Se topesc zăpezile. Primăvara deschide ferestre și porți zidite în alb și răcoare. Caut și găsesc vechile cărări. Cu fir de Lumină, Domnul coase rănile Lumii. Zâmbesc și privesc albastrul curat al Cerului. Rostesc numele celor dragi Inimii mele. Împreună cu El. Vesel ca un prunc căruia Primăvara i-a spus la ureche o taină care aduce liniște și fericire. Din nou. . .
Stați departe de întuneric și oamenii răi!
o zi fără tristețe să aveți!
Am fost întrebat astăzi de cineva care mă cunoaște încă din copilărie, cum de postesc toate posturile, încă de la vârsta de 7 ani. Eu nu sunt un bisericos și nici un lăudător al dogmei. Sunt doar un ortodox liniștit care știe că faptele bune sunt plăcute Domnului, iar oamenii răi trebuie ținuți departe de mine, pentru a nu îmi otrăvi zilele și visele . Cum am răspuns bătrânei care m-a întrebat despre Post? Simplu, i-am zis, că prima carte citită de mine, a fost Biblia. Aveam 5 ani și Cartea Sfântă mi-a bucurat copilăria cu minunatele ei învățături. Am învățat să merg pe Calea Dreaptă și să nu îmi pese de chemările celor răi. Căci scris este : ,,”Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)”. Doar cel care nu urăște, nu este pătimaș și nu suferă pentru bogățiile Lumii, poate fi fericit. Iar eu, cu ajutorul Celui Veșnic Viu, nu am cunoscut nefericirea. . .
25 Februarie/1975
Era într-o marți. La 6 dimineața am plecat de acasă împreună cu mama. De câteva zile, mă chinuia o durere de măsea. Luasem tratament, dar nimic. Mama a hotărât să mă ducă la medic, la Fălticeni. Am ajuns în oraș după o oră de chin într-un autobuz plin cu navetiști care m-au călcat pe picioare și m-au împins tot drumul. Nu am avut loc, nici nu s-a pus problema asta, a fost o minune că am putut urca în autobuzul ticsit cu navetiști morocănoși. La ora 7 am ajuns în fața cofetăriei ,,Victoria” unde era o coadă imensă. De ce? Se vindeau portocale. Ne-am așezat la coadă printre pensionari nemulțumiți, elevi de liceu și navetiști. Doamnele din spatele meu blestemau pe cei veniți de la țară.
-Ce aveți cu oamenii de la țară?, le-a întrebat mama pe doamnele de la oraș. Noi nu suntem tot oameni? Noi nu avem voie să stăm la rând ?
-Nu aveți, a răspuns una dintre doamne. Ce noi venim după lapte, brânză și carne, la țară? Fiecare cu ale lui.
-Și de ce stă și copilul la rând?, întreabă o altă doamnă. Că el nu e persoană?
-Da’ ce sunt?, am întrebat supărat.
-Un copil de la țară. Portocalele sunt pentru cei de la oraș, nu sunt aduse pentru voi.
Doamnele vorbeau apăsat și mă priveau cu o ură care mă speria. Am strâns din dinți până când abcesul s-a spart și toată gura mea s-a umplut cu puroi. La ora 8, portocalele s-au terminat. Nu am ajuns la tejghea, nici noi, nici doamnele pensionare supărate de la oraș, așa că am rămas fără portocale. Am simțit cum lacrimile mele caută primenire în gerul cumplit al lui februarie. Am scris întâmplarea asta în jurnalul meu de copil și am jurat că nu le voi uita și ierta pe doamnele acelea care vorbeau atât de urât și mă priveau într-un fel cum nu mai văzusem până atunci.
25 Februarie/2018
Am cumpărat opt portocale. Nu le-am mâncat ci le-am dat de pomană unor copii care se întorceau de la joacă. ,,De sufletul ”unor femei care acum 43 de ani își doreau cu disperare să poată cumpăra câteva ,,minuni” portocalii. Nu le știu numele, dar Domnul nu are nevoie de nume pentru a bucura dincolo de albastru, pe cei plecați să întregească Lumina Vie. Copiii au spus ,,bogdaproste” și sunt sigur că în Lumea Celor Drepți, cele două femei știu că puștanul care am fost cândva, nu mai este supărat pe ele.
E Postul Mare, prieteni. Cel mai sfânt răspuns la rugăciunile noastre este Iertarea. Căci se cuvine să trăim fără de tristețe și să ducem în fața Domnului, atunci când ne va sosi clipa, un suflet curat, lipsit de mândrie prostească, un suflet care să aducă Domnului zâmbetul pe buze , iar Veșniciei încă un strop de albastru….
Zi de zi văd la tv, oameni care afirmă că iubesc România. Felul în care ei spun asta îmi amintește de Iago sau de Ephialtes din Tracia. Probabil că ,,iubirea” lor are un preț, iar acest preț este sacrificarea țăranului român. Nu s-a schimbat nimic de la Răscoala din 1907 până acum. Pământul pentru care au murit strămoșii noștri își găsește stăpâni străini. Rămân mormintele părăsite ale Marilor Luptători. Și semnul Sfintei Cruci, pângărit de Uitare . . .
Ninge la Mălini. Începe Postul Mare. Cu bucurie și smerenie am așteptat aceste zile curate. Mărturisesc Dreapta Credință și rog pe Domnul să ocrotească în continuare Mama Țară, Biserica Strămoșească , Neamul și Limba Românească. Până în Ziua când Cel Veșnic Viu va deschide Porțile Albastre și nu vom mai cunoaște durerea, întunericul și teama. . .
Ninge la Mălini. Satul meu drag e cuprins de o albă lumină. Zâmbesc și scriu mai departe. Despre oameni și vise. Despre bucurii și speranțe. Scriu . . .
Iubesc zâmbetul Mamei, liniștea aurie a satului meu, Mălini, privirea albastră a îngerului de pază, numele vii care veghează mormintele celor plecați la Domnul și culorile de Toamnă ale Pădurii Prisos . . . Iubesc. . .
