MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 16
Am visat urât. Sau poate că eu interpretez într-un mod stupid visul. Nu ştiu. M-am trezit trist şi neliniştit. Nu mi-au crescut aripi negre. Vântul a măturat cerdacul şi a deschis poarta dinspre livadă. Am visat urât. Se făcea că Duţu Chietroi încerca să îmi deschidă poarta mică. Chiar şi în somn am realizat că Duţu e mort de câţiva ani. Nu m-am speriat, nu am fost uimit peste măsură. Visam cum un om mort se chinuia să îmi deschidă poarta mică. Duţu a fost profesor, dar s-a stins devreme, la vârsta de cincizeci de ani. Până la urmă, Duţu a reuşit să intre în curte. Arăta exact aşa cum îl ştiam, doar că părea mai bărbos şi speriat. A traversat curtea şi s-a oprit în faţa cerdacului, pe treptele din ciment. Apoi a început să plângă. Lacrimile i se opreau în mustăţi şi în barbă. Purta un sacou negru şi pantaloni gri. Hainele nu i se potriveau. După un timp faţa lui Duţu a căpătat trăsături mai aspre şi nu a mai semănat cu el. Duţu s-a transformat în Andreiuş Căpăstru, un alt profesor, încă în viaţă. Nu am mai vrut să ascult plânsul şi m-am trezit. Trist şi neliniştit.
Ies afară. Vântul suflă în cerceafurile puse la uscat pe sârmă. În bucătăria de vară, mama discută şi bea cafea împreună cu Rezuca Tudoran şi Lela Basma, o consăteană octogenară. Femeile sunt vesele. Mirosul cafelei aduce zâmbetul pe faţa îngerilor ascunşi în cutele cearceafurilor bătute de vânt.
– Aţi fost la praznicul Paraschivei Ţipar?, întreabă mama sorbind din licoarea parfumată.
Paraschiva Ţipar a murit acum un an. Urmaşii ei i-au făcut praznic. S-au servit două feluri de mâncare, vin, ţuică şi binenţeles colivă.
– Eu nu am fost, a răspuns Lela. Cum să mă duc dacă am fost nervoasă? Praznic îmi trebuia?
– Da’ ce ai păţit? întreabă Rezuca. Nu te-a lăsat Mihu? Se teme că te fură un moş şi rămâne fără tine?
Femeile râd. Nero se strecoară în bucătărie şi se aşază pe un scaun, alături de Rezuca.
– Ptui’! Ce m-ai speriat!, spune Rezuca.
– Rezucă! Cum ne-o fost vorba? A spus ginerele tău că dacă merg la el la desfăcat popuşoi, îmi dă un cocoşel de sămânţă?
– Nu te-a plătit? El a zis că da.
– M-a plătit, dar a spus că dacă terminăm până se lasă seara îmi dă pe deasupra un cocoşel că eu am numai puicuţe acasă.
– Şi nu ţi-o dat?
– Mi-a dat un cocoş feteleu care fuge de găini. Ginerele tău a închis pe ceilalţi cocoşi şi mi l-o plasat mie pe aista handicapat. Eu îl duc înapoi. Nu am nevoie de el.
– Lela!, ai răbdare. Trebuie şi el să cunoască pe găini. Deocamdată e străin în ograda ta.
– Ba e cocoş satelit, feteleu. Disară îl duc lu’ Cutinel acasă.
– Hai, hai, Lelă!. Bag de samă că tu mai vrei un cocoş. Pe unu’ să-l mănânci şi pe unu’ să îl dai la găini.
– Aşă-i!, spune şi Brăduţa Casâncă, apărută pe neaşteptate în cadrul uşii.
Sun pe Petrişor Caval. Trebuia să vină şi să îmi taie cu drujba lemnele din curte. Petrişor nu răspunde. Sunt sigur că acum taie lemne pentru vreun pădurar. Omul s-a dus unde poate câştiga bani mai mulţi. Vântul bate cu putere sporită. Aş vrea să am un zmeu pe care să îl ridic deasupra copacilor şi a tristeţii. Un zmeu din mătase verde cu ochi, gură şi coadă.
– M-a trimis Mirel Harbuzaru. A spus că aveţi nevoie de cineva care să vă taie lemnele.
Drujbistul se numeşte Licuţă Sineală, dar toată lumea îi spune Albu.
– Cum să nu!, răspund vesel. Aveţi nevoie de capră de lemne sau le tăiaţi din picioare?
– Din picioare, doar am lucrat la pădure optsprezece ani. Da’ ne-ar mai trebui juma’ de kil de benzină ca să fim siguri că ne ajunge. Poate ne dă Marinuş. Maşina lui merge cu benzină?
– Cu motorină.
– Atunci luaţi de la Mirel. Nu se poate să nu aibă un kil de benzină!
Mama se duce după benzină, femeile din bucătăria de vară pleacă şi ele. Rămâne doar Brăduţa pentru a ajuta la căratul lemnelor.
– Albule! mai eşti supărat pe mine pentru că nu voiam să joc cu tine la bal în tinereţe?, strigă Brăduţa veselă.
– Dapoi, eu mă uitam la una ca tine? Aveam eu gagicile mele.
– Ce gagici aveai? Mă rugai să dansez cu tine şi eu nu voiam.
– Hai, hai Brăduţă!
Albu e îmbrăcat în trening, pe cap poartă căciulă de miel iar în picioare are gumari din cauciuc gros. Drujba cu care a venit este un model mai vechi de ,,Stihl”
– Brăduţă, e adevărat că ai luat o moştenire şi ai bani la bancă?, întreabă Albu.
– Am la Banca Transilvania. O sută cincizeci de milioane de lei am. Da’ aceia îs banii copchiilor. Nu mă bag în ei.
– Brăduţă, Brăduţă! Ia scoate tu banii şi hai să ne distrăm la Băile Herculane. Să vezi ce masaj fac ăia acolo.
– N-am nevoie de masaj! Da’ ai învăţat să joci sau tot împiedicat eşti?
– Ehei, Brăduţă, Brăduţă!
Drujba taie lemnele de fag. Despic cu toporul tot ce este mai gros. Brăduţa, împreună cu mama care a revenit în curte, aşază lemnele în şopron. Folosesc pentru a căra lemnele bătrâna mea tărăboanţă din lemn.
– Cam câţi ani are tărăboanţa? întreabă Albu.
– Vreo şaizeci, răspunde mama. Am mai peticito, dar cam şaizeci de ani are.
– Una de asta aveam şi eu când m-am însurat. Femeia mea era frumoasă, curată şi cumplit de săracă Când ne-am dus în peţit le-am spus la ai mei să nu cumva să ceară zestre că iese scandal. Mama ei a spus că nu o poate mărita pentru că nu poate să îi dea decât două perne şi două pături. Nu le-am luat nici pe alea. După căsătorie ai mei s-au mutat într-o căsuţă şi ne-au lăsat casa mare cu tot ce era în ea: oale, covoare, tot.
– Şi tu nu ai mai dormit, râde Brăduţa. Ai făcut mulţi copii.
– Dapoi de. Aşa e viaţa!
Albu taie fiecare lemn fără să facă gesturi pripite. Lanţul drujbei secţionează lemnul de fag şi aruncă rumeguşul prin toată curtea. Despic cu toporul lemnele uscate. Palmele mele devin aspre şi fac imediat bătături. Cioatele se despică greu. Nodurile luptă cu fierul tocit al toporului. Izbesc cu furie în fiecare lemn. Din unele lemne ies scântei, semn că oţelul toporului a atins pietre sau nisip. Sudoarea curge pe cămaşa verde. Domnul binecuvântează fiecare lovitură, fiecare muşcătură a fierului, fiecare zbucium al cărnii şi al lemnului.
La poartă a apărut un vânzător de ceaune. Mama îl întreabă:
– Cât are cel mai mare ceaun?
– Cinşpe’ kile. Îl vrei? Dă un milion şi ţi-l dau împreună cu două ceaune mai mici.
Mă duc la poartă şi verific ceaunul mare. E din aluminiu, vopsit acum câteva zile. E posibil să aibă pori care se vor deschide imediat ce e pus pe foc.
– Îţi dau jumate’, spune mama. Cinci sute de mii e suficient.
– Nuu, dă mai mult! Hai să negociem!
Verific şi cele două ceaune mai mici. Şi ele sunt proaspăt vopsite. Unul dintre ele are un dop, în apropierea mânerului. La prima apă clocotită, mânerul va cade.
– Nu sunt bune ceaunele, spun eu. Sunt rebuturi vopsite. Şi oricum sunt din aluminiu, nu de tuci.
Vânzătorul are vreo şaptezeci de ani. Mă priveşte cu gura căscată. Cred că mă urăşte din toată inima.
– Da’ unde mai sunt de vânzare ceaune de tuci?, întreabă el supărat. Hai, dai cinci sute de mii?
– Nu, acum îţi dau doar patru lei. Patru!, atât.
– Ce fel de om eşti? De ce râzi de oameni?
– Te-am chemai eu cumva? Dispari, Buratino!
Ţiganul mormăie ceva şi pleacă foarte supărat. Mama a cumpărat o sticlă de bere ,,Suceava” pentru Albu şi Brăduţa.
– Ce spui Brăduţă?, întreabă Albu. Terminăm aici treaba şi mergem să scoţi banii de la bancă?
– Băi Albule, vezi de drujba ta. Nu-mi trebuie bărbat cu un milion de copii.
Cei doi râd. Amintirile din tinereţea sunt vesele, vii. Vorbesc despre baluri, hore, seri de clacă. Ascult fără să îi întrerup. Ascult.
Albu termină munca lui.
– Patruzeci de lei vă costă, spune el. Aveţi cam patru metri steri de lemne. Eu iau zece lei de metru tăiat. Îi număr banii şi îi mulţumesc. Albu termină de băut berea şi pleacă. Şi eu am terminat de despicat cioatele. Car cu tărăboanţa lemnele. Palmele mele au bătături mari, rotunde. Mă dor braţele şi cred că am febră. Nu mă opresc. Roata tărăboanţei scârţăie îngrozitor. Până la urmă reuşesc să transport toate lemnele. Mama şi Brăduţa strâng rumeguşul din curte. O parte din el, partea cea mai curată, îl vom păstra ca aşternut pentru găini. Restul îl vom arunca.
Mă aşez pe treptele de ciment din faţa cerdacului. Îmi amintesc că i-am visat pe Andreiuş Căpăstru şi pe Duţu Chietroi plângând chiar pe treptele pe care eu m-am aşezat. Închid ochii şi îmi ascund faţa în palme. Domnul se aşază lângă mine şi îşi ascunde şi El faţa în palme. Nu ne vorbim. Tăcerea închide porţile către Styx. Ritmul inimii mele împarte calendarul în dimineţi şi nopţi. Multe dimineţi. Nesfârşite nopţi.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI ” -Editura Eikon