MĂLINI-Volumul II-Capitolul 13
-De ce ai deschis toate ferestrele?, întreabă Ioana. Ai dat și perdeaua deoparte.
-Vreau să intre doi fluturi albi, răspund eu. Să zboare prin cameră ca doi îngeri micuți. Și când vor obosi să poposească pe coapsele tale. Vrei?
-O, da. Vreau, vreau.
Ioana are carnet de șofer. Naiba știe cum l-a obținut pentru că nu îmi amintesc să îmi fi spus că trebuie să ia ore de condus. Pe la cinci dimineața, m-a sunat și imediat ce a aflat că astăzi sunt singur acasă s-a și suit în mașina ei tunată, cu aspect de tractor în miniatură și a plecat către Mălini. Acum stă goală sub plapumă și ridică din când în când câte un picior.
-O să le pun nume. Și tu pui nume la pomi, la animăluțe. Eu o să pun nume celor doi fluturași albi. Sunt sigură că vor veni, dacă ai spus tu că fluturii vor intra pe geam, apoi sigur asta se va întâmpla.
-Desigur, vor veni. Da’ cum de ai putut pleca de acasă la o oră așa matinală? Sau ai fugit pe ascuns și Lucian te caută acum ca un disperat?
-Hihihi, nu, nici gând. Lucian e la București, îl reprezintă pe unul care are nu știu ce belele. Doar știi că e penalist, ăștia ca el merg des la București.
Îi mângâi sânii. Ioana tresare și se așază sub mine, gata să mă primească în ea. Plapuma cade de pe pat și femeia-fluture îmi strânge spatele cu picioarele și își înfige unghiile în carnea mea. Din noi curge sânge alb și roșu, vin alb și roșu, nectar alb și roșu. Carnea noastră e nerăbdătoare. Înăuntrul Ioanei e cald și umed. Ca într-o apă în care s-au scăldat șaisprezece fecioare înainte de a își vopsi buzele cu sânge de pasăre de noapte. Ioana țipă și mă mușcă de gât, apoi de piept. Suntem uzi, transpirați și uimiți de nerăbdarea cărnii noastre.
-Nu vrei să rămân la tine de tot?, întreabă Ioana.
-Nu am cum să te țin, Ioana. Sunt cel mai sărac om din câți cunosc.
-Nu cheltui mulți bani, insistă ea.
-Normal, nu am bani deloc, așa că te cred. De ce te-ai măritat cu Lucian?
-Pentru că e bogat.
-Tocmai.
Ioana mă sărută pe piept.
-Ți-am lăsat o grămadă de urme. Ia spune, a fost Teona să culeagă cireșe?
-Nu, nici nu am mai vorbit cu ea de la nunta aia din Bistrița. Ești cam geloasă.
-Nu ar trebui?
-Ești măritată. Cum de ești geloasă?Trupul tău este căutat în fiecare noapte de alt bărbat.
-Ba nu e așa.
-Dar cum e?
-Ce știi tu! Nu e așa. Când vin cei doi fluturi albi?
-Vor veni, ai răbdare. Și ei se iubesc, acum. Ai vrea să vină aici doi fluturi oarecare? Trebuie să vină doi fluturi care au simțit la fel ca noi, doi fluturi care au văzut cum arată nectarul alb, așa se cuvine.
-Vreau să vină. Vreau, vreau.
Zâmbesc. Privesc pielea Ioanei și caut un loc de popas pentru buzele mele. Femeia își așază capul pe pieptul meu.
-Nu vrei să rămân cu tine. Îți place să fii singur și să suferi. Să te gândești mereu, ba că nu ai bani de pâine, ba că nu ai bani ca să plătești curentul electric, ba că s-a terminat gazul din butelie. Te chinui, toată viața ta a fost un chin. Totuși, știu că mă iubești, altfel nu ai fi dat numele meu mărului ionatan și cireșului de pe hat. Am dreptate? Hai spune!
-Ioana, mă arde locul acela unde m-ai mușcat. Poate că ai venin pe vârfurile dinților, cine știe. Ești tare frumoasă. Parcă ai fi ecoul unei ploi de toamnă. Parcă ai fi umbra unei scrisori de dragoste. Ești frumoasă, Ioana.
Zâmbesc. Ioana plânge. Întotdeauna plânge după ce a fost a mea.
-A ce miroase așa frumos, la tine?, întreabă ea cu ochii în lacrimi.
-Mama a văruit camera acum câteva zile.
-Cu var ? Adică a dat cu bidineaua ca zugravii ?
-Da, Ioana. Așa se văruia înainte în toate casele de la sate. Acum, lumea s-a domnit și nu se mai văruiește.
-Ce frumos miroase. Vai, ce frumos! Și chitara de pe perete de unde o ai? Știi să cânți? Nu mi-ai spus.
-Știu pe naiba! E pusă așa, ca să pară camera mai interesantă. Ce era să pun pe perete?, că nu am nimic de preț. Chitara e primită cadou acum mulți ani. Cred că e de prin anii ‚40. Nu prea mă pricep. Dacă vrei, o să îți povestesc o istorioară nostimă despre ea. Vrei?
-Daa, te rog. Aș sta un an nemișcată, cum vrei tu, doar să te aud povestind.
-Promiți că nu adormi?
-Hihihi. Promit, dragul meu.
-Ok. Era prin anii ‚90. Ninsese afară și era un frig cumplit, polar. Poarta dinspre drum s-a umflat și nu se mai închidea ca lumea, așa că a trebuit să tai pe lung o bucățică din ea, cam cât o jumătate de deget. Mi-a fost frică să nu stric poarta, dar am folosit bărdița și a fost bine.
-Ce e o bărdiță?, întreabă Ioana.
-E un fel de toporișcă, o să ți-o arăt când ieșim afară.
-Mi-e frică de arme.
-Cu asta tai capetele găinilor.
-Sărăcuțele! Cu poți să faci așa ceva?Mai bine ai mânca pește sau altceva. Răule!
-Era cumplit de frig. M-am trezit în curte cu unul de-a lui Pomișoară, un băiat bun, dar cam limitat ca inteligență. M-a privit vesel și mi-a zis:
-Te-o pârât cineva că ai o chitară. Mi-o dai și mie în noaptea de anul nou?
-Da’ ce, știi să cânți la chitară? Ai învățat la școala profesională din Fălticeni?
-Nu, da’ mergem să urăm pe gagici. Am văzut un film cu englezul ăla și ne-a venit ideea să mergem la gagici cu chitare. Avem și un acordeon stricat. Celelalte chitare sunt din scândură, dar nu contează. Am văzut că așa a făcut și englezul.
-Care englez?
-Ăla din film, e celebru cum de nu îl știi?
-Benny Hill? Ăla e actor de comedie, nu vă luați după el.
-Nu, nu acela. E unul cu numele Romeo.
-Romeo? Englez? Fugi!, bre de aici.
-Da, ăla care s-a sinucis dar nu a murit și nevasta lui cu care nu se însurase pentru că era minora și s-a otrăvit pentru că a crezut că el era mort , dar dormea.
-Ce zici? Asta seamănă a ,,Romeo și Julieta’’, varianta agramată.
-Așa, și Julieta. Și ei mergeau de Anul Nou cu chitările la gagici.
-Și după aia se otrăveau și nu mureau. Și gagicile se otrăveau pentru că erau neveste, dar nu erau căsătorite pentru că erau minore. Ăsta era filmul?
-Exact, ăsta era. Cu englezul ăla, cu Romeo.
-Băi Pomișoară, nu îți dau chitara. Mă tem să nu seduci prea multe englezoaice, mai ales că aveți și un acordeon stricat.
-Ți-e ciudă că noi mergem la gagici și tu nu. Ești mort de invidie.
-Da, Pomișoară. Ia, dispari tu din curtea mea că poate îți dau o lopată peste spinare și o să leșini, apoi o să te trezești englez și o să cauți pe Julieta în prundul Suhăi printre boișteni, grindele și porcușori.
-Hi,hi,hi, râde Ioana. Cum să îi dai o chitară așa de frumoasă? Dacă vrei îți cânt eu, știi că eu pot cânta destul de bine. Am vrut cândva să ajung cântăreață de operetă, dar m-am răzgândit.
-De ce ?
-E plictisitor. Trebuie să stau pe scenă și toată lumea se uită la fundul tău. E irațional.
Îi întind chitara. Ioana cântă. Nu înțeleg cuvintele. Cămașa îi cade și rămâne goală într-o cameră lipsită de podoabe . Îi acopăr buzele. Se lasă pe spate și închide ochii.
-Eduard, simt că întreg trupul meu e acoperit cu fluturi albi. Mă tem să deschid ochii, nu vreau ca albastrul privirii mele să îi sperie.
Unghiile ei pătrund din nou în carnea mea. Domnul ne învelește cu fluturi albi, mulți fluturi albi. Ioana geme neîncetat. Între carnea ei și carnea mea nu mai e loc pentru umbre sau cicatrici. Plutim pe cerceafuri, acoperiți cu fluturi albi. Izvoarele curg. Până la miezul nopții. Până la extaz.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon
