai să deschidem camionul, spune Mario. Să vedem de ce au sărit la bătaie.
-E ilegal, dă-i naibii. Lasă-le lor minorele netimbrate, mă supăr dintr-o dată.
Gino deschide uşa din spate a camionului. Sute de câini sar din el şi se pierd în pădurea de pini. Mario bea ce a mai rămas din sticla de votcă. Tăcerea devine apăsătoare.
-Ce faceaţi cu câinii, întreb pe cei doi?
-Nu erau câinii noştri, răspunde şoferul.
-Dar ai cui?
-Erau comunitari, dă-ne drumul.
Îi dezlegăm şi îi lăsăm să plece. Gino se supără pentru că totul s-a redus la câteva înjurături şi la o bătaie în care nu prea am avut rivali.
-Măcar dacă aveau ţigări minore de contrabandă, şoptesc gândindu-mă la sutele de câini care alergă acum prin pădure.
-Da’ cum naiba sunt alea, se supără Gino?
-Eh, nici eu nu am văzut niciodată. Doar elitele lumii au aşa ceva.
-Da’ minorele netimbrate cum sunt?
-Păi cum să fie? Scumpe. . .
Soarele arde braţele de metal ale podului. Nu îmi plac anotimpurile extreme. Cu timpul voi pescui din ce în ce mai puţin.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON

7,63(Mirela)

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON

7,63(Terasa trandafirilor)

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Raul)

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

Merg fără chef pe marginea şoselei. Dau ,,bună ziua” oamenilor şi aceştia mă salută respectos, iar unii bărbaţi dau noroc cu mine. Aştept o maşină de ocazie. E foarte cald. Mă opresc în dreptul unui parapet de lemn vopsit în verde. Patru copii de grădiniţă cântă un refren al unei melodii arhicunoscute schimbând ordinea firească a versurilor:
-Gâscă tu mi-ai furat vulpea nu mi-o da-napoi. . .
Scot o cutie cu gumă de mestecat şi puştanii se bucură de cadoul neaşteptat.
-Cum te cheamă mă întreabă unul dintre ei?
-Eduard. Da’ pe voi?
Copiii îmi spun cum se numesc şi mă privesc în timp ce mestecă straşnic guma primită cadou.
Se apropie o ,,Dacia” cu ladă. Fac semn mai mult în glumă. Şoferul opreşte şi îmi strigă că pot urca. În ladă, un puştan supraveghează un porc imens aflat într-o cuşcă de lemn. Urc în maşină. E prima dată când călătoresc alături de un porc aflat într-o cuşcă .
-Paaa, Eduard, strigă copiii făcându-mi semne de rămas bun.
În maşină miroase a porc, transpiraţie şi ţuică de prune. Soferul este un bărbat la vreo şaizeci de ani, mustăcios, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou roz pe care scrie cu litere mari ,,Heidi fetiţa munţilor”. Tricoul îi e mai mic cu cel puţin două numere. Are o burtă uriaşă, iar când respiră, Heidi urcă şi coboară într-un ritm destul de alert.
-Mă cheamă Costel dar prietenii îmi spun Raul. Am lucrat prin Spania după revoluţie.
-Eduard, îmi pare bine.
-Şi tu ai nume spaniol, se miră şoferul mustăcios.
-Da, fireşte, răspund eu.
Nu vreau să îl supăr. Dacă el crede că numele meu este de origine spaniolă nu are rost să îl supăr. Mă uit pe geamul din spate şi văd porcul uriaş din cuşcă. Raul îmi întinde o sticlă cu ceva alb în ea. Beau un gât crezând că este apă minerală dar imediat simt ţuica de prune din cea mai bună calitate.
-Mulţam fain ,Raul.
-Hai să trăieşti Eduardule, răspunde mustăciosul trăgând o duşcă zdravănă din licoarea albă.
În Bucovina, când un om îţi spune pe nume este semn bun. Mă bucur şi uit imediat că mă ustură gâtul de la băutură.
-Da’ unde duci elefantul din cuşcă, Raul? L-ai cumpărat pentru consum?
-Nu, nici gând. Îl duc unui pădurar. Eu am o porcărie.
-Porcărie?
-Da, cresc porci şi îi vând.
Raul bea iarăşi. Căldura ne aprinde respiraţia.
-De aici ai şapte kilometri până în Mălini. Prinzi imediat o ocazie, spune Raul. Tare bine ar merge o baie într-un ştiolbon.
-Este Moldova la maxim două sute de metri..
-No, hai până acolo.
Coborâm cu maşina la picioarele podului. Raul îşi cheamă copilul şi amândoi se dezbracă de haine. Mă hotărăsc să fac şi eu baie deşi nu înot tocmai bine. Raul înoată pe spate, iar burta lui uriaşă se vede deasupra apei ca o ciudată creatură încă necuprinsă în regnul animal.
-Pinochio adă mâncarea şi băutura din maşină, strigă Raul copilului.
-Amu ia, răspunde copilul plecând în fugă.
-Pinochio? E poreclă, întreb eu gata să izbucnesc în râs?
-D’apoi cum altfel, poreclă. M-a minţit că i-au furat la şcoală telefonul. De două ori anul ăsta. El mă minţea că vrea aceeaşi marcă şi îmi arăta telefonul vechi. Banii îi cheltuia cu gagicile. Şaişpe’ milioane a făcut praf până amu !
-Şi nu te-ai supărat pe el?
– E mare, e în clasa a noua. M-o minţit cu stil. Nu mă supăr.
Îmi place vorba lui bucovineană şi dintr-o dată îl văd cu alţi ochi. Pare a fi un om care trăieşte frumos chiar dacă viaţa lui se deapănă printre porci şi drumuri nesfârşite. Pe un ştergar pune mâncarea: caş, roşii, măsline şi pâine neagră de casă.
-Pâine neagră de casă!! Îmi place de mor, le spun celor doi.
Pinochio ne toarnă ţuică în păhărele de plastic. Râde şi mănâncă cu gura deschisă.
-Da’ cum faci de sunt aşa mari porcii, întreb eu pe Raul?
– Îi hrănim cu concentrate, zăr şi popuşoi. Se umflă dar carnea nu mai are gust aşa de bun.
-Zer?
– Zăr cumpărat din locurile unde se colectează laptele. Cu o zi înainte de vânzare îl umflăm cu zăr şi mai luăm nişte bănuţi în plus.
-Eşti tare, Raul.
-D’apoi. . .
Mă despart de cei doi chiar în clipa în care cerul este brăzdat de fulgere. Un tunet puternic rupe în două liniştea.
-Ad-o Doamne, strigă Raul. La revedere Eduardule.
-Paa, Eduard, strigă şi Pinochio făcându-mi semne din lada maşinii.
Plec încet către casă. Mai este puţin şi ajung în sat. Drumul trece prin pădurea de mălini. Se aude mierla cântând.
-Hai sus, Eduard.
M-a ajuns o căruţă încărcată cu pietriş. Un adolescent îmi întinde mâna. Urc.
-Servus, flăcău. De unde vii?
-Am fo’ la balastieră. Acuş ajungim acas’. Să vedi Mălinii.
-Da. . .
Flăcăul scoate o sticlă de bere şi îmi întinde să beau. Mă răcoresc şi îi mulţumesc dând din cap. Bea şi el apoi strigă armăsarului să nu fie leneş.
Pădurea răde. Norii de ploaie se strâng deasupra satului.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,, 7,63” – EDITURA EIKON

7,63 ( În singurătatea albastrului)

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, Mălini 0 Comments

Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe, dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ, dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
În cimitir, mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească, iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.

Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON