MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 30
E răcoare. Minotauri orbi se împreunează cu umbrele pomilor uscaţi. Soarele se pregăteşte să se ridice deasupra Pădurii Prisos. Arunc maieul pe fotoliu şi ies afară pe jumătate dezbrăcat. Îmi place să simt răcoarea. Mult.
Deschid cele două uşi de la poiata găinilor. Zepto iese primul şi sare gardul dinspre livadă. Nu mă duc după el. Sunt sigur că stă un timp în livadă şi apoi se întoarce singur ca de obicei. Intru în bucătăria de vară şi încerc să aprind unul dintre ochiurile aragazului. Chibriturile nu se aprind. Stric vreo douăzeci de beţe. Degeaba. Caut în sertarul mesei şi găsesc o brichetă cu însemne electorale.
– Nici în bucătărie nu scap de voi, spun eu supărat.
Încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră. Torn apa într-o cană, apoi praful de ciocolată. Nu apuc să amestec în cană. Din livadă se aud ţipete ascuţite şi un lătrat gros. Alerg cât pot de tare. Poarta dinspre livadă s-a înţepenit şi sunt nevoit să o lovesc de mai multe ori cu piciorul. Doi câini ciobăneşti l-au încolţit pe Zepto. Unul dintre ei l-a muşcat de piept. Zepto se tăvăleşte pe straturile de ceapă şi usturoi. Arunc cu toporul după unul dintre câini. Celălalt câine se întoarce înspre mine şi mârâie. Are ochii roşii. Ridic cioata de brad şi o arunc înspre el. Câinii renunţă la Zepto şi pleacă speriaţi. În jurul meu e sânge şi iarbă tăvălită. Zepto nu se mai zbate. Nu a murit. Stă pe spate sub Oblio, mărul pădureţ şi priveşte cerul dimineţii. Aduc o bucată de ţol din cordele şi aşez cocoşul pe el. Nu am pansamente în casă, iar la farmacie nu e încă deschis. Aduc maieul meu şi îl rup în fâşii. Încerc să îi pansez cumva rana.
– Degeaba, frate om, spune îngerul de pază. Cocoşul acesta va pleca dincolo de albastru. Chiar credeai că îl vei putea bandaja ca pe un rănit căzut pe câmpul de luptă?
– Aşa am crezut frate înger.
Zepto suflă greu. Nu îi mai curge sânge. Ceilalţi cocoşi cântă prelung. E ora şase a dimineţii. Îmi amintesc de Flint, cocoşul pitic adus tocmai din Ibăneşti, satul mamei. Bunica Leonora mi-a făcut cadou pe Flint şi pe o găinuşă pitică, pe Negruţa. Asta se întâmpla acum aproape patruzeci de ani, pe vremea când eu eram un copil vesel căruia nu îi păsa că dincolo de podul Moldovei există o altă lume, alte răni, alt labirint. Flint a murit chiar de ziua mea, pe 1 ctombrie. Un uliu l-a ciocnit în cap şi i-a smuls carnea de pe piept. Mama l-a aşezat pe o scândură în faţa bucătăriei de vară. S-a chinuit cam o oră, apoi a murit. Negruţa a avut o moarte mult mai grea. Cineva ne-a făcut cadou un cocoş pitic şi o găinuşă pitică. Am crezut că a făcut asta deoarece eu mă plângeam mereu de moartea lui Flint. Din păcate, cocoşul şi găinuşa erau bolnavi. Toate găinile s-au îmbolnăvit şi au murit într-o singură zi. Doar Negruţa a rezistat încă o zi. Avea temperatură foarte mare. Am aşezat-o pe o cioată în livadă. Toată ziua a mişcat din cap ca şi cum ar fi făcut mătănii. A murit imediat după asfinţitul soarelui.
Aduc hârleţul şi sap o groapă lângă Oblio, mărul pădureţ. Bate vântul şi aduce în groapă vişine putrede şi frunze de măr. Zepto a murit. Îl aşez cu grijă în groapă, pe bucata de ţol. Domnul se apropie de mine şi îmi pune o mână pe umărul drept. Îngerul de pază se apropie şi îmi pune şi el o mână pe umărul stâng. Bulgării de pământ îl ascund pe Zepto. Privesc trist pământul răscolit de lama hârleţului.
E răcoare. În faţa Domnului îngenunchează şaisprezece minotauri orbi. Îngerul de pază îi leagă la ochi cu fâşiile însângerate ale maieului meu. Minotaurii sărută pământul.
– Acum mergeţi în lume!, spune Domnul. Să nu vă scoateţi niciodată bandajele de la ochi.
Minotaurii pleacă. Aduc cana cu ciocolată fierbinte. Beau o înghiţitură, apoi o dau Domnului. Bea şi El fără să spună nimic. Ultima înghiţitură o bea îngerul de pază. Acesta aruncă înspre albastru cana goală. Din ceruri nu cade nimic înapoi. Domnul îmi pune din nou palma pe umărul drept. Zâmbesc. Trist şi fericit.
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON
