MĂLINI-Volumul II-Capitolul 15

1 octombrie/2015. Domnul îmi strigă numele pentru a patruzeci și șaptea oară. Primesc chemarea odată cu răsăritul soarelui, în livadă, lângă Ioana, cireșul de pe hat. Mă bucur și simt cum firele de iarbă de pe hat îmi mângâie tălpile. Primesc desculț chemarea Domnului ca un prunc proaspăt botezat în lumina Vie. În jurul meu, culorile nasc culori, ecoul naște ecou, focul acoperă foc. Brațele Ioanei mă îmbrățișează strâns . Strâns.
-De ce stai desculț?, întreabă mama. E cald, dar o să răcești. Știi că nu ai asigurare medicală, nu ai nici bani, cum o să te descurci dacă te îmbolnăvești?
-Da’ de ce să mă îmbolnăvesc?
-Fiindcă așa sunt timpurile. Cei mai tineri sunt mai expuși bolilor. Și oricum, nici tu nu mai ești așa de tânăr. La mulți ani! Ți-am pregătit salată de roșii cu castraveți. Am cumpărat și pâine neagră. Hai să mănânci, azi avem treabă, nu glumă.
-Mulțumesc, mămică. Dar nu sărbătorim, dacă tot e ziua mea?
-Când o să ai bani ca să îți permiți asta o să și sărbătorim. Deocamdată ne vom preface numai.
-Și eu care credeam că avem tort de înghețată, savarine și suc din ăla bun.
-Ha, ha, ha. Și mai ce?
-Mda, hai la masă.
Rup miezul pâinii și îl înmoi în sucul de roșii. Apăs roșiile cu furculița și astfel sucul sporește. Mănânc întâi castraveții, apoi ceapa și abia la urmă feliile de roșii. Mama mă privește cu atenție:
-Din copilărie, ai luat obiceiul ăsta. Nu știu unde ai văzut asta că nimeni din familia noastră nu are obiceiul să mănânce așa. Tatălui tău îi plăceau roșiile, ce e drept, dar nu avea răbdare să mănânce așa.
-Tare e bun, răspund bucuros. Aș mânca toată viața numai salată de roșii. Tare îmi mai plac.
-Știu. Cum să nu știu?
Beau două căni de apă rece, una după alta. Nu e timp de pierdut cu aniversarea mea, așa că strângem masa și plecăm în livadă. Trebuie să secerăm strujenii de popușoi, apoi să îi clădesc popuri, ca în fiecare an.
-Hai!, strigă mama, nu sta așa de parcă ai visa bureți pe plită. Treci la treabă!
-Asta e, răspund eu.
Tai strujenii cu secera. Mama îi adună în snopi, iar eu după ce voi termina de secerat îi voi lega cu un fel de sârmă moale, apoi îi voi clădi în popuri în mai multe locuri din livadă. Secera nu e ascuțită, așa că munca e chinuitoare.
– Da’ a naibii de greu e de secerat cu secera asta. Oare ce se întâmpla dacă o duceam la ascuțit?
-La cine? Toți îs pe la munci , pe undeva. Cine să îți ascută secera ta? Ia o pilă și ascute-o tu. Nu e așa de greu.
Râd. Am făcut bătături în palme, dar sunt vesel ca un copil care știe că la capătul unei zile va primi îmbrățișare și alint.
-Hârșt!
Cad strujenii laolaltă cu holbura și iarba rusească. Buruieni ghimpoase îmi înțeapă picioarele și palmele.
-Mama!, uite că aici mai sunt câțiva curpeni de fasole pitică.
-S-or urcat pe strujeni și nu i-am văzut. Scoate-i la margine, îi luăm când plecăm acasă. Vezi să nu uiți de ei. Pune-i lângă codenarii găsiți pe strujeni.
-Bine, mămică.
S-au adunat destui snopi. Încerc să îi leg cu sârmă și reușesc să fac asta destul de ușor, dar mă și zgârii pe brațe.
-Tare mai ești neîndemânatec, se supără mama. Nu poți să faci o treabă ca lumea fără să te zgârâi sau să te lovești. Uite și tu cum arăți, parcă vii de la război. Chiar e așa de greu să fii oleacă atent cât muncești? Că doar pentru tine muncești în grădină, nu pentru altul.
-Ce e drept, așa e.
-Hai, clădește strujenii și termină de secerat și pe ceilalți.
-Bine, dar nu mă grăbi că nu sunt mașină.
-Ce să îți spun? Tare te mai grăbesc!
Așez strujenii. Fruzele lor uscate desenează linii roșii pe pielea mea. Simt cum aterizează pe pielea mea transpirată tot felul de insecte de la țânțari la buburuze sau muște verzi cu aripi mari.
-Cum naiba de vin toate gâzele astea pe mine? Mai lipsește un roi de albine sau de lăcuste. Mi-au intrat și în gură.
-Da, te cred , spune mama. Ești un adevărat martir. De ziua ta, te chinuie muștele. țânțarii , etc. Cine mai e ca tine? Ce viață grea duci tu!
-Mda, râzi de mine!
-Păi, nu e de râs?
Secer strujeni. Sunt și eu unul dintre truditorii acestei lumi. Pașii mei se alătură miliardelor de pași ai altor truditori. Întrebările mele caută răspuns în același loc, iar rugăciunea mea ajunge dincolo de albastru la același ceas binecuvântat când Marele Camarad deschide cartea vieții.
Ajung în capătul ogorului. Palma dreaptă e umflată, iar o bătătură are două beșici, una s-a spart și din ea curge sânge amestecat cu un fel de lichid gros. Mica rană mă ustură, dar mă prefac că nu s-a întâmplat nimic deosebit. Secer ultimii strujeni și mă apuc imediat de legat snopii.
-Acasă la mine, la Ibănești, aveam mulți snopi, spune mama. Nu aveam sârmă de legat cum are lumea acuma. Eram copii, dar știam să facem treabă gospodărește, nu ca oamenii de acum care când fac oleacă de treabă trebuie lăudați și corcoliți de parcă au venit de la Bug.
-Adică, de mine zici?
-Ei nu, tu ești vrednic tare de tot. Dacă m-aș lăsa în baza ta, ehei.
-Păi, nu fac treabă?
-Dacă nu îți zic eu cum, nu știu sigur dacă faci treburile cum trebuie și la timp.
-Eram sigur că spui așa. Acum o să zici: ,, ia uite, o făcut vulpea rană’’.
-Măi Eduard, măi. Hai termină treaba, lasă că te laud altădată.
-Dapoi’ cum.
Sunt mulți strujeni. Pământul a fost îngrășat anul ăsta cu gunoi de grajd, așa că recolta a fost una bună. Privesc rădăcinile strujenilor rămase în urma noastră ca niște vârfuri de sulițe gata să treacă prin tălpile oamenilor și aripile îngerilor. Leg ultimii snopi, apoi mă descalț. Țărâna ogorului meu e caldă. Simt mângâiere. Pașii mei poartă acum căldura ogorului, iar urmele mele sunt primenite de ierburi , frunze de popușoi și pietre negre . Mă așez pe o cioată în fața mesei de lemn din livadă. Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă, apoi pleacă în casă. Lângă mine, îngerul de pază, mănâncă salată de roșii și pâine neagră. Mai întâi mănâncă bucățile de castraveți, apoi cele de ceapă și abia apoi feliile de roșii.
-În felul acesta mănânc și eu frate înger, spun bucuros.
Îngerul de pază râde și continuă să mânânce. Sorb din ciocolata caldă. Stăm amândoi la masă ca doi prieteni bună: un înger lacom și eu, un bărbat desculț, dar cu sufletul întreg. Doi frați, două aripi, o singură rugăciune .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon