MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 17
E foarte frig. Nori otrăviţi alunecă pe albastrul tăcerii. Domnul binecuvântează orfanii şi pe cei aflaţi în morminte uitate de prieteni şi rude. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Vântul nu poate stinge lumânările aprinse înainte de răsăritul soarelui. Lumina lor deschide pleoapele sfinţilor din icoane şi paginile evangheliilor.
Mama se întoarce de la biserică. E ziua sfântului Nicolae. Numele sfântului a fost purtat de tata, dar şi de bunicul din partea mamei. La biserica satului oamenii au dat de pomană pentru sufletul morţilor, au aprins lumânări la morminte, iar preotul a citit pomelnice. Mama a împărţit şi ea pomană pentru cei din neamul nostru plecaţi la cele sfinte. În pomelnic am scris numele morţilor din neamul meu dar şi al prietenilor mei sârbi ortodocşi Marko şi Sasha, ucişi în războiul civil. Cei doi sârbi au fost ucişi împreună cu toţi cei din familiile lor. Trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.
– Multă lume a fost la biserică, spune mama. Puteai să vii şi tu.
Zâmbesc. Mama are dreptate, nu are sens să îi răspund. E bucuroasă. De fiecare dată când se întoarce de la biserică e obosită şi fericită. Se descalţă greu.
– Am vorbit cu Tania Palade. Era la biserică cu panacidă.
– Pentru soţul ei?, întreb oarecum apatic.
– Nu. Pentru, Romaniţa, fata ei. A murit în Irlanda de Nord. Nu am înţeles când. Plângea pentru că nu i-au dat voie autorităţile să aducă trupul fetei acasă, la Mălini.
– Nu avea cum. Are un soţ. Dacă soţul ei nu vrea, asta e.
Romaniţa a fost o femeie frumoasă. A murit la vârsta de treizeci de ani. Nu pot să spun că mi-o amintesc foarte bine. Singurele imagini care îmi vin în minte sunt din perioada când era elevă de gimnaziu, sau chiar mai mică.
– Erau mai mulţi dintre vecini cu panacide. Alţii s-au dus la Bogdăneşti şi au dus alimente pentru oamenii săraci.
– Da’ ce e acolo? La Bogdăneşti?
– E un azil pentru oamenii săraci. Şi de Ghiţoi Pripor se vorbea. A murit ca un păgân: beat şi fără lumânare. Să ştii că au fost o mulţime de poliţişti acasă la el, continuă să povestească mama. S-au dus degeaba. I-au găsit douăzeci de lei într-un buzunar şi şaptezeci în altul. I-au făcut şi autopsie, la Fălticeni.
– Cred că l-au spălat cu furtunul întâi. Omul ăsta puţea a hoit. Dacă îl întâlneai în magazin la Zamfirache sau la Tudoran trebuia să îţi astupi nasul.
– Da, de la băutură şi ţigări. Săracu’ a murit ca un câine! Aşa mor beţivii.
– Parcă numai beţivii.
– Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare. Ca un câine!
– Mda!
Mama pregăteşte mâncare de post: borş de sfeclă fierbinte, pâine şi ceapă. Bucătăria se umple cu miros aromat. Pisica Pufoasa şi motanul Nero aşteaptă liniştiţi să le umplu castronelul cu pâine înmuiată în borş.
Vântul se înteţeşte. Îmi amintesc de iarna anului 1987 şi de o zi de decembrie. Mă împrietenisem cu doi studenţi sârbi care urmau cursurile anului pregătitor la Institutul din Suceava. Învăţau limba română apoi plecau la Iaşi unde urmau cursurile facultăţii alese. Cei doi ştiau deja destul de bine limba română pentru că părinţii lor lucrau la ambasada Iugoslaviei. Eu eram doar licean, dar eram un bun jucător de tenis. Asta a făcut să ne împrietenim foarte uşor. Marko avea mereu foarte mulţi bani, la fel şi Sasha. Nu era zi fără ca Marko să nu vândă casetofoane, kilograme de cafea sau cartoane de ţigări. Obişnuiam să ne întâlnim la barul ,,Venus” unde stăteam maxim jumătate de oră şi apoi plecam prin oraş. Era într-o sâmbătă. Barurile nu se deschideau înainte de ora zece. Ca să treacă timpul mai repede am intrat în magazinul ,,Adam şi Eva”, peste drum de Liceul Ştefan cel Mare. Undeva pe un postament era expusă o motocicletă cu ataş ,,IJ”. Preţul era de treizeci şi două de mii de lei. Motocicleta era colorată în albastru şi gri.
– Parcă e din filmele în care ruşii fugăresc pe nemţi, se bucură Sasha. Tare urâtă mai e!
– Ce să spun!, se supără vânzătorul. Aveţi voi alta mai bună?
– Marko are trei, îi răspunde Sasha. Două japoneze şi una vest-germană.
– Să mori tu?
– Şi două maşini.
– Fugi băi de aici! Bişniţarilor!
Eram îmbrăcaţi cu jeanşi şi parpalace de jeanşi. Lumea ne asimila cu bişniţarii care câştigau sume uriaşe din vânzarea mărfurilor cumpărate de la polonezi. Am ieşit din magazin şi am plecat către Piaţa Mare. Tarabele vopsite în verde erau ocupate cu mărfurile precupeţilor. Cumpărăm seminţe de dovleac prăjit de la o bătrânică veselă care vorbeşte pe ucraineană cu Sasha.
– De unde ştie umflatul, limba ucraineană? întreb vesel pe Marko.
– Mama lui e născută într-un sat ucrainean.
– De aia are părul roşu.
– Exact.
Bătrânica ne măsoară seminţele de dovleac: două pahare de lemn cu seminţe pentru un leu. Lui Sasha îi dă pe gratis de parcă i-ar fi rudă sau prieten apropiat. Grăsanul îşi umple buzunarele fericit şi sărută pe frunte pe bătrânica veselă. În barul ,,Venus” nu era prea multă lume. La o masă, o fată cu picioare groase, îmbrăcată cu o fustă albastră cu buline albe, bea vodcă dintr-un pahar din care se bea de obicei vin. Fata era o prezenţă obişnuită în bar, dar era mereu însoţită de un bărbat cu părul alb, probabil tatăl ei. Amândoi veneau pentru a bea vodcă.
– Cum dracu’ beau ăştia doi duble de vodcă? De ce nu îşi iau acasă o sticlă?, se miră Marko.
– De ce nu te speli pe picioare ochelaristo, o întreabă Sasha? Nu aveţi apă? Măi, măi ce pute a bulane murdare! Daţi-o afară din bar că pute!
Fata nu spune nimic. După câteva minute apare tatăl ei. Pentru prima dată tatăl ei apare îmbrăcat în sergent-major de miliţie. Se aşază pe scaun şi dă pe gât o dublă de vodcă. Fata îi şopteşte ceva.
– O să dăm de dracu’, spun eu. I-a zis că ne-am luat de ea.
– Ce naiba poate să ne facă?, se miră Sasha. Mai bine s-ar spăla.
– Termin-o naibii! Uite că vine tablagiul să ne ia la întrebări.
Sergentul-major a venit şi s-a aşezat cu noi la masă.
– Scoateţi tot ce aveţi în buzunre şi puneţi pe masă! Tot. Acum!
– Da’ de ce?, întreabă Sasha. Nu avem voie să bem vodcă?
– Gura, că o păţeşti! Scoate tot! Hai şi voi ceilalţi!
Scot ce am în buzunare: o brichetă cafenie, un pachet de ţigări Kent, o batistă şi cincisprezece lei.
– Scoate tot, urlă miliţianul. Fumezi Kent şi vrei să cred că nu ai nici o sută de lei la tine?
Kentul era primit de la Marko. Sârbul scoate tot felul de acte din buzunare, paşaportul şi cincizeci de mii de lei în bancnote de câte o sută de lei. În jurul nostru s-a făcut tăcere. O ,,Dacie” costa şaptezeci de mii. Sasha scote şi el din buzunarul de la piept vreo cinci mii de lei, asta însemnând cam două salarii la acea vreme.
– Scoate ce ai şi în buzunarele parpalacului! Pune tot pe masă!
– Nu am nimic acolo!, se supără Sasha.
– Scoate, am zis!
Sasha deşartă buzunarele direct pe masă. Se umple masa cu seminţe prăjite de bostan.
– Idiotule!, ţipă miliţianul.
– Ai zis să scot din buzunare. Ce vrei?
– La postul de poliţie! Acuma, toţi! Lasă că vă ia mama dracului! Bişniţarii dracului!
Plecăm cu miliţianul sub privirile încruntate ale clienţilor barului. Postul de poliţie e undeva în piaţă. Trecem printre tarabele precupeţilor. Bătrâna care ne-a vândut seminţe îşi face cruce şi blestemă pe miliţian. Intrăm în sediul miliţiei. Un plutonier adjutant ne primeşte într-o cameră strâmtă. În cameră există şi sobă de lemne, dar şi calorifer. Plutonierul adjutant ne priveşte cu scârbă.
– Ce au făcut ăştia?
– Permiteţi să raportez! Bişniţari, tovarăşe comandant!, spune cel care ne-adus. Unul are asupra lui suma de cincizeci de mii de lei. Sunt din cei care fac bişniţă în talcioc, la bazin, în faţă la magazinul Bucovina.
– Să mori tu că ne-ai văzut făcând bişniţă?, se supără Sasha. Ăsta ne-a adus aici pentru că am râs de fiică-sa în bar, la ,,Venus”. Era nespălată pe picioare. Mirosiţi-l că pute a vodcă. El şi fiică-sa beau acolo cu dubla, zilnic.
– Morţii mă-tii, închide gura că te învineţesc! Sunt minciuni, tovarăşe comandant!
Plutonierul adjutant numără tacticos banii lui Marko.
– Cincizeci de mii, o avere. Ia spune de ce nu ai buletin?, mă întreabă pe mine.
– Am, dar e acasă, la Mălini.
– Şi de ce l-ai lăsat la Mălini, boule? Cum te legitimezi în faţa organelor de miliţie, idiotule? Ia spune de unde ai bani să bei la ,,Venus”? Eşti elev?
– Da, elev.
– Ce aveai în pahar când te-a ridicat tovarăşul sergent- major?
– Riccadonna.
– La douăzeci şi şapte de lei suta de grame. De unde ai bani de Riccadonna, boule? Că eşti elev, nu munceşti. Faci bişniţă?
– Vă spun eu de unde are, se bagă în seamă Sasha. Merge de anul nou cu uratul. Cu steaua de Crăciun şi de Paşte. Dacă i se dă câte o sută de lei la fiecare casă, înseamnă cincizeci de mii la cinci sute de case. De trei ori pe an e fix o sută cincizeci de mii de lei pe an. E bogat, să recunoaştem.
– Nu îl ascultaţi, tovarăşe comandant! Urătorilor li se dă un leu, doi, nu o sută de lei.
– Lui Eduard i se dă o sută, replică Sasha.
Nu ştiu de unde i-a venit lui Sasha o asemenea idee. Eu nu am mers cu uratul nici măcar la vecini, în copilărie. Plutonierul adjutant se uită la cele două paşapoarte sârbeşti.
– De unde aţi furat paşapoartele? Aveţi cinci minute să recunoaşteţi. De unde eşti de loc? îl întreabă pe Sasha.
– Din Sarajevo.
– În ce judeţ e satul ăsta?
– În Iugoslavia.
– Morţii mă-tii de idiot, tu chiar nu ai de gând să termini? Las’ că avem noi grijă de voi, bişniţarilor!
Deschide paşapoartele. Din fotografii zâmbeau Marko şi Sasha. Marko avea o poză împreună cu tatăl său, ofiţer ataşat la ambasada Iugoslaviei din ţara noastră. Mâinile plutonierului adjutant au început să tremure.
– Îl cunoşti pe ofiţerul din imagine?, îl întreabă pe Marko.
– E tata, normal că îl cunosc. Aveţi cartea lui de vizită în paşaport. Şi numărul direct, dacă vreţi să îl sunaţi.
– Bun. De unde ai atâţia bani?
– Vând în căminele studenţeşti casetofoane, cafea, din astea. Îmi confiscaţi banii?
– Adică faci bişniţă?
– Treaba mea ce fac! Ai curaj să mă reţii?
– Nu are, pun pariu!, se amuză Sasha.
Adjutantul numără iar banii lui Marko. Primim înapoi tot ce ni s-a confiscat.
– Să îmi plătească seminţele de bostan, se plânge Sasha. Vreau să depun reclamaţie. Sunt cetăţean sârb. Am drepturi.
– Plăteşte-i, spune adjutantul privind în pământ.
– O sută de lei, atât am dat, minte cu seninătate Sasha.
– Dă-i banii!, ţipă subţire Plutonierul adjutant.
Sasha primeşte banii şi plecăm veseli înapoi în barul ,,Venus”. Fata miliţianului e tot acolo.
– Măi nespălato, marş acasă şi te spală pe bulane!, îi strigă atât de tare Sasha încât toată lumea ne priveşte ca la circ. Puţi, vaco! Dispari de aici!
– De ce îi spui vacă?, întreb amuzat.
– Ai dreptate, nu trebuia să îi spun aşa! Dispari scroafo!, strigă şi mai tare Sasha.
Ne aşezăm la masă. Marko comandă băuturi fine. Sasha râde ca un copil care tocmai a primit un cadou. Era în 1987. Eram tineri şi incredibil de fericiţi.
Nu ninge. E tot mai frig. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Binecuvântată fie tinereţea şi numele prietenilor noştri plecaţi la dreapta Domnului.
Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon
