rătăcesc într-un spaţiu mental lipsit de zâmbetul tâlharului de pe cruce
pot accepta circumstanţele malefice ale zilei
desigur
ioana mea nu este ioana d’arc
virginitatea ei umanizează paradigma penitenţei
da aşa e
dorinţele noastre aprind luntrea lui charon
fără preludiu plutim într-un univers mecanic
începe tu rugăciunea mă roagă ioana
te rog începe tu
bine ioana dar tu nu eşti ioana d’arc
şi totuşi adori idealurile inefabile
capcane carnale udate la fiecare final de asalt
cu veninul meu şi ambrozia ta.
domnul trece prin urechea acului pe cel mai bătrân actor din oraşul inimilor de tinichea
din păcate amanta sa este cu şaptezeci de ani mai tânără
ea nu poate trece dincolo de poarta sacră
va trebui să pregătească o cină dogmatică şi să aştepte
sfârşitul primăverii
terasele adună femei care cerşesc mângâieri şi complimente inutile
respir
perechile se formează întâmplător puştii ghicesc în palmă şi masează carnea de tun
noaptea dezbracă de mândrie trupurile şi lasă cuvintele
să plătească cu silabe atingeri şi pahare de vin
privesc cum se topesc culorile în oraşul inimilor de tinichea
ştiu
domnul trece prin urechea acului pe fiecare dintre noi
e singura lecţie despre imparitate de la care nu putem lipsi.
trupul fierbinte al ioanei are gust de sare amestecată cu dulceaţă de gutui
doar sânii ei sunt reci asemeni ruinelor oraşului heraklion
încă puţin
lipsesc atingerile oarbe şi efectul dramatic al gemetelor false
înainte de a începe preludiul vreau să mă rog pentru millvina dean spune ioana
senzualitatea modernă are nevoie de suflete abandonate
şi să ştii
nu există eliberare emoţională într-un loc în care nimeni nu moare
iar umbrele îşi taie silabele într-un oftat putred
sărutul vine târziu ca un plasture îmbălsămat cu venin căprui
şi eu te iubesc spune ioana lipindu-se de mine
nu pot spune de unde şi până când
ai sânii reci ioana poate că ar trebui să te rogi mai puţin
şi nu înaintea preludiului ioana te rog
dar când întreabă femeia gata să primească în ea cuvintele mele
imediat după ce îţi răscolesc malurile
iar tu te apleci în căutarea copilăriei
sub zidul uscat
al închipuirii.
gemetele ioanei hrănesc cu aluzii livreşti serafimi şi soprane de coloratură
din noi ţâşnesc izvoare de sânge alb
respir sacadat diavolul toarnă lapte fierbinte pe spinarea mea
nu mă poţi opri hierofantule
nu
ploaia lipeşte buburuze pe sticla ferestrelor
ioana nu poate ghici ce se întâmplă dincolo de inima mea
spune-i ce vezi strigă ea
poate fi o imagine abstractă un gunoi sentimental
sau uterul unei alte femei
în care jachet de mantua îşi lasă rugăciunile mucegăite
da
pe sânii ioanei se deschid pleoape încadrate de triunghiuri vii
din noi ţâşnesc nesfârşite izvoare de sânge alb
respirăm tot mai greu
împreunaţi în sublimare şi eres
fără ţipăt.
