Am mai uitat încă un an. Treptele de ciment ale casei îmi strigă primele numele. Copacii zâmbesc cerului şi se roagă pentru mine. Tuia, gutuii, vişinii, nucul Sybil, mărul ionatan, mărul pădureţ, prunii şi puiul de mălin vorbesc Domnului în numele sfintelor amintiri . Toamna sărută roşiile din geamul bucătăriei de vară, iar eu culeg umil ultimii ciorchini de struguri. Albastrul coboară ca o respiraţie divină şi simt mângâierea Dornenilor adormiţi întru veşnicie.
Vântul deschide poarta dinspre drum. Frunzele teilor plantaţi pe marginea şanţului sunt aduse în curte de aripile nevăzute ale unor îngeri. Simt legătura firească cu veşnicia. Paşii mei ridică nori, păsări şi zmeie de fum.
Strugurii au gust de soare bolnav. Din boabele lor ţâşneşte suc negru care îmi pătează cămaşa. Petele înghit albul şi formează imagini fantastice cu o simbolistică deosebită.
Mama îmi strigă că ar fi timpul să cumpăr pâine neagră pentru masa de prânz. Da, are dreptate trebuie să cumpăr pâine.
-Neapărat să fie neagră, mai strigă o dată mama din uşa bucătăriei de vară.
-Neapărat neagră, repetă Dornenii de dincolo de albastru.
-Neapărat neagră, suspină şi Domnul învârtind clespidra.
Număr mărunţişul şi văd că nu am destui bani ca să cumpăr două pâini. Cumpăr doar una iar restul îl ţin pentru altădată. Pâinea pare a fi veche dar asta contează foarte puţin.
Am mai uitat încă un an. Da. . .
Se întorc oamenii de la biserică. Cei tineri pleacă primii fără să mai asculte predica de final. Bătrânii au răbdare deşi trebuie să stea în picioare, iar starea de sănătate nu e tocmai una de invidiat. Glasul preotului este melodios, aproape teatral. Oamenii rămaşi la predică se închină şi murmură încet rugăciuni.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
O maşină cu girofar şi staţie se plimbă pe uliţele satului. O voce de bărbat cheamă sătenii la spital pentru consultaţii gratuite, dar şi pentru a cumpăra ieftin ochelari. Mesajul audio se repetă la nesfârşit stârnind ilaritatea. Volumul staţiei este dat la maxim. Chemarea la consultaţii gratuite se aude şi în biserică. Sfinţii ascultă miraţi.
În cimitir, florile de toamnă au înflorit pe morminte. Dacă ar lipsi crucile ai putea crede că o grădină parcelată în loturi mici înconjoară biserica.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
Chemarea se aude obsedant. Ridic o coroană pe care vântul a trântit-o la pământ. Florile albe , artificiale se împrăştie peste tot. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi intru în vorbă cu un consătean care şterge un felinar de praf.
-Bună ziua! Ce faceţi?
-Bună ziua, Eduard. Iaca şterg felinaru’ că s-o murdărit di la ploaia di ieri.
Mă uit şi la crucea de ciment.Pe ea este scris numele omului şi al soţiei lui.
-V-aţi aranjat mormântul încă din timpul vieţii.
-Da’ am prins loc mai în faţă şi am adus meşteri să ni facă mormântu’ aşa cum vrem noi. E mai sigur aşa.
-Da, înţeleg.
-Tăţi murim. Macar să ştim unde ne ducem.
-Corect.
Mă gândesc cum e ca în cimitir o cruce să poarte numele tău, iar tu să fii încă în viaţă. Cimitirul din Mălini este plin de cavouri şi cripte ale unor oameni încă vii. Acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa. Imaginea aceea a mi-a rămas în minte mult timp.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
De la biserică până la spital este puţin de mers.
-Dacă e gratuit, mergem spune cineva.
-D-apoi cum nu, răspunde un altul.
Curtea spitalului se umple de oameni care aşteaptă să fie consultaţi gratuit. Mă întorc acasă nici supărat, nici vesel. Pe banca de lemn din faţa bucătăriei de vară, mama a lăsat Psaltirea şi ochelarii de vedere. Clatin din cap şi beau o cană de apă rece. Da. . .
Cazanul plin de cartofi fierbe pe o pirostrie veche. Vântul ridică aburul deasupra livezii. Apa tremură încet. Miros a fum înecăcios şi a cartofi fierţi. Alimentez focul cu crengile tăiate din copacii uscaţi ai livezii. Nu înţeleg de ce mai toţi pomii sunt atacaţi de o boală ciudată, necunoscută. Soarele mi se aşază în spate ca o povară semipreţioasă. Cocoşul cântă alungând liniştea. E toamnă, da. . .
Porumbul s-a uscat înainte de vreme anul acesta. Merele sunt mult mai mici decât ar trebui, nucile sunt rare şi neobişnuit de tari. Doar prunele sunt foarte gustoase, iar în butoaie fermentează borhotul care va ajunge în cazanele de ţuică. Aburul din cazan îmi intră în ochi şi mă face să lăcrimez. Plec să cumpăr suc de lămâie de la un magazin.
-Toamna a adus numai mizerii, spune cineva în pragul magazinului.
Privesc noile preţuri: 4 lei kilogramul de mălai( grisat), 3,5 lei kilogramul de făină albă, 2,5 lei pâinea rotundă. Oamenii sunt îngrijoraţi, chiar foarte.
-Da ţigarile cât mai costă?
-14 lei, răspunde vânzătorul.
-Atunci salut. Nu mai fumez că doar n-o să îmi vând porcu’ ca să cumpăr ţigări.
Nu râde nimeni. Omul care afirmă că se lasă de fumat este un caz fericit; nu poţi renunţa la mâncare, la respirat, la visare. Creşterea preţului la făina de porumb va duce la scumpirea tărâţelor de grâu şi implicit a cărnii de porc. Asta va însemna că de Crăciun porcii nu se vor vinde bine la obor, iar oamenii se vor mulţumi cu câteva kilograme cumpărate de la magazinele de tip METRO. Ţăranii vor pierde din nou. Vestea creşterii preţurilor la produsele de bază a întristat satul şi a închis în lăzile de zestre ultimele economii. Cei care au pe cineva în strănătate vor răzbate cumva dincolo de iarna apăsătoare a tranziţiei. Ceilalţi se vor chinui până când schimbarea în bine va îngropa neputinţa oamenilor.
– Dă-mi un suc de lămâie din acela ieftin, spun cu voce joasă.
Sticla de doi litri şi jumătate are eticheta roasă de şoareci. Îmi e ruşine să cer altă sticlă şi cum alţi bani nu mai am ies din magazin destul de abătut. Salut două femei care coboară dintr-o maşină cu numere de Italia. Nu îmi amintesc de unde le ştiu deşi ambele se bucură nespus de revederea cu mine.
– Numai bine, Eduard, îmi urează doamnele.
– Sănătate şi mult noroc!, întorc şi eu urările.
Femeile au cearcăne mari care le schimbă cumva fizionomia. Nu îmi amintesc numele lor deşi îmi par foarte cunoscute. Toamna schimbă femeile în lacrimi. Zâmbesc. Primesc atingeri şi alte zâmbete.
În livadă, cartofii sunt potrivit de fierţi. Andreea, vecina mea în vârstă de cinci ani se joacă cu motanul Nero.
– Ce faci băiatuleeee?, întreabă pe motan fetiţa? Vrei cartofiori motănaşuleeee?
– Cartofii sunt pentru păsări, Andreea, dar dacă ai răbdare prăjim seminţe de bostan după ce dau cazanul jos de pe pirostrie. Vrei?
– Da, da vreau!, se bucură Andreea.
Cobor cazanul şi într-o tigaie uriaşă cu găuri pun seminţele de dovleac. Acum mirosul cartofilor fierţi se amestecă şi cu cel de dovleac. Aburul urcă din nou deasupra livezii.
– Da’ îmi cureţi şi un cartofior, întreabă Andreea?
– Sigur că da! Ai răbdare să se răcească un picuţ.
Motanul Nero miroase sticla de suc aruncată în iarbă. Andreea îl mângâie şi motanul se preface că o loveşte cu lăbuţele.
– Ha,ha, ha!, râde micuţa mea vecină.
Dumnezeu plânge sprijinit de cuvintele rămase într-o veşnicie aproximativă. Norii aleargă în întâmpinarea noului albastru.
Dimineaţă de duminică. Motanul Nero coboară din nuc şi urcă până în vârful mărului pădureţ. Este vesel şi înfometat. Îl las să se joace cu fluturii şi frunzele. Ştiu că imediat ce voi deschide uşa bucătăriei de vară va fi şi el în pragul ei. Mă opresc o clipă în dreptul unui perj şi culeg câteva fructe. Anul acesta gustul lor este deosebit. Mă aşez pe hat lângă un muşuroi de furnici. Desfac perjele şi savurez dulceaţa fructelor. Deasupra mea, norii fug unii de alţii. Îngerii se joacă împreună cu ei şi râd de temerile noastre. Câteva furnici roşii mă înţeapă pe picioare. Nu le omor. Le iau cu grijă şi le asez deasupra muşuroiului. Furnici, nori şi îngeri. Bucuria dimineţii pure. . .
Aleea îngustă care duce către poartă a crăpat în multe locuri. În timpul cât a fost turnată această cărare de ciment a plouat torenţial. Am acoperit cu nailoane cimentul, dar după numai un an e plin de riduri, iar în unele locuri, bucăţi mari s-au desprins. În dreptul viei văd familia de arici care locuieşte sub cerdacul casei părinteşti. Au ieşit toţi prin iarba lui august în căutarea hranei. Aricii nu se sperie de mine. Suntem prieteni, iar eu îi ocrotesc atât cât pot.
Ies în drum. În faţa magazinului din vecini Costel bea bere într-o căruţă alături de alţi doi săteni mai în vârstă. Toţi poartă pălării de paie, iar imaginea lor mă face să râd din toată inima.
-Trăiască rockul , strigă Costel bucuros că mă întâlneşte.
-Vezi să nu îl îneci cu bere, îi răspund vesel. Ziua bună, dau bineţe cu drag.
-Să trăieşti, răspund oamenii. Ziua bună.
Costel are accent de Bucureşti. A stat mult timp în capitală. Felul lui de e vorbi contrastează mult cu cel al consătenilor mei chiar şi cu al meu deşi eu nu folosesc foarte multe regionalisme.
-Unde mergi omule?, întreb voios.
-La Păiseni, răspunde Costel punându-mi în faţă o bere rece. Mergem să aducem ceva de acolo cu căruţa.
-Da ‘ de când ai căruţă? Au murit toate maşinile din sat?
Oamenii râd. Beau liniştiţi bere şi glumesc pe seama ultimelor ştiri politice.
-E căruţa lui Nae. Las’ că mergem încet, aşa. Ce ne trebuie maşină?
-Bere să fie, râd eu.
-D’apoi!
Costel devine serios şi întreabă:
-Jupâne poţi să scrii pe un blog al tău ceva despre mine?
-Ce să scriu , măi rătăcitule, râd eu împreună cu ceilalţi doi oameni.
-Nu e de glumă, continuă Costel. Am fost la vot şi dacă vin procurorii ăia o păţesc.
-Nu păţeşti nimic pălăriosule. Cine te-a prostit cu asemenea zvon? Te uiţi la canalele de desene animate şi nu ai aflat că nu are ce să îţi facă procurorul. Vine, constată că ai votat şi gata.
-Da’ ni puni sî giurăm pi Biblie, spune unul din oamenii care îl însoţesc pe Costel.
-Api asta nu-i drept, observă şi cel de-al doilea om.
Pălăriile se mişcă ca un semn de mare dezaprobare. Pentru o clipă am citit în ochii lor furie. Costel continuă:
-Jupâne eu am votat da’ cartea mea de identitate e expirată.
-Cum’ dracu’ măi Costel.
-Uite aşa. Nu s-a uitat nimeni la data expirării. Dacă vine procurorul acum ce naiba fac?
-Nu e vina ta ci a celor din comisie.
-Eu zîc sî ti ascunzî undiva pânî trece treaba asta, îi spune foarte serios unul din însoţitorii lui. Di ci sî iei amendî sau sî îţî facî dosar?
-Ce dosar jupâne? Dosar că am mers la vot??
-Ti duci matali în păduri şî ti ascunzi pânî treci treaba asta şî scăpî.
-Tataie ai luat-o pe ulei. Da ‘ ce eu sunt partizan sau luptător de guerillă?
-Fă cum îţî zîc io. Aşă o făcut şî Horea şî Nicolae Iorga.
-Nicola Iorga nu.
-Ba da, aşe o făcut.
-Uite la el ce prostii spune după ce bea o bere.
Oamenii râd. Reperele istorice sunt relative asemeni unor amintiri definite larg. Imaginea bizară a unor procurori bătând la pas satele din Bucovina şi mai ales juratul pe Biblie la domiciliu i-a făcut pe oameni să fie foarte nemulţumiţi.
-În partea Rădăuţului pi lângî Biblie au şî o bucatî di os di la moaştili unui sfânt, menţionează mucalit unul dintre oameni.
-De la Ştefan cel Mare, râde Costel gata să cadă din căruţă.
-Nu bre, cî aciala i păzît la Putna. Di la o rudî di-a lui. Un văr sau nepot.Un sfânt di aiştia noi di cari o băgat în călindar după rivoluţie.
Dăm noroc şi le urez drum bun. Păiseni e peste deal, dar ei vor să meargă pe drumul asfaltat. Vor înconjura prin Mieluşoaia.
-O zi bună! Costel, nu uita să te ascunzi !
– Pa, Eduard. Mă fac partizan până trece nebunia..Haida,strigă Costel la cal.
Căruţa cu cei trei pleacă. Mă întorc în curte unde Nero face tumbe pe aleea de asfalt. Merg în bucătărie şi îi dau să mănânce. Mă gândesc cum ar fi să jur pe Biblie undeva în livadă printre straturile de pătrunjel şi cele de morcov. Nero mianună, mai vrea mâncare.
-Nesătul mai eşti, măi motane.
Gust şi eu din ciocolata caldă. Duminică pentru adevăruri contestabile şi oameni aşteptând să jure pe Biblie. Un an bun pentru vinul pietros. Nero a terminat de mâncat. Se duce să doarmă la umbra puiului de mălin.
Stăm rezemaţi de gardul şcolii:eu şi Peli. Clădirea nouă, construită din fonduri europene rânjeşte la noi. Cineva a avut ideea să ridice această megaconstrucţie în curtea şcolii. Noua clădire a înghiţit terenul de sport, atelierele şcolare, iarba din spatele porţilor de handbal.
-Mă’ Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşânî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli, să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu, bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea, cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam.
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau până se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate, locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .
La intrare în Mălini oprim pentru a vorbi cu un consătean care a tras căruţa pe dreapta. Îl întreb dacă poate să îmi vândă lemne de foc. Omul spune că îmi va aduce, dar în august pentru că acum e prins cu treburi. Calul mă prinde in joacă cu gura de tricou. Îl mângâi, el fornăie şi scutură din cap.
Temperaturile ridicate au atins şi zona asta a ţării. Culturile de cartofi nu sunt compromise, dar arată destul de rău la vedere: opărite, veştejite înainte de vreme. Terenurile cu iarbă unde altădată se cosea chiar şi de trei ori pe an sunt parcă arse de rugină, iar oamenii s-au mulţumit doar cu un singur cosit. Anul acesta este unul greu din toate punctele de vedere. Mai opreşte o căruţă din care coboară doi bărbaţi cu soţiile lor şi un copil.
Două maşini parchează în spatele căruţelor şi din ele coboară Corina( o tipă din Fălticeni căreia toată lumea îi spune Zambilica, jurnalistă amatoare la un ziar local) şi patru bărbaţi, doi de culoare. Unul dintre noii sosiţi filmează, iar Corina încearcă să intre într-un dialog cu noi.
-Care este pentru dumneavoastră semnificaţia zilei de astăzi şi ce aşteptări aveţi?
Omul care mi-a promis că îmi va aduce lemne o priveşte pe Corina lung, apoi pe mine.
-Apoi eu am fo’ la Băişăşti si videm di nişti tuburi pentru fântânî că am auzât cî i măi ieftin ca în Mălini. Da’ i păcălealî, tot scump i.
-Ce e scump?
-Tuburili.
Bărbaţii sunt din Anglia. Ghicesc asta după numerele de înmatriculare ale maşinilor şi după felul în care unul dintre ei se adresează Corinei.
-Domnule, eu nu am întrebat de tuburi ci de semnificaţia zilei.
Corina insistă sub privirile amuzate ale celorlalţi consăteni fascinaţi atât de camerele de luat vederi cât şi de culoarea pielii englezilor.
-Da’ matali şini ieşti, întreabă domol omul scărpinându-se pe piept?
-Domnii sunt din UK şi vor să afle cum aţi votat la referendum şi ce aşteptări aveţi.
-U chei?
-Anglia, nene. Oamenii sunt de la televiziune.
-Apoi aşe spuni. Eu am măi fo la teve cân’ am cântat la bucium cu ansamblu nost. Da undi mă dă, pi ci canal?
-Te anunţăm, dar te rog răspunde clar la întrebări.
-D’apoi cum nu. Întreabă.
Englezii vorbesc încet între ei, dar aud cum înjură şi o roagă pe Corina să contiunue.
-Cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi.
-Da’ ci tre sî spun cum am votat. Asta i treaba me. Ci i cân merg la vot în uchei, spun la tăţî cum o votat?
-Este sondaj de opinie, domnule.
-Api fătucî sondaju să faşi acolo uni să voteazî nu la intrari în Mălini. Şi sondaju nu să dă la teve.
Omul cu lemnele nu e un fraier. Ştie ce înseamnă sondaj de opinie şi îşi cunoaşte drepturile. Corina rămâne fără replică. Omul care filmează focusează pe una dintre femei. Corina se îndreaptă spre grupul lor:
-Doamnă cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi?
-Apoi noi nu ştim di aiestea. Io am fost dimineaţî şî gata.
-Bun. Şi cum aţi votat?
-Nu am votat cî la Mălini era referend cu da sau nu. La toamnî i votarea.
Corina mă priveşte urât. Ne ştim de la câteva petreceri unde nu o prea băga nimeni în seamă. De abia rezistă să nu înjure. Britanicii mă arată cu degetul şi o trimit să îşi încerce norocul şi cu mine.
-Vă rog să îmi spuneţi ce aşteptări aveţi de la referendumul de astăzi.
Omul cu camera de vederi îmi face semn că pot vorbi. Consătenii au aprins ţigări şi sunt sigur că abia aşteaptă să mă audă vorbind.
-Acum 2 luni, la ziua Patriciei am aflat că reporterul dumneavoastră are un semn de naştere pe burtă. S-a îmbătat şi s-a dezbracat de haine apoi a făcut baie în cadă împreună cu câinii invitaţilor. Dacă sunteţi atenţi puteţi observa că şi acum miroase după ea a câine ud.
-Ci fimee scârboasă, se miră una dintre consătence. Di asta vine cu bulanili goali în faţa barbaţîlor. Nesâmţâtă. . .
-La miezul nopţii am chemat salvarea pentru că doamna reporter amator a intrat în coma alcoolică, continui eu.
-Alcoolistî, se supără omul cu lemnele. Vai şî amar pi capu’ barbatului i !
-N-are bărbat.
-Nu-i di mirari.
Corina s-a aşezat jos pe şosea şi a început să plângă. Cameramanul a închis aparatul de filmat, dar nu înţelege ce se întâmplă.
– Da di ci faci fimeea asta baii cu cânii, întreabă consăteanul?
-Astea sunt aşteptările ei.
-Aşe. Api sî să ducă în uchei.
Corina plânge. Am inventat povestea despre baia cu câini, dar Corina merita o lecţie pentru că dispreţuieşte satul şi oamenii lui.
-No, api noi merjem acas, spune consăteanul meu. Zâua bună şi altădatî nu mai aduciţî pi fătuca asta cî puti a câni mort.
Oamenii pleacă. Râd şi mă îndepărtez de locul în care un sondaj de opinie este echivalent cu o lapidare. Oamenii din a doua căruţă trec veseli pe lângă mine şi mă salută de rămas bun cu căldură şi veselie.
-Sî ni trăieşti Eduard, ghini iei făcut la putoari.
-Doamne ajută, oameni buni.
-Doamni ajutî, Eduard.
Copilul din căruţă a scos un fluier şi încearcă să cânte. Potcoavele cailor scot scântei pe asfaltul fierbinte. Opresc şi pe podul Suhăi. Priveliştea este minunată. E bine să fii acasă. .
Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.
Vântul ridică înspre albastru praf gri, seminţe coapte de lobodă şi cuvinte însângerate. Fiecare frunză rosteşte o rugăciune. Vântul le adună pe toate şi le risipeşte între pământ şi cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imaşul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblio, mărul pădureţ, sună ca nişte întrebări care nu aşteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilăreşti.
– Doamne, câte rugăciuni rătăcesc între cer şi pământ! Rugăciunile fraţilor pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe, foarte multe. Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii şi păcate.
Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borş de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuţă galbenă i-a furat miezul de pâine şi a fugit.
– De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile! Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso, că îţi dau iar miez de pâine!
Îi dau şi coaja de pe doi cremwursti prăjiţi. Pufoasa se bucură şi mănâncă tot din castronaşul roz.
– Domnu’ Eduard, ce faceţi?
E un consătean în vârstă care locuieşte în apropiere.
– Bine, hrăneam pisica.
– Am o rugăminte! Încărcaţi-mi şi mie cartela la telefon că nu ştiu cum! Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.
– Sigur că da! Cum vreţi? Doar cu credit sau cu minute?
– Dumneavoastră cum aveţi pe telefon?
– Eu am cu minute. E mult mai avantajos.
– Şi câte minute îmi dă?
– Nelimitat în reţea şi peste o sută în afara reţelei.
– Nelimitat e puţin! Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înţelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.
– Adică vreţi mai mult decât nelimitat?
– Da, dom’ Eduard! Puneţi să fie cu credit. Nelimitat e puţin. Mari hoţi mai sunt şi ăştia cu cartelele!
Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat. Consătenilor mei nu le place să fie contrazişi.
– Aveţi dreptate! Nelimitat este foarte puţin. Cine îşi doreşte credit nelimitat ori viaţă nelimitată?
– Aşa, aşa spun şi eu!
Omul pleacă. Pufoasa mă priveşte mirată.
– Tu vrei haleală nelimitată sau nu?
Pisica iese afară şi bea apă dintr-o cratiţă verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârşire sau minutele de pe reţeaua de telefonie mobilă.
– Bine, Pufoaso! Mă laşi să vorbesc singur. Las’ că iar o să îţi fie foame! O să îţi urez: răbdare nelimitată! Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculţi pe ceilalţi. Las’ că vezi tu!
Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoţional pentru a fi înţeles de tot românul. Cred că aşa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbeşti la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală şi abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990 m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:
– Ai telefon?
– Am. E în camera mea. Doriţi să daţi un telefon, undeva?
– Nu, dar dacă îmi dai voie aş vrea să îl văd!
– Să vedeţi telefonul meu?
– Neapărat!
M-am uitat lung la Ugerică şi i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a aşezat pe pat, lângă birou şi a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să îşi ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă şi mi-a arătat-o:
– Ahaa!, ştiam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.
– Drăcovenia aia e un microfon?
– Nu e chiar microfon. E ceva care redirecţiona convorbirea ta. Apoi securiştii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?
– Ia- l, domnule! Da’ telefonul mai funcţioneaă fără aia?
– Normal, piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva! Imediat verificăm!
Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcţionare.
– Păi da ce am putut păţi eu!, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac puşcărie. În 1987 am cumpărat un viţel dintr- un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, aşa că nimeni nu a ştiut. Trebuia să duc carnea la un doctor, la Iaşi. M-a pus dracu’ şi am vorbit cu unul dintre fraţii mei la telefon. I-am spus că a doua zi mă duc la Iaşi să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineaţa mi-au bătut la geam doi miliţieni de la Miliţia Suceava, un ofiţer şi un subofiţer.
– Tovarăşe, scoate carnea de viţel şi actele din care să reiese că l-ai cumpărat de la o unitate de stat!, a spus ofiţerul.
M-am îngălbenit de spaimă. Nu ştiam ce să fac. Miliţienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara şi au coborât în beci au început să mă ameninţe. Nu am vrut să spun unde era carnea.
– Da’ unde era?, am întrebat eu curios.
– În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam maşină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iaşi. Bun, miliţienii au început să urle.
– Băi tovarăşe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi! Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava şi te belim de viu!
M-au dus la Suceava, dar aveam relaţii şi am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi şi noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem viţelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni şi i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulţi: un inginer electronist, un poştaş, eu şi amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni şi la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la uşă. Veterinarul se duce şi deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru miliţieni. Cu ăştia a fost simplu: au confiscat toţi banii, vreo douăzeci de mii şi nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ţinem clanţa închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei şi au raportat că la faţa locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat miliţienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toţi că a fost sifonul miliţiei.
– Aţi avut ceva, întâmplări!, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu aţi păţit ceva rău!
– Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.
– Îmi închipui, i-am răspuns vesel.
– Bun, hai că plec! Mai am telefoane de verificat.
Nu ştiu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecţionarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desfiinţat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.
Mă duc la poartă şi iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai şi-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:
– Să nu cumva să iei cu minute nelimitate! Te păcăleşti!
– Doamni fereşti, ghini cî mi-ai spus! Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri!
– Cine să îl ceară?
– Aiştia cari strâng sămnături pentru preşedinti. Aiştia cu sămnături nelimitati.
– Eu spuneam de minute nelimitate.
– Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.
Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă priveşte plină de speranţă.
– Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.
– Miau!, spune Pufoasa.
– Ce ai spus?
– Miau!
– Da, ăsta este un argument solid! Tocmai ai câştigat un ou fiert. Hai, Pufoşenie să mai mâncăm ceva! Poftă bună şi nelimitată!
Îmi fac şi o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru seminţe coapte, cuvinte mutilate şi frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă şi închid ochii. Rugăciunile fraţilor pomi îmi curăţă rănile sufletului. Una câte una.
Sunt în oraş, în Fălticeni. M-am aşezat pe o bancă vopsită în verde şi privesc cum se ceartă două tinere. Ambele sunt brunete, înalte, îmbrăcate în cămăşi largi şi pantaloni scurţi. Îl aştept pe taximetristul Gavril. Acesta s-a dus să îşi cumpere o cafea şi ţigări. Tinerele se scuipă, iar una dintre ele îşi scoate pantofii şi îi aruncă înspre ,,inamica ei’’, apoi pleacă desculţă şi foarte supărată.
– Vaco!, strigă cealaltă tânără. Disperato!
Gavril se întoarce împreună cu Siuc Albuş, Ama, soţia lui Albuş şi un puşti, probabil copilul celor doi.
– Staţi un pic pe bancă, vă rog!, spune Gavril. Beau cafeaua, fumez două ţigări şi mergem spre Mălini.
– Ţi-am zis de o mie de ori să laşi dracului ţigările!, îi spun supărat. O să crăpi din cauza nicotinei!
– Şi eu ţi-am răspuns de un milion de ori că nu mă pot lăsa. Uite, şi acum am un plasture care ar trebui să mă ajute să nu mai fumez. Nu e bun de nimic!
– Păi tu porţi şi plasturi, dar şi fumezi. Bravo, Gavril! Cumpără nicotină fiole şi injectează-ţi direct în venă!
– Este aşa ceva de cumpărat?
– Nu ştiu, nu am idee, dar repede ai sărit. Nicotină în venă îţi mai lipseşte!
– Hai măi, Eduardule, ce îţi pasă ţie?. Dacă ai avea viaţa mea ai fuma şi tu. Uite, ţi-am luat un suc de kiwi. Bagă în tine şi nu îmi mai ţine predici, te rog!
Râd şi deschid cutia de suc. Albuş îşi aprinde şi el o ţigară. Nevasta lui mânâncă un fel de covrigi dintr-o pungă galbenă. Puştiul lor are trei cărţi în mână şi vrea să îmi spună ceva în legătură cu ele. Mă prefac că vorbesc la telefon, iar puştiul renunţă. Se adresează lui Albuş:
– Tatăăi, uiti eu am plătit numa’ douî cărţî, da’ ni-o măi dat una în plus!
– Uăi, ci ghini!, răspunde Albuş. Dă sî văd ci cărţî ăi cumparat, uăi!
– Da’ tu de ce nu ai intrat în librărie?, îl întreb pe Albuş. Ţi-a fost frică să nu te îmbolnăveşti? Bântuie hepatita prin librării, nu-i aşa?
– Uăi Eduard, nu-ţî măi bate gioc di oameni! Eu am alti locuri undi merg, nu la librărie. Eu merg la bisericî, la mânăstiri. Nu-mi trebe nie cărţî di celia cu curu’ gol cum să scriu amu, câ eu nu-s păgân!
– Albuş, tu ai terminat o facultate. Când erai student mergeam împreună la chefuri. Cum naiba te-ai scrântit în halul ăsta? Ţi-a borât şi ţie diavolul pe suflet? Dacă unul ca tine care are o licenţă universitară spune că librăriile sunt locuri dubioase, ce naiba să mai cer de la unul care nu a trecut dincolo de Podul Moldovei?
– Da, am făcut o facultate! Ţi-i ciudî?
– Şi tot aşa vorbeai acolo?, cu ,,uăi’’ şi ,,ghini’’, întreabă mirat Gavril. De ce ai mai trimis puştanul la librărie dacă ştii că acolo e un loc rău famat?
– Diego, ia aratî lu’ tata ci cărţî ăi cumparat!, spune Albuş.
– I-auzi bre, îl cheamă Diego!, se miră Gavril. Cum dracu’ să te cheme Diego Albuş?
Râdem. Albuş ne priveşte cu dispreţ.
– Uiti, tatăăi!, spune Diego. Am cumparat o carte dispri viaţa lu’ sfîntu’ Mina şî o carti dispri părintili Cliopa. O vrut sâ îni dea şî o carte cu dicelia, ştii matali, da eu nu am vrut şî am luat asta cu pozî.
– Cu fumei goali?, întreabă Albuş.
– Nu, cu poezii. Da’ am aruncat-o răpidi. Am spus cî tata’ meu nu mă lasî cu poezii acasî.
– Da’, ghini ăi făcut!
Diego ne arată mândru cărţile. Cea de a treia carte conţine mai mult fotografii istorice. La fotografia lui Avram Iancu, puştiul se opreşte şi întreabă:
– Tatăăi, da ‚ aista cini i?
– Ar trebui sî cie Avram Iancu, da’ eu cred cî i poza unui ungur cî românii nu poartî musteţi.
– Eşti foarte deştept!, spun eu. Nu există români mustăcioşi, nici nu au existat! Unde ai citit asta? În memoriile sfântului Habotnicus?
– Ia nu măi faci mişto di mini! Eu ştiu măi ghini cî merg la bisericî, merg la mânăstiri, dau pomelnici, mă spovidesc. Tu te-i spovidit? La bisericî di când n-ăi mers?
– Frate, ăsta vorbeşte serios, se miră Gavril. O să adune încă vreo cinci ca el şi o să te ardă pe rug. În locul tău aş pleca din Mălini. Uite la el ce întreabă:. la bisericî di când n-ăi mers’’? Măi frate, zici că suntem pe vremea lu’ Ştefan cel mahmur.
– I-a borât diavolul pe suflet, spun eu trist. Nu mai ai cum să îl ajuţi!
Puştiul continuă să răsfoiască paginile cărţii.
– Da’ fumeia aiasta cini i?, întreabă el.
– Ecaterina Teodoroiu, răspund eu. O mare eroină.
Copilul mă priveşte uimit apoi spune:
– Tatăăi, nenea aista di cari tu zâcei câ îi satanist o zâs câ fimeia aiasta i erou!
S-a lăsat tăcerea. Gavril îşi aprinde o nouă ţigară şi ridică din umeri. Îmi face semn să nu mă cert.
– Nu-i nicio eroină!, spune răspicat Albuş. Comuniştii o scos prostiili aiestea. Nici nu o existat Ecaterina aiasta.
– Măi nene, eşti nebun, cum dracu poţi afirma asta?, întreb supărat. Bunicul meu a luptat la Mărăşeşti. A povestit când a venit acasă despre Ecaterina Teodoroiu.
– Poţî dovidi? Aşă şi io pot sâ zâc cî existî extratereştri, da nu pot dovidi. Ari cineva o dovadî că fumeia aiasta o existat?
– Măi frate, ăsta e niţel retardat!, se miră Gavril. Ce dovadă vrei, frate? Nu ai văzut pozele din cartea de istorie?
– Acelia nu-s adivarati! Îs manipulări comunisti ca sî credim noi cî fimeia i egalî cu barbatu’. Da’ fimeia nu-i egalî cu barbatu’.
– Da’ cu cine e egală? Adică soţia ta e inferioară ţie?
– Aşă o lasat Iisus pi pământ. Iarî eu nu-mi învâţ copchilu’ sî creadî în Ecaterine şî eroi comunişti şî satanişti.
– Na, că a făcut satanistă pe Ecaterina Teodoroiu!, mă supăr eu. Asta chiar că le întrece pe toate. Măi Albuş, te-am văzut la biserica eroilor din centrul satului la comemorare. Ce naiba căutai acolo dacă nu crezi că există eroi?
– Aceia din centru’ îs eroi, da aiştia din cărţî nu-s. Noi nu credem în comunişti şî satanişti. Noi sîntem ortodocşi, nu satanişti. Ia zî, Eduard când ăi mers ultima datî la biserică?
– Am fost mâine. Care e problema ta?
– Api vezi? Un om fărî Dumnezău.! Ci sî ceri la un om cari credi în satanişti şî comunişti?
Gavril aprinde altă ţigară şi spune:
– Tare ţi-aş da câteva scatoalce Albuşule! Hai, Eduard, hai să mergem! Pe ăştia să îi ducă în Mălini, sfântul ăla de care ai zis tu!
– Habotnicus?
– Ăla, bătui-ar Dumnezeu!
Plecăm. Aud cum ne înjură Albuş. Nevasta lui vorbeşte la mobil.
– Întârzâiem oleacî. Stai liniştitî câ ţ-am cumparat curichi! Căutâm alt taxi. Cu aista nu merim cî i satanist.
Urc în maşină. Gavril râde şi aruncă pe geam ţigările.
– În veci nu o să mai fumez!
– Bravo, Gavriluţ!. Dă-le dracului de fumigene puturoase!
Mergem în tăcere până ajungem la intrarea în Mălini. Gavril opreşte maşina şi se dă jos. Îl urmez.
– Ce sat frumos!, spune Gavril. Doamne, ce sat frumos!
– Da!, răspund eu.
Urcăm înapoi în maşină. Lui Gavril îi curg lacrimile.
– Ce naiba ai măi Gavril? De ce plângi?
– Aşa plângem noi, sataniştii când vedem ceva frumos.
– A, da. Asta aşa e!
Cobor în dreptul casei. Pufoasa e căţărată pe poartă. Mă aştepta. Întru în curte şi mă duc direct la fântână. Nu e nevoie să scot apă. Cineva a scos deja apă proaspătă şi rece. Poate mama, poate îngerul de pază. Poate Domnul Dumnezeul meu.
