Literatură

7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

, , , , 0 Comments

cop 7,63

Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON

7,63 ( Iarnă şi canibalism apostolic )

, , , , 0 Comments

cop 7,63

Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON

7,63 ( Plictiseală postelectorală)

, , 0 Comments

cop 7,63

Iarna aprinde candele sfinte pentru fiecare suflet rătăcit. Fântânile părăsite îşi primenesc izvoarele cu lacrimile îndrăgostiţilor. Animalele de pradă hoinăresc de la o tristeţe la alta. Sângele dimineţii spală ochii cerului. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
-Cu cine ai votat, întreabă Marga? Sper că de data asta ai fost la vot. Mereu cauţi motive pentru a nu participa la astfel de evenimente.Îţi aduc imediat o ciocolată caldă. Vin cât ai spune bum-bum.
Marga pleacă în bucătărie. Deschid televizorul şi urmăresc rezultatele parţiale ale votului parlamentar. Ukla, căţeluşa Margăi întră în sufragerie şi mă priveşte curioasă . Nu aş fi vrut să ajung în Suceava astăzi, dar am fost nevoit să cumpăr unele produse care nu există la vânzare în magazinele din Mălini. Poate că nu trebuia să o sun pe Marga, asta da. Acum este prea târziu : aştept să beau ciocolată caldă şi evit să mângâi pe Ukla care a început să mârâie.
-Uite, ciocolata, spune Marga. Cu cine ai votat, că doar nu este un secret?
-Eu am votat în colegiul numărul 5. La Mălini au fost alţi candidaţi, nu tot aceiaşi ca în municipiul Suceava.
-Da, dragă, alţii. Dar aparţin aceloraşi partide. Nu?
-Sigur. Am votat pe reprezentatul focilor pubere şi pe o doamnă care promitea că va sprijini emanciparea etnicilor ecuadorieni.
-Da’ ce, sunt ecuadorieni în Mălini?
-Nu sunt, dar ideea este bestială.
– Tu faci mişto de mine, Eduardule.
-Nuu. . .Hai nu te supăra. Se anunţă vremuri prospere în satul meu. Toţi ecuadorienii vor să emigreze şi să-mi devină consăteni .
Marga râde.Numele ei real este Marghioala dar îi este ruşine cu el, aşa că se foloseşte de un substitut relativ al acestuia. Ea este o femeie grasă, proaspăt vopsită roşcat ( nu o prinde culoarea deloc), are obraji albi, dolofani, mult lăsaţi, buze groase, rujate violent. Poartă ochelari cu lentile uriaşe, probabil a sfatuit-o cineva că o pereche de ochelari de tipul acesta ascunde faptul că este grăsuţă. Se îmbracă aproape numai în negru iar fotografiile îi surprind, în general, doar faţa. După ce s-a îngrăşat, Marga a devenit foarte rea cu lumea din jur. Orice aluzie la greutatea ei corporală declanşează seisme, iar atitudinea acesteia devine extrem de ostilă. Soţul ei lucrează undeva prin Africa şi trimite acasă suficienţi bani pentru ca Marga să îşi poată permite să consume dulciuri în cantităţi industriale. De ceva timp s-a împrietenit cu nişte tineri care au simţit că, dacă o laudă, pot obţine anumite avantaje: mese abundente la restaurante de lux, mici daruri şi chiar intervenţii la anumite nivele care să îi ajute într-o eventuală pseudocarieră.
-Povestea un tip agramat despre tine, că ai inventat tomberonul cu deschidere pe partea dreaptă, glumesc eu gata să primesc o scrumieră în cap.
-Unde ai auzit asta?
-La ştirile CNN. Te superi?
Marghioala-Marga nu se supără. Aduce o tavă plină cu dulciuri şi începe să înfulece de parcă apocalipsa urmează să aibă loc în câteva minute. Muşcă dintr-o savarină şi îi curge din gură o zeamă cleioasă. Ukla îi linge mâinile.
-Nu mă supăr, răspunde ea. Multă lume mă invidiază.
-Pentru ce, întreb eu sincer uimit?
Marga mormăie ceva despre idealuri, speranţe, căutări. Se apropie de mine şi îmi şopteşte fraze îndrăzneţe, vulgare chiar.
-Nu îmi placi, Marghioala, îi spun oarecum trist. Nu te supăra. Îmi pare bine că ne-am văzut dar acum plec.
-Nu mă cheamă Marghioala ci Marga.
-Dacă în cartea de identitate scrie Marghioala, aia eşti. Cum eşti strigată de paraziţii care trăiesc de pe urma ta sau de căţeluşă nu mă priveşte.
-Te rog nu pleca, încearcă ea un ultim asalt.
– Mai bine mă arunc pe fereastră, îi spun alergând către uşă. Paaa, miss Piggy !
-Nesimţitule, ţipă Marghioala în urma mea.
În faţa blocului, puştanii cartierului se bucură de prima ninsoare. Zâmbesc şi plec departe de blocul în care locuiesc o femeie grasă şi o căţeluşă care latră doar după ce primeşte mâncare specială.
Animalele de pradă caută locuri noi în care urletele lor pot fi confundate cu strigătele de ajutor. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 ( Prima zi din 2013 )

, , 0 Comments

cop 7,63

Prima zi a noului an îşi spală aripile în apele Suhăi, apoi sărută pădurile, copiii şi numele de pe crucile celor căzuţi pentru patrie. Mii de artificii dau de veste înaltului că oamenii se bucură . Milioane de paşi schimbă întunericul în mistice imagini calde. Milioane de cântece şi urări ridică în picioare Arhanghelii, iar veşnicia se cutremură la întoarcerea clepsidrei. Dumnezeu aprinde focuri vii în jurul altarelor părăsite. Animalele de pradă sfâşie culorile tăcerii. Se aud cum bat tobele, inimile. . .
Pe la ora unu şi treizeci de minute plec din Mălini. Ajung la petrecere după ora două, într-un bar din Fălticeni. Lumea a băut şampania, unii sunt deja foarte piliţi, iar femeile sunt fie foarte fericite, fie supărate. Mă aşez la masă cu Dinu, Rună, Petruţ şi doamnele care îi însoţesc. Soţia lui Petruţ mă invită la dans. Nu pot refuza, aşa că merg cu ea pe ringul de dans, iar Lidia mă muşcă de umăr.
-La mulţi ani, Eduard!
-La mulţi ani, Lidia! Ai dinţi buni, am verificat.
Petruţ bea cam mult. Îl văd cum bea direct din sticla de whisky sub privirile amuzate ale celorlalţi. Lidia mă muşcă din nou, de data asta de gât.
-O să ne vadă careva, îi spun la ureche. După aia va trebui să mă iau la bătaie cu soţul tău. Asta vrei?
-Da, ar fi marfă.
-Hai la masă, deja se uită după noi.
-Nu mă interesează. Hai să plecăm de aici. Hai să luăm o cameră la hotel. Vrei?
-Eşti beată, Lidia.
-Dacă vrei să mergem, anunţă-mă. Merg unde vrei.
Ne întoarcem la masă. Petruţ arată ca un personaj din desenele animate: a pierdut pe undeva papionul, e pătat de sos pe cămaşă şi e foarte beat.
-Măi, uite ce oameni s-au adunat aici, strigă Petruţ. Nevasta mea este o târfă. Recunoşti? Spune, Lidia, recunoşti?
-Eşti un cretin, replică Lidia.
-Recunoşti, aşa da. Nevasta lui Rună e şi ea târfă. Rună nu se supără că e prea prost. Rună, recunoşti? Hai zi, mă! recunoşti?
Rună priveşte în gol.
-Iar Dinu a închiriat o curvă pentru noaptea asta pentru că doamna lui nevastă târfă nu a vrut să vină cu el la petrecere. Recunoşti? Da?
-Damă de companie, corectează Dinu. Târfe sunt nevestele noastre. Nadia e o profi, e damă de companie.
Nadia este o femeie de o frumuseţe rară. Am auzit despre ea tot felul de poveşti, dar nu oricine poate să se bucure de trupul ei deoarece practică tarifuri îngrozitor de mari. Dinu este un soţ model, mă miră faptul că astăzi a venit la petrecere cu Nadia. Petruţ aduce două sticle de şampanie dar nu reuşeşte să desfacă niciuna. Se lasă păgubaş şi pleacă pe ringul de dans unde se mişcă haotic printre perechile obosite ale începutului de an.
-Cum de ai venit cu Nadia, întreb pe Dinu?
– S-a certat nevasta mea cu mine din cauza unei individe de pe internet.
-Cum naiba?
-O paraşută m-a întrebat care este contul nevestei mele. I l-am arătat deoarece spunea că au fost colege de liceu. A doua zi i-a trimis nevestei mele vreo douazeci de mesaje. Cică eu le trimisesem ei.
-Şi chiar i-ai trimis?
-Cum naiba să îi trimit? La avatar avea în loc de poză o locomotivă cu aburi. Cum să mă îndrăgostesc de o locomotivă?
Oamenii de la mesele din jur au lăsat orice preocupare şi ascultă povestea lui Dinu care nu vrea să recunoască că a trimis acele mesaje pe internet.
-Recunoaşte şi gata, îi propune Petruţ care s-a întors la masă fără sacou.
-Ce să recunosc? Avea poză cu o locomotivă şi numele Kakarenina Ta. Cum naiba să îi trimit mesaje de dragoste?
-Locomotivă, femeie, tot aia e. Recunoaşte şi gata. Eu în copilărie eram îndrăgostit de planeta Pluto. Târfe toate, recunoaşte şi gata!
-Petruţ, stai dracului la masă sau caută o navetă spaţială şi nu ne strica revelionul.
Nadia fumează plictisită. O invit la dans şi acceptă imediat. Mă priveşte provocator, simt cum mâna ei dreaptă explorează pieptul meu. Îi zâmbesc. Se strânge lângă mine. Nu ne vorbim, nu avem ce să ne spunem: eu sunt un invitat de ultimă oră, ea este o damă de companie care înlocuieşte soţia unui prieten supărat pe viaţă.
Ne întoarcem la masă.
-Am închiriat-o pe Nadia pentru trei zile şi trei nopţi, explică Dinu. Dacă nevasta mea este geloasă pe o locomotivă cu aburi să vedem ce va spune când o să afle ce bunăciune mi-a bucurat sufletul zilele astea.
-Măi, da’ cât costă o Nadia din asta, se interesează Petruţ? Vreau şi eu una.
-Las’ că nu ai bani tu de asemenea marfă. Dacă vrei altă femeie caut-o pe Kakarenina, că tot spui tu că nu contează dacă este femeie, locomotivă sau planetă.
-Zi frate, cât costă o Nadia!
-Eh, lasă!
Lidia plânge încet. Rimelul i se scurge pe faţă, iar tristeţea ei cuprinde parcă întreg barul. Un bărbat foarte solid aruncă într-un chelner cu telefonul mobil. Patronul localului aduce două stripteuze care se unduiesc printre mese. Necunoscuţi mă felicită şi îmi urează ,,la mulţi ani”. Le răspund bucuros şi beau cu gândul la conturile virtuale care trimit pe bărbaţi în braţele damelor de companie. Petruţ s-a urcat pe o masă şi dansează. În jurul lui s-au adunat zeci de femei care bat din palme.
-Trăiască Kakareninaaaa, strigă Petruţ continuând să danseze.
Lidia plânge. Dinu îmi şopteşte la ureche că ar fi bine să plec cu Lidia deoarece Petruţ se va îmbăta crunt, apoi va chema un taxi şi va pleca singur acasă.
-De unde naiba taxi la ora asta, întreb eu contrariat?
-El găseşte. Te asigur.
Mă strecor printre oameni care dansează, mese încărcate cu băuturi tulburi şi chemări de un erotism exagerat. Lidia mă ajunge din urmă şi mă sărută pătimaş.
-Kakareninaaaa, se aude vocea de beţiv a lui Petruţ .
Alerg alături de o femeie frumoasă pe aleile unui oraş asediat de mascaţi, beţivi şi târfe. Ne ascundem de lume în paradisul unei camere, iar spre prânz ne vom despărţi cu privirea în pământ, şi cel puţin unul dintre noi va fi cu adevărat nefericit.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON

7,63 ( Politica de bufet şi alberienii )

, , , 0 Comments

Sunt trist. Voci baritonale înfig semne de întrebare sub pleoapele amantelor aflate în sevraj. Jucăriile cu ochi albaştri numără banii şi zâmbesc icoanelor de pe noptieră. Fumul de ţigară se strecoară dincolo de labirint ca un steag al unei armate căzute la datorie. Sunt trist.Foarte trist.
Ajung în autogara din Fălticeni în jurul orei cinci. Sunt împreună cu o persoană care vrea să trimită un pachet la Bucureşti. Aşteptăm autocarul care vine dinspre Suceava. Nu am răbdare să aştept în maşina celui cu care am venit şi întru în restaurantul cu program nonstop din incinta autogării. În local, trei oameni comentează cu voce tare ultimile ştiri. Încerc să intru la toaletă dar uşa este încuiată.
-Fără consumaţie, nu intraţi.
Barmanul este înalt, mustăcios şi burtos. Îl cunosc: e fan Fiorentina Florenţa, se crede cunoscător în ale politicii şi îi place să se bată cu beţivii.
-Bine, răspund eu. Cumpăr un suc.
-Nu ajunge. Trebuie să consumaţi de minim cinci lei.
-Două sucuri.
-Tot e prea puţin.
-Trei sucuri atunci.
Cei doi clienţi mă privesc ciudat. Ambii sunt foarte în vârstă. Mâinile bătrânilor tremură pe sticla murdară a paharelor de vodcă. Pachetul cu ţigări netimbrate stă şi el pe masă ca un trofeu ce nu poate lipsi la prima oră a dimineţii.
Primesc cheia. Bâtrânii reiau discuţia cu patos exagerat. La revenire, barmanul îmi pune în faţă trei pahare cu suc alb, probabil de lămâie. Iau paharele şi mă aşez la o masă sub privirile consternate ale bătrânilor.
-Sucari nu am mai văzut până acum, spune unul dintre cei doi, care răspundea la numele de Ticu. Cum poţi domle’ să bei atâta suc, aşa de dimineaţă?
-Ha,ha, ha!, râde şi Marin, al doilea bătrân.
-Lasă omul în pace!, se răsteşte barmanul. A plătit, are dreptul să consume. Ce voi credeţi că pe lumea asta sunt numai iubitori de rachiu şi vodcă? Mai bine, băgaţi la cap ce vă spun eu: preşedintele nostru e ăl mai tare dintre toţi. Aţi văzut că aduce acasă morţii din Africa?
-Mare brânză!, răspunde Marin. Aduce acasă doi morţi. Ce e aşa de ieşit din comun? Că doar nu îi aduce pe mătură ca Samanta.
-Măi tataie, îi aduce din Africa. Tu ai idee cum e în Alberia?
-Ce e aia Alberia?, întreabă Ticu.
-Alberia, măi. Alberia e ţara unde au murit eroii noştri.
-Nu am auzit de aşa o ţară, spune Marin. Şi de ce mă rog frumos sunt ăştia eroi? Cu cine au luptat ei de tam-nesam au devenit eroi? Ce au luptat ca mine la Cotul Donului?
-Unde dracu’ ai fost tu la Cotu Donului, se enervează barmanul. Nu ai mai mult de şaptezeci de ani.
-Ba am fost.
-Ia dă buletinul încoace să văd ce vârstă ai.
-Da’ ce trebuie să îţi dau eu ţie raportul? Da’ cine eşti tu? Am luptat şi gata.
-Tataie, nu ai mai mult de şaptezeci de ani. Ai luptat la Cotul Somnului, nu la Cotul Donului.
-Ba am luptat cu ruşii. Aveau turbane pe cap,cingători cu explozibil şi ne urau că noi eram creştini, iar ei se rugau la unu’ Budha.
-Ha,ha,ha, răde Ticu. Marinică a băut prea mult şi a încurcat războaiele.
-Tataie, eşti debil rău!, se supără barmanul. Matale ori faci mişto de mine ori eşti numai bun de Socola.
Termin primul pahar de suc. Cei doi bătrâni ciocnesc cu mine, iar Marin mă întreabă dacă poate să îmi facă cinste cu ceva de băut. Dau din cap că nu. Oamenii sunt nostimi deşi povestea cu ruşii care credeau în Budha m-a amuzat peste măsură. Barmanul revine cu povestea din Algeria, Alberia cum spune el cu voce apăsată.
-Da’ de ce sunt eroi? Ce şoferii care mor în accidente sunt eroi?, întreabă Marin. Plus că ei în Africa nu făceau nici o treabă. Îi punea pe negri să facă tot şi la sfârşitul zilei le dădeau ceva de mâncare. Dacă vreun african nu rezista, românii îl luau şi îl ardeau.
-Unde îl ardeau tataie?, întreabă barmanul oripilat.
-Ca pe Sergiu, la coafor.
-La crematoriu, vrei să zici.
-Aşa bre, mai dă o sută de vodcă.
-Măi tataie, ce dracovenii spui!
Barmanul îi aduce lui Marin un alt pahar de vodcă. Ticu cere şi el alt pahar şi îşi aprinde o ţigară. Marin oftează.
-Românii ăştia sunt eroi, spune barmanul.Ăştia au făcut ceva pentru ţară. Sunt ca Manole de care a auzit toată planeta.
-Care Manole, întreabă curios Ticu.
Mărturisesc că nici eu nu am habar de care Manole vorbeşte barmanul. Presupun că este vorba de un sportiv sau de un manelist.
-Manole, tataie. Meşterul care a sărit de pe biserică.
-Ala este un banc, replică Ticu. Nu e adevărat Manole,ăsta.
-Ba e adevărat. Nepoţii mei au în cartea de istorie treaba asta.
-Fugi de aici. Să îmi arăţi şi mie în cartea de istorie pe Manole. Nu există aşa ceva.
Oamenii râd.
-Deci, preşedintele e un om mare. Aduce românii acasă. Nimeni nu poate face oameni, numai Dumnezeu.
-Eu pot. Am doi copii, spune Marin.
-Lasă bre, că i-a făcut nevasta ta, râde Ticu. Tu erai la Cotul Donului.
Veselia oamenilor care la prima oră a dimineţii primesc botezul alcoolului m-a binedispus. Ies afară printre umbre şi chemări neînţelese. Autocarul de Bucureşti soseşte în autogară. Lumea se strânge în jurul lui. Privesc după cei care pleacă înspre capitală. O fată blondă aflată înăuntrul autocarului îmi face semn cu mâna. Nu o cunosc. Îi răspund. Ne zâmbim. Autocarul pleacă prin aburii unei dimineţi care agonizează în paharele de vodcă ale unor bătrâni.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 ( Cântece vechi şi picioare lungi )

, , 0 Comments

cop 7,63
Mă doare îngrozitor gâtul. Am dormit strâmb şi am visat o poetă obeză care are pretenţia că scrie poezii erotice postmoderniste. În vis era goală şi bătea disperată la uşa unei camere de hotel. Ciudat este faptul că nu m- am gândit niciodată la respectiva doamnă ca la un trofeu de o noapte. Mă îmbrac în grabă şi plec spre a mă întâlni cu Mirela. Mergem să vedem un bar, în Suceava. Doi somalezi au deschis un pub unde se cântă numai melodii vechi. Urc în maşina Mirelei. Mă sărută apăsat pe buze.
– Somalezi? Cum naiba să deschidă doi somalezi un bar în care se cântă muzică veche? Mi se pare prea de tot.
– Da’, nu mă poţi întreba ce mai fac sau să îmi spui că ţi-a fost dor de mine?, se supără Mirela.
– Scuze!, nu îmi iese din cap faptul că patronii localului sunt somalezi.
– Căpcăunule, gândeşti ca Burebista. Dacă erau americani, nu îţi puneai întrebări?
– Cred că nu.
Mirela conduce cu grijă. Renunţ la a mai privi imaginile de afară şi privesc picioarele femeii.
– Te uiţi la picioarele mele?, întreabă Mirela.
– Doamne fereşte! Cum mi-aş permite! Nu vreau să afle soţul tău.
Mirela se îneacă cu guma de mestecat. O lovesc pe spate. Opreşte maşina şi mă sărută. Puştanii care merg la şcoală pe marginea şoselei au scos telefoanele gata să ne filmeze sau să facă poze.
– Hai de aici! Ne trezim mâine cu poze pe tot netul.
– Nu îmi pasă!, spune Mirela. Deloc nu îmi pasă.
Mă prefac că o cred. Îi sunt recunoscător pentru faptul că s-a îmbrăcat atât de provocator. O mângâi pe genunchi. Simt cum tremură de plăcere.
– Şi cine e solist la acel faimos local condus de iluştrii domni din Africa?
– Un tip din Chişinău şi verişoara mea, Luminiţa. O ştii. Vara trecută încă defila pentru o casă de modă din Bucureşti.
– Nu ştiam că e şi cântăreaţă.
– Nu a mai cântat, dar se pricepe foarte bine. Săptămâna asta este în probe, iar dacă va plăcea la clienţi va fi angajată. Va câştiga două mii cinci sute de euro pe lună.
– În Suceava? O tipă de care nu a auzit nici dracul?
– Nu fi nesimţit, căpcăunule! Puţină lume poate cânta muzica anilor ’60-’70.
– Numai meseriaşul din Chişinău şi fostul manechin Luminiţa. Trebuie neapărat să văd asta!
– Acolo mergem. Te vei convinge. Florile de pe bancheta din spate sunt pentru ea.
– Cum adică?
– Cum adică… Să i le dai după ce va cânta ceva! Te rog!
– Nu eşti sănătoasă, Mirela. Nu degeaba am visat urât astă noapte.
– Da’ ce ai visat, căpcăunule?
– Lasă, nu mă mai întreba!
O mângâi în continuare pe genunchi. Mirela virează dreapta şi parchează pe câmp la vreo sută de metri de şosea. Buzele ei nu găsesc nici un loc de odihnă pe trupul meu. O aud cum ţipă de plăcere. Îi place. Îi place foarte mult. Timpul ne scoate hainele incomode şi ne protejează de restul lumii. Mirela oftează şi ţipă mai tare. Suntem navetişti în paradisul interzis. Îngeri legaţi la ochi întorc clepsidră după clepsidră.
După o oră, Mirela reporneşte maşina. O mângâi pe genunchi.
– Termină, te rog! Nu vom mai ajunge la Suceava. Am promis Luminiţei. Altfel mergeam cu tine direct la hotel.
– Bine, hai la domnii somalezi! Abia aştept o cântare zulu.
Mirela râde. Mă gândesc la soţul ei care se crede un fel de stăpân absolut. Intrăm în ceaţa oraşului. Ne strecurăm printre maşini de taxi, microbuze, jeepuri mizerabile şi pietoni care traversează pe unde le trece prin cap. Parcăm în faţa localului. Înăuntru număr treizeci şi şase de mese, majoritatea ocupate. Trupa cântă binişor, iar solistul pare a avea voce. Engleza lui este cu accent moldovenesc, dar nu contează. Ni se ia comanda de către o chelneriţă îmbrăcată în costum popular.
– Doar săptămâna asta vor mai avea mese. De luni vor aduce caroserii de maşini. Va semăna cu localul din ,,Pulp fiction”.
– Filmul?
– Da, filmul.
– Îl vor aduce şi pe Travolta?
– Nu fi nesimţit, oamenii vor să facă aici o afacere ca lumea!
– Chelneriţa este îmbrăcată în costum naţional. Cum explici asta?
– E caştoc. Lasă aşa!
– Caştoc?
– Da, adică fain.
Chelneriţa îmi aduce vodcă în loc de Martini. Mirela îmi arată obrazul, aşa că nu mai spun nimic. Vodca are un gust mizerabil. Solistul cântă ,,Crying in the chapel”, melodie care a fost şi în repertoriul lui Elvis. Unul dintre patroni apare la braţ cu Luminiţa. Somalezul este îmbrăcat cu o haină verde, iar în cap are un fes care poate fi confundat foarte uşor cu un ciorap. Luminiţa poartă o haină de blană albă, fustă foarte scurtă, ciorapi albi, cizme albe. Bărbaţii înghit în sec. Picioarele Luminiţei sunt mai lungi ca un mandat de parlamentar. Somalezul se aşază la o masă.
– Zici că e adus de la Armata Salvării, risc o remarcă.
– Este foarte bogat, îmi răspunde Mirela.
– Pot să jur că e îmbrăcat de la second-hand.
– Nu pune baza pe haine.
– Da’ pe ce?
– Gura, va cânta Luminiţa! Nu uita de flori!
Luminiţa se dezbracă de haine. Rămâne într-un sacou alb. Fusta scurtă îi lasă la vedere picioarele care devin ţinta lunetiştilor rămaşi cu gura căscată. Primele cuvinte pleacă, via microfon, către noi:
– Ghini aţi vinit! O sî vî cânt melodii vechi şî celebre.
Dintr-o dată vodca nu îmi mai pare atât de rea. Mirela îşi aprinde o ţigară şi priveşte în jos Luminiţa continuă prezentarea:
– Pentru început o sî vî cânt ,,Ai got iu beib” de Cher.
– Ce-a zis?, întreb eu foarte curios. Beib?
Mirela nu mai spune nimic. Aprinde o altă ţigară.
– Şubidubi du, începe Luminiţa.
Oamenii încep să râdă. Picioarele Luminiţei nu mai sunt atât de interesante. Are voce, dar nu poate pronunţa corect cuvintele în limba lui Beckam. Cei din spatele nostru râd continuu. Luminiţa continuă să cânte într-o limbă haioasă, ridicolă:
– ,,Zei se u lova unt pai ză ren”.
Simt că mă sufoc şi plec la toaletă. În prima cabină, a intrat şi somalezul. Fără niciun fel de frică şi-a ridicat mâneca şi a scos din buzunar o seringă. Nu mai aştept urmarea. Plec înapoi în sală.
– ,,Zo leţ zei sai iu hair it tu lung”, continuă Luminiţa.
Oamenii se distrează. Unii sunt vineţi de la prea mult râs.
– Te duci şi îi duci florile!, îmi spune Mirela. Dacă nu i le duci, mă supăr!
– Or’ să se uite ceilalţi ca la urs.
– Să se uite! Te implor, du-i florile când termină de cântat!
Iau florile şi mă gândesc că visele urâte prevestesc catastrofe. Mă doare îngrozitor gâtul. Luminiţa a terminat de chinuit publicul. Unii aplaudă, mai mult în glumă. Ajung lângă ea şi îi şoptesc:
– Eşti nemaipomenită! Felicitări!
– Mersic, răspunde Luminiţa. Ci flori frumoase ăi adus, uăi. Mersic.
Somalezul se întoarce la masă. Are o privire de om nebun. Mirela achită nota de plată. O întreb dacă mai rămânem. Face semn că nu.
Luminiţa continuă:
– În continuari o sî vî cânt ,,Mistăr Tamburine” di Ză Bird.
Tinerii mor de râs. Unii dau telefoane la prieteni ca să vină în local pentru a vedea ,,spectacolul”. Somalezului i se face rău şi leşină. Tinerii de la mesele de lângă uşă fug fără să mai achite consumaţia. Luminiţa şi chelnerii îl duc pe somalez afară pentru a-l transporta la spital.
– Tocmai când trebuia să ne cânte ,,Mistăr Tamburine”!!
– Nu fi căpcăun nesimţit!, se supără Mirela.
Ne despărţim trişti. Genunchii ei încă ard. Mă sărută îndelung. Ştiu că nu ne vom reîntâlni prea curând.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 ( Demisia papei şi ciuciuha’s day)

, , , , 0 Comments

cop 7,63

O bătrână aruncă jarul din foc peste zăpada lui februarie. Călăuze misterioase trec dincolo de podurile şubrede ale credinţei. Rănile cailor şchiopi însângerează apele izvoarelor. Dumnezeu mângâie brazii şi le scutură zăpada. Tălpile Lui apasă pe jăraticul aruncat de bătrână. Rugăciunile copiilor abandonaţi dezleagă culorile vieţii. Dumnezeu apasă mai tare. Bătrâna plânge. Palmele ei încălzesc veşnicia.
Sună telefonul. Este telefonul cu număr de ,,Vodafone”. Răspund, deşi observ că sunt apelat cu număr ascuns.
– Eduard?, întreabă o voce feminină.
– Da!, răspund intrigat.
– Ciuciuha, ciuciuha, ciuciuha!
Doamna continuă să strige ,,ciuciuha” vreo cinci minute, apoi o altă doamnă cu o voce mai groasă preia ştafeta. Nu am idee ce pot însemna aceste sunete. Cunosc o celebră melodie cu numele ,,Chattanooga Choo Choo”, dar nu văd ce legătură pot să aibă doamnele ,,ciuciuha” cu melodia respectivă. Încerc să răspund înapoi. Nu reuşesc. Acum ambele doamne strigă ,,ciuciuha”. Mă gândesc că poate este un ritual voodoo şi îmi imaginez două doamne cu feţe de general pensionar învârtindu-se în jurul unei mese pe care ard lumânări negre. Una dintre doamne a început să recite ,,Tatăl nostru”. Vocea ei este patetică, uşor ridicolă. Închid telefonul. Sunt sunat din nou. Răspund.
– Ciuciuha! Ciuciuha!, se năpusteşte necunoscuta.
Închid telefonul şi îl setez pe ,,silence”. În faţa vulcanizării, doi domni se ceartă pentru locul de parcare.
– Te dai matale doi metri mai încolo. Îmi schimbă cauciucurile din faţă, plec şi vii în locul meu.
Domnul diplomat este conducătorul unui jeep ,,Wrangler”-
– Nu vreau!, îi răspunde celălalt şofer, conducător de dubiţă ,,Fiat”. Eu am venit primul. iar dacă parchez pe şosea mă stropesc ăştia din trafic. Să faci ordine la tine acasă nu în sat la mine, se supără eroicul şofer al dubiţei.
Şoferii se ceartă în continuare. Fără să vreau apăs pe difuzorul telefonului şi vocile doamnelor domină pentru o clipă cearta celor doi.
– Ciuciuha!
Cei doi se opresc şi se uită la mine întrebător. Ridic din umeri şi explic că mă sună o doamnă sau două care ţipă la telefon.
– Da’ de ce se prostesc aşa?, întreabă proprietarul jeepului.
– Nu ştiu. Astea sună cu număr ascuns. De dimineaţă până acum m-au sunat de peste o sută de ori.
– Şi ce înseamnă ciuciuha?, insistă el.
– Chiar nu ştiu. Nu am nici o idee.
– Poate te confundă cu papa.
– Ei da!, asta trebuie să fie.
Cei doi reiau cearta. Pănă la urmă şoferul dubiţei acceptă să aştepte până i se vor schimba cauciucurile jeepului. Îşi ia o cafea şi revine lângă mine.
– Te sună des?
– Destul de, răspund eu amuzat.
– Ai încercat să le înjuri?
– Nu. Ce rost ar avea?
– Te confundă cu papa, îţi spun eu, se amestecă iar în vorbă şoferul jeepului. Săracul papa, e bolnav, a trebuit să demisioneze.
– Nu de asta demisionează, îi răspund eu foarte hotărât.
– Dar de ce?
– Pentru că a aflat cine va fi succesorul lui. Succesorul lui va fi un negru, iar el nu poate suporta asta.
– Succesorul se alege în şedinţa conclavului.
– Să fim serioşi! Conclavul este un circ numai bun pentru ratingul televiziunilor. Succesorul se alege în timpul vieţii. El a aflat că va urma un negru şi a demisionat. Papa Benedict este un super rebel.
– Şi dacă a demisionat, ăia nu vor mai pune un negru în locul lui?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că Nostradamus a prezis că după ce un papă va pleca sau va fi alungat îi va urma un negru. Numai că succesorul lui va fi ultimul papă.
– Adică ar veni apocalipsa?
– Exact, domnule.
– Eduard, ai o teorie tare ciudată despre Vatican.
– Ştiu!
Telefonul sună din nou. Cei doi şoferi mă privesc insistent. Răspund.
– Ciuciuha! Ciuciuha!, se aud două voci parcă mai tare ca de obicei.
Oamenii râd. Proprietarul jeepului mă salută înainte de a pleca.
Umbrele norilor sapă morminte pentru cei care îşi neagă tristeţea.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 (Ferestre închise)

, , 0 Comments

cop 7,63

Vântul mângâie tuia din faţa casei. Noaptea exilează într-un nou labirint oamenii singuri şi punctele cardinale. Ferestrele stau închise asemeni verbelor care nu se vor conjugate . Îngerii de pază recită poeme. Ecoul lor calibrează durerea. Visele stau gata să înflorească pe tavanul aşteptării. Culoarea ternă a orelor târzii doare.
Mărul bătrânei Ema, vecina mea se scutură sub asaltul vântului de noapte. Merele cad cu zgomot pe tabla casei mele.
-Buuuum, se aude zgomotul proiectilelor vegetale.
-Nu te teme!, prietene, încurajez pe motanul Nero care a tresărit pe fotoliu. Nu te teme. E doar vântul de seară care se joacă cu pomii din livezi. Nu te teme.
Nero scutură din cap, se scarpină şi cască fericit. Adoarme la loc. Prima dată am dormit singur în casă acum foarte mulţi ani pe vremea când tata a plecat la tratament într-o staţiune. Eram elev în clasa întâi, iar mama lucra noaptea cam o dată la 3 zile. Am spus imediat că nu o să îmi fie frică să dorm singur şi că nu este necesar să îmi explice pe larg ce am de făcut. Mama insista cu explicaţiile: ferestrele trebuie să fie închise, nu trebuie să mă tem de zgomote şi nici să mă sperii când şi dacă se întrerupe curentul electric de la centrală. Mama a plecat foarte îngrijorată deşi eu mă lăudasem că sunt foarte curajos. Ferestrele erau înalte. M-am urcat pe scaun şi am verificat de mai multe ori dacă sunt închise ermetic. Apoi peste sat cineva a lăsat o perdea negră. Am rămas ore bune lângă geam privind curtea, via, gardul. În casa unde locuieşte astăzi Ema locuia Maria, o rudă a mea mai îndepărtată care nu prea ieşea din casă. Din acelaşi pom ionatan din care astazi vântul aruncă cu mere cădeau şi atunci fructe viermănoase pe acoperişul casei mele. La ora 22 programul tv a luat sfârşit iar curentul a fost oprit undeva în jurul orei 23. Îmi amintesc că pâna la ora 23 am scris pe o foaie de hârtie de multe, foarte multe ori ,,Nu îmi e frică să stau singur noaptea acasă”. Am rămas mult după miezul nopţii privind pe fereastră întunericul nopţii de septembrie. Am adormit greu şi pentru puţin timp. Undeva în jurul orei 4 jumătate am auzit zgomotul autobuzului care pleca din satul Văleni, traversa Poiana- Mărului şi Suha şi oprea în staţia din centrul Măliniului apoi contiunua drumul către Cornu Luncii, Sasca, Rădăşeni şi avea ca punct final oraşul Fălticeni. Zgomotul făcut de autobuz mi-a adus zâmbetul pe buze: mai rămăsese o jumătate de oră până începea programul la radio, iar peste două ore şi jumătate mama termina garda de noapte şi urma să vină acasă. În nopţile care au urmat, ritualul singurătăţii s-a repetat: copilul care eram privea pe fereastră apoi asculta cum se joacă vântul cu pomii, iar spre dimineaţă mă trezea zgomotul autobuzului care vestea noua zi. Ferestrele rămâneau întotdeauna închise ca o promisiune pe care nu o puteam încălca. Nici astăzi nu am înţeles de ce mama insista atât de mult ca ferestrele să fie închise. Poate că ferestrele care separă copii singuri de nopţile de septembrie sunt un fel de îngeri transparenţi pe care te poţi baza în alungarea temerilor de orice fel. A trecut foarte mult timp de atunci: tata a murit, Maria a murit, autobuzul nu mai trece la ora 4 şi jumătate pentru că oamenii nu mai au de ce să meargă la Fălticeni, mărul a îmbătrânit şi rodeşte rar fructe tot mai viermănoase, ferestrele par mai mici iar întunericul mai puţin apăsător.
Privesc pe fereastră. Păsări mari de noapte au poposit pe acoperişul fântânii. În copilărie dacă aş fi văzut aşa ceva m-aş fi speriat îngrozitor.
-Buuum, se aud merele în picaj pe acoperişul din tablă al casei.
Îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie . Le fac semn cu mâna dreaptă. Luna iese dintre nori şi se aşază speriată între întunericul toamnei şi amintirile mele.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON

7,63 (Vechea nelinişte)

, , 0 Comments

cop 7,63

Toamna udă cu rouă rece vechea nelinişte. Copacii rostesc rugăciuni păgâne, melodioase. Păsările iau calea răsăritului lăsând în urmă ruginiu şi aburi aromaţi. Cocoşii fragmentează tăcerea dimineţii. Dau cu piciorul oboselii care îmi sărută genunchii. Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat. Demonii cântă în curţile celor bolnavi de grandomanie. Toamna dansează frenetic cu norii sălbatici. Le recunosc dansul. . .
Sub nucul Sybil golesc sacii de cartofi culeşi de pe câmp. Nucului i-am dat acest nume în glumă. În timp, copacul a crescut, iar numele a devenit un reper cât se poate de serios. Acum mă bucur:copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei. Îl mângâi pe coaja verzuie. Undeva în irealul albastrului un înger îşi deschide palmele. Ştiu asta. . .
Nu am mulţi saci de cartofi, dar ei trebuie neapărat sortaţi după mărime:cartofi de consum, cartofi de sămânţă, cartofi mici folosiţi pentru hrana păsărilor. Răstorn primul sac şi praful mă cuprinde ca o haină de penitenţă. Tuşesc şi încep să aleg cartofii. Fiecare cartof îmi simte căldura palmelor. Sunt nevoit să fiu mai atent ca în alţi ani pentru că unii cartofi sunt deja moi din cauza secetei. Să mai răstorn un sac. Pff, praf, mult praf.
La câţiva paşi de mine o cârtiţă ridică un muşuroi de pământ. Motanul Nero aşteaptă cu simţurile încordate gata să intervină pentru a captura ,,inamicul” venit din subteran. Cărtiţele sunt foarte inteligente, iar şansa motanului pare a fi una foarte mică. Mă aşez pe scaun şi aştept deznodământul acestui eveniment deosebit din livada mea. Nero se ridică în două lăbuţe apoi dă la o parte pământul proaspăt de pe muşuroi. Se iveşte o gaură în pământ. Motanul scoate cârtiţa şi o aruncă în aer.
-Bravo, Nero!, strig eu fericit de reuşita motănaşului.
Răstorn alt sac de cartofi. Încep să miros a pământ proaspăt răscolit. Nu îmi displace asta: mirosul de pământ este unul sfânt şi face legătura dintre uman şi veşnicie. Pe o creangă a copacului Sybil un melc a scos corniţe de sub cochilie. Tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv. Asta înseamna că bunicii mei se plimbă uneori de mână prin iarba de umbră, mângâie gutuii şi se bucură de roşeaţă merelor ionatan. Poate asta înseamnă că şi tata atinge frunzele vişinilor şi îsi odihneşte veşnicia sub ramurile mărului pădureţ. Livada este locul în care nu există singurătate. Gesturile celor care au trudit cândva aici se regăsesc în fiecare mişcare a celor vii. Pământul păstrează amprenta energetică a tuturor Dornenilor care au muncit şi au iubit pământul. Da. . .
După sortare duc cartofii mari într-un loc acoperit. Cartofii de sămânţă şi cei mici i-am adunat în saci. Nu am roabă de fier aşa că folosesc o tărăboanţă din lemn aşa cum se mai văd în ziua de astăzi doar prin muzee. M-am obişnuit cu ea deşi este foarte greu de ridicat chiar şi goală. O încarc cu doi saci: cam o suta de kilograme cântăresc cartofii. Este greu de transportat povara pentru că roata tărăboanţei se încurcă în pietre şi smocuri de iarbă. Nero aleargă înaintea mea fericit. Zâmbesc şi eu.
Dinspre bucătăria de vară vine miros de mămăliguţă caldă. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 (Harbuz amărui)

, , 0 Comments

cop 7,63

La vecinul meu de peste drum, un aparat de radio funcţionează continuu de vreo şase zile. Ziua nu prea deranjează pe nimeni, dar seara, tăcerea satului este alungată de emisiunile unui post de radio obscur. Volumul aparatului este dat la maximum. Din camera mea aud perfect ştirile, muzica banală, comercială, promovată contra cost şi reclamele la bere, sucuri şi telefoane mobile. Nu îmi fac prea multe griji pentru această situaţie neplăcută: radioul vecinului nu poate rezista prea mult în stare de funcţiune permanentă. Curând va face un scurtcircuit şi tăcerea va reveni. Aştept. . .
La poartă a oprit o maşină cu număr de Botoşani încărcată cu pepeni. Pe cei doi ,,negustori” i-am recunoscut imediat: anul trecut vindeau gogoşari şi ardei capia la un preţ uriaş, nemaivăzut prin părţile astea. Nesimţirea lor a atins cote maxime când au hotărât să accepte în schimbul produselor nu doar bani ci şi cartofi. Au hotărât ca pentru un kilogram de gogoşari, oamenii locului să aducă şapte de cartofi. Lumea s-a supărat, dar cei care nu au avut bani au acceptat acest troc nesimţit. Anul trecut, cartofii se vindeau cu 2,5 lei kilogramul dacă aveai norocul să ai cui să îi vinzi. Cei doi ,,oameni de afaceri” s-au întors cu trei camioane uriaşe şi au luat cartofii pe un preţ de nimic. Eu am cumpărat de la ei trei saci: doi de gogoşari şi unul de ardei. Plata am facut-o cu bani cash altfel ar fi trebuit ca pentru o sută de kilograme de gogoşari să dau la schimb şapte sute de kilograme de cartofi. După ce am desfăcut sacii am văzut că la mijlocul fiecărui sac erau mulţi ardei şi gogoşari stricaţi . Şi vecinii mei au păţit la fel. . .
Oamenii vin și se uită la preţ. Mulţi cumpără. Copiii cer părinţilor să le cumpere fructul dulce. Oamenii nu pot refuza. Preţul este de 1,5 lei pe kilogram, unul enorm având în vedere că în Fălticeni sau Suceava harbuzul se vinde la doar 0,5 lei kilogramul. După ’90, speculanţii au luat la pas satele din nord unde astfel de produse ajung greu, iar preţul este stabilit de ,,negustorii de ocazie”.
Am bănuiala că pepenii sunt luaţi de prin pieţele oraşelor la un preţ minim şi urmează să fie vânduţi la preţ triplu prin satele izolate ale Bucovinei.
-Hai la harbuuuuuz, strigă cel mai gras dintre ,,afacerişti”! Harbuuuuuuz dulce de la Dăbuleniiiiiiiii . . .
Cuvântul Dăbuleni face să râdă ostreţele gardurilor şi opreşte vântul în pletele copiilor care căscau gura la muntele de pepeni din camion.
-Văd că aveţi numere de Botoşani la maşină, le spun.
-Maşina e cumpărată din Botoşani, meştere îmi spune cel mai bătrân dintre ei.Da’ noi suntem din Dăbuleni. Avem şi certificat de producător.
-Poţi avea şi certificat de extraterestru. Şi ai venit tocmai din judeţul Constanţa, aici?
-Da, meştere. Noi mergem peste tot în ţară.
M-am lămurit: Dăbuleni nu este în judeţul Constanţa. Oamenii vin şi cumpără fără să se gândescă măcar o clipă că marfa ar putea fi alterată sau că preţul plătit este unul triplu. Cel mai tânăr dintre cei doi este îmbrăcat cu o salopetă galbenă şi poartă mănuşi asemănătoare palmarelor folosite la sudură. Cumpăr şi eu un harbuz. Mă aşez la banca de lemn din curte şi tai felii din el. Gustul harbuzului este amărui, iar culoare roşie a miezului este tivită pe margini cu un alb bolnăvicios. Nu se poate mânca.
-Harbuuuuuz dulce, strigă în drum cei doi agitându-se să vândă marfa.
Radioul vecinului s-a oprit. Nu se mai aud reclamele banale, nici muzica. Mă enervez şi mă duc supărat la camionul celor doi care tocmai se lăudau unei bătrâne cum au strâns miliarde de lei din comerţ.
-Muncim şi strângem. Suntem oameni cu frica lui Dumnezeu.
-I-a dă cel mai mare harbuz, cer eu.
-Acuma, meştere.
Cel îmbrăcat în salopetă îmi cântăreşte cu grijă un pepene uriaş.
-Şase kilograme. Vrei altul, meştere? Să caut altul mai mare.
Iau harbuzul şi bag în el cuţitul. Nu mă uit să văd cum e.
-Nu e bun. Vreau altul,spun eu aruncându-le harbuzul.
,,Negustorii” întră în panică. Unul dintre ei scoate un spray paralizant, iar cel aflat lângă mine are deja pregătit un cuţit.
-Aţi crezut că v-am uitat?. Voi aţi vândut marfă alterată anul trecut. Nu sunteţi producători. Sunteţi speculanţi.
-Asăi, spune şi bătrâna care dorea să cumpere harbuz. Pi aista cu salopetî ni-l aduc aminte cî m-o înşalat şî la cântar.
Oamenii au devenit dintr-o dată ostili celor doi. Fiecare îşi aduce aminte cât de ieftini au fost cartofii anul trecut şi ce scumpe produsele venite din sudul ţării. Cu un minim de efort oricine poate realiza că producătorii din Oltenia sau Dobrogea nu prea au cum să ajungă pe la noi, iar cei care ne vând produsele de sezon sunt nişte escroci. Omul cu cuţitul încearcă să se facă nevăzut. Îl prind în braţe şi îl lovesc cu capul de lada camionului. Scapă cuţitul apoi fuge disperat în cabină. Camionul pleacă în viteză. Negriciosul îmbrăcat în salopetă galbenă cade pe spate în ladă printre harbujii răscopţi .
-Bătu-i-ar Dumnezău cî nu li mai agiungi, mormăie bătrâna. Ghini le-i făcut ficior.
-Or vini i înapoi la toamnî, spune cineva. Ghini cî i ştim. Sî vinî dar. . .
Mă întorc în curte supărat. Am scăpat de speculanţi şi de muzica idioată redată de radioul vecinului. O victorie mică. E bine şi aşa.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

«< 18 19 20 21 22 >»