SACRA EROTICA

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 4

Trei berze zboară în cerc deasupra casei mele. Aripile lor sunt neostenite, iar albastrul cerului este sfințit încă odată. Berzele zboară aproape de Regina Tuia, apoi trec de acoperișul de tablă al casei , fac un scurt ocol deasupra livezii și se întorc imediat. Poate că la început și îngerii au învățat să zboare astfel. Poate că zborul este un ritual mistic, iar păsările sunt un fel de mixtură, jumătate îngeri-jumătate carne și sânge.
Intru în bucătăria de vară. Mama mestecă într-o cratiță cu o lingură de lemn. Miroase frumos.
-Trebuie să dai prin mașină o roată de caș, spune mama. Apoi îl punem în borcane și îl sterilizăm. E caș din cel bun adus de la Găinești. Stâna e în munte, într-un loc care se cheamă Chicioru’ Ursului. Hai!, treci la treabă.
-Nu am băut ciocolata caldă, încerc eu o strategie de tot râsul.
-Treci la treabă că eu nu am timp. Nu vezi că fac gem de mure? Trebuie să învârt mereu că altfel se prinde de fundul cratiții și se afumă. Ai timp să bei ciocolată caldă toată viața că ești încă tânăr. Numai mintea nu îți vine în cap.
-Ha,ha, ha .
-Nu râde ! Alții la anii tăi sunt bunici. Tu nici măcar nu te-ai însurat. O să îmbătrânești singur și o să vezi ce greu îți va fi.
-Pe cine știi mata de vârsta mea care e bunic?
-Pe o grămada din foștii tăi colegi de școală.
-Ăștia nu se pun. Alții, mai știi?
-Păi, pe care alții vrei ? Niște africani? Ăia sunt deja străbunici.
Râd și privesc pe fereastră. Berzele zboară înspre apus . Mi-e ciudă că nu am putut să le privesc mai mult timp, zborul, plutirea, culorile liniștitoare. Tai roata de caș în două. Nu curge apă din el, iar feliile au găuri asemeni cașcavalului de calitate. Gust. Cașul are un gust absolut minunat.
-Ăsta e caș adevărat, spune mama, nu porcăriile vândute sâmbăta în piață. Vezi?, ce culoare are. Așa!, da.
Dau cașul prin mașina de tocat. E o muncă ușoară, una pe care o poate face și un copil. Mama va bate brânza în borcane de 750 grame și le va steriliza. Miros a caș proaspăt și asta mă face să fiu vesel. Privesc cum urcă pe sticla ferestrei două furnici cu aripi.
-Mama!, uite două furnici cu aripi pe fereastră, spun eu pe deplin fericit.
-Păi, da. Ia vezi, ți-au adus mintea sau își fac plimbarea de dimineață ? Și, ia vezi, nu te strâmba la mine că îți dau o lingură de gem peste nas cât ești tu de mare.
-Unde vezi mata că m-am strâmbat?
-Las’ că mi-au spus furnicile cu aripi. Termină treaba, că ne apucă noaptea.
-Acum, e gata.
Mama închide aragazul. Desfac mașina de tocat, apoi o curăț și o spăl. Nu știu dacă ar fi trebuit spălată cu apă rece, dar văd că mama nu spune nimic.
-Sărut mâna!, doamna Dida. Salut!, Eduard, hărnicosu’.
E Lucian, soțul Ioanei. Lucian pare vesel și mă privește de parcă ar fi descoperit un filon de aur în borcanele mele cu brânză.
-Bună ziua, spune mama. Lucian, stai un pic jos. Îți fac imediat o cafea. Ne-ai prins tocmai când terminam treburile, știi cum e la țară.
-Aștept, cum să nu, spune Lucian. Vreau să merg cu Eduard până la cineva din sat care are ceva de dat pe gutui. A luat un vecin de al meu pentru tatăl lui și a spus că e super și că e foarte ieftin.
-Da’ la voi în oraș nu este ? Și unde ai tu gutui?, întreb mirat. Ai plantat pomi în garaj sau îi stropești pe ăia din tablouri?
-Pentru tatăl Ioanei. I-a stropit cu tot felul de soluții, dar par pârliți la vârfuri. Unii s-au uscat.
-Și Eduard a stropit gutuii, spune mama. Numai că, putoarea, trebuia să stropească a doua zi și vârfurile și de atunci a trecut o săptămână.
-Poate are rău de înălțime, se amuză, Lucian.
-Rău de muncă, spune mama.
-Așa sunt scriitorii gothici, se amuză în continuare Lucian.
-Poate te mușc de gât, dacă tot mă gothicești atât, răspund încruntat.
Mama aduce cafea pentru Lucian și ciocolată caldă pentru mine, apoi pleacă afară. Privesc cămașa impecabil călcată a lui Lucian și inelele de aur de pe degete.
-Cum îl cheamă pe ăla de vinde otravă pentru pomi?, întreb curios.
-Pasoi, răspunde Lucian. Cică stă undeva la șosea.
-Da, știu cine e. Nu stă la șosea ci pe o uliță, dar mergem după ce bei cafeaua. Ioana, ce face?
-Dormea când am plecat. Nu știe că am venit la Mălini.
Ciocolata caldă îmi frige cerul gurii . Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și bat încet din picioare în podea. Unul dintre șlapii mei de gumă sare caraghios și ajunge sub măsuța pe care stă găleata de apă. Sorb din din nou din ciocolata caldă. Lucian privește crăpăturile din podea.
-Tu ești fericit, aici, la Mălini, spune el. Eu mă simt inutil în orașul meu infect. În fiecare zi, trebuie să alerg după bani. În fiecare zi, trebuie să o fac pe Ioana să se simtă bine, într-un fel sau altul. Sunt un sclav cu mașină scumpă și nevastă frumoasă. Un mare bou.
-Vrei să fii un om liber ca mine? Unul care nu are nici o sută de lei în buzunar? E mai bine așa?
-Dracu’ știe, Eduardule. Tu vei rămâne oricum în memoria colectivă. Chiar dacă aștia contemporani cu tine nu te suportă. Despre mine, cine naiba o să pomenească peste o sută de ani? Ce pana mea să spună? Că am avut bani și o nevastă frumoasă?
-Lasă, Lucică ! Au anunțat la televizor că de la anul este interzis ca oamenii să moară. Ai scăpat.
Ne mutăm printre pinguini și clocim. Vrei?
Lucian râde. Mă ridic și mă duc să mă îmbrac cu ceva mai de Doamne ajută pentru a putea să îl însoțesc în sat.
-Vin imediat, îi spun. Mă duc să îmi schimb șosetele. Am o pereche nouă, în dungi.
-Și cu pinguini ?
-Da, Lucică. Nu mă mir că ai ghicit.
Îmi schimb tricoul și mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul albastru. În iarbă, zăresc doi racateți, e semn că voi avea o zi norocoasă. Urc în mașina lui Lucian și îmi pun centura de siguranță. Lucian conduce cu grijă și privește aproape cu lacrimi în ochi caii priponiți pe marginea șanțurilor și cârdurile de gâște care pleacă fără grijă la prund. Intrăm pe uliță. Casele consătenilor mei sunt uriașe, cu forme voluptoase, aproape gigantice în comparație cu modesta mea casă tradițională. Gardurile cu temelii de piatră arată bogăția celor care și-au permis să cheltuiască sute de milioane de lei vechi pentru a le ridica. Lucian se încruntă și mă privește uimit.
-Oare, ăștia își dau seama că ucid satul românesc? La ce bun toate arătările astea din beton și piatră?
-Nu știu, Lucian. Chiar, nu știu.
Oprim în fața porții lui Pasoi. E plin de mașini și de faetoane parcate în apropiere. Unele mașini au numere de Suceava, altele nu.
-Ți-am zis că are marfă bună, spune Lucian.
-Adică toți ăștia care au parcat în zonă au nevoie de o substanță magică pentru stropit gutui? Și singurul loc din lume unde ar găsi e la dom’ Pasoi? Nu vezi că sunt mașini cu numere de Botoșani, Neamț, etc. E ceva aiurea aici.
-Poate face politică.
-Mă lași? Hai!,să intrăm.
În mod normal, ar trebui să îl strig la poartă, dar ar fi ridicol, așa că intrăm în curte. Pasoi are o curte imensă umbrită de bolta viței-de –vie. În curte, Pasoi a adus două bănci de lemn uriașe, din acelea folosite la praznice pe care stau la rând zeci de oameni, unii din Mălini, alții necunoscuți. La capătul băncilor sunt așezate două mese tot din lemn, la care stau doi preoți foarte bărboși, cam ca fostul stareț al mănăstirii Tanacu. Preoții citesc sau caută ceva în două cărți mari, iar oamenii vorbesc cu ei pe rând. Fiecare om, după ce ascultă pe preot scoate o sută de lei și o lasă într-un fel de bol de sticlă.
-Pe mine mă cheamă Vitiuca, spune o tânără, preotului din stânga. Sunt măritată cu un rom. Nu trebuie să mă judecați, îl iubesc, ce dacă e rom. Îl cheamă Arborel și e deștept. Eu cred că oamenii deștepți sunt bătrânii de la sate și romii, nu intelectualii. Ne-am cunoscut pe febe și imediat m-a vrajit cu frumusetea si inteligenta lui. Să stiti ca romii sunt mult mai inteligenti ca intelectualii.
-Bine, spune preotul. Vrei sa iti deschid cartea?
-Da, părinte. Vreau să știu dacă Arborel ajunge consilier și poate și senator cândva că el e inteligent nu ca intelectualii.
Lucian a încremenit. Privește spectacolul și nu înțelege ce se întâmplă.
-Eduardule, unde dracu’ am nimerit? Ce sufletul meu e aici?, omule.
-Nu știu, Lucian. Mă mir că nu ne-au cerut taxă de intrare că e super.
Preotul deschide cartea care are jumătate de pagini scrisă cu litere negre, jumătate cu litere roșii.
-Auzi ce scrie aici, spune el. Daa, omul tău va avea o viață plină de bucurii dacă e credincios.
-Este, spune Vitiuca. Arborel e pocăit. Nu bea , nu fumează, nu lucrează sâmbăta.
-Aoleu, nu e ortodox?
-Nu ți-am spus că romii sunt mai inteligenți ca intelectualii?
-Lasă asta, că nu te-am întrebat cât de inteligent e. Spune-mi dacă e ortodox ori ba.
-E mai inteligent ca intelectualii și are cont pe febe. Nu e suficient? Uneori oamenii de la țară gândesc mai bine ca intelectualii, iar romii sunt foarte deștepți. Știți ce mi-a spus când m-a întâlnit pe febe? ,,Vitiuca, iu ar mai laif’’. Știe și franceză. E foarte inteligent.
-Dar, tu ești ortodoxă, întreabă preotul?
-Cum să nu? Am fost și la părintele Boca. Și la părintele Finoagă. Și la părintele Turtoi. Nu lucrez sâmbăta că nu mă lasă soțul meu și merg și la adunările pocăiților ca să nu se supere Arborel, dar sunt ortodoxă, cum să nu?
-Bine, spune părintele. Să te rogi la Sfântul Mina și o să îți ajute bărbatul și pe tine.
-Sfântul Mină?
-Mina. Și să plătești două salindare la zi mare.
-Mulțumesc părinte, spune Vitiuca. Știam eu că și sfinția ta crede că bătrânii de la sate și romii sunt mai înteligenți ca intelectualii. Doamne ajută!
Vitiuca scoate o sută de lei și o îndeasă în bol , apoi sărută mâna preotului și se așază la coadă pentru a vorbi și cu cel de-al doilea preot.
Nu înțeleg ce se întâmplă, de unde au apărut popii și de ce lumea se înghesuie în jurul lor. Îl zăresc pe Pasoi, undeva în fața grajdului și îi spun lui Lucian să mă însoțească până acolo.
-Bună ziua, dom’ Pasoi, îl salut oarecum amuzat.
-Zâua bunî, răspunde Pasoi. Dacă vrețî sî vă bag în fațî la popi sî știți cî nu mă bag. Trebuia sî vă faciți rezervari.
-Nu, domle, nu avem nevoie. Da ‚ de unde au apărut ăștia?
-I-am întâlnit acu șăpti săptămâni în piațî. Ni-o cumparat niști oi sterpi . Aiștia îs din Ucraina. Aiasta i o țarî străinî di dincolu di Prut.
-Așa.
-Da. Api’ ne-am împrietinit șî o zâs cî a sî vină pi la mini sî citeascî din carti la oamini dacî șî oamini vreu cî doarî nu-i obligî niminea.
-Dom’ Pasoi, noi vrem să cumpărăm soluție de stropit gutuii. Ai sau nu ai?
-Nu am. Popii au, da’ tre’ sî așteptați sî termini di citit șî dupî aceia poate a sî citeascî șî moliftili Sfântului Vasâli. Dupî aceia au timp șî di vânzări cu strochealî.
-Venim peste o oră, cam așa ?
-Măi ghini, două.
Ieșim din curtea plină cu săteni și oameni de pretutindeni veniți să capete de o sută de lei speranță.
-Hai la apa Moldovei, spune Lucian. Stăm și privim apa o oră, două, cât e nevoie. Vrei?
-Hai !
Coborâm pe partea stângă a podului. Nu e nimeni . Ajungem repede ,,La Pini’’.
-Trebuia să luăm o pătură, spune Lucian. Poate ne așezăm pe un rahat de câine sau cine știe ce mizerie lăsată de consătenii tăi pe aici.
-Stai liniștit, îi spun eu. Aici e un loc curat. Oamenii fac grătare, la dracu în praznic, în altă parte.
Ne așezăm pe iarbă și privim apa Moldovei, știolboanele și curgerea ei.
-Știi ce face Ioana, seara?, mă întreabă Lucian. Nu în fiecare seară, dar în multe.
-Nu știu.
-Citește cartea ta, ,,Sacra Erotica’’. Apoi bocește câteva ore. Nu pot să o întreb nimic. Nu pot să o mângâi, înțelegi?
-Înțeleg, Lucian.
-Ioana, te iubește.
-Știu, dar nu contează. Nu știu ce se va întâmpla cu mine. ȘtiI doar că nu am bani, nu am nimic. Doar scriu și atât. Mă va citi și atât. Nu va pleca de la tine. Eu am o viață prea aspră.
-Știu asta, dar dacă ai vedea cum citește cartea ta! Nu o mai interesează nimic , poate să fie cutremur sau să intre hoții. E greu de explicat.
-Cred că înțeleg.
-Crezi!
-Da.
Lucian aprinde un foc într-o groapă săpată de cineva zilele trecute. Crengile de brad pocnesc, iar fumul se ridică drept către cerul albastru al satului meu. Îl las în pace. Mă dezbrac și intru în apă. Înot câțiva metri, apoi mă scufund și reapar la suprafață cu o creangă mai groasă acoperită cu mătasea broaștei.
-Lucică, am prins un peștioi !Hai și tu.
Lucian se dezbracă și intră și el în apă.
-Ne întrecem?, întreb vesel.
-Până unde?
-Până la pod și înapoi.
-Hai.
Lucian înoată de parcă ar fi profesionist. Mă învinge ușor, foarte ușor. Ieșim din apă și ne întindem pe iarba uscată de sub pini. Focul din groapă s-a stins.
-Voiai să te faci marinar?, mă întreabă Lucian.
-Da.
Dinspre răsărit se apropie în zbor trei berze. Le privesc uimit și mă întreb dacă nu cumva sunt tot cele trei berze care astăzi dimineață zburau deasupra casei mele.
-Îți plac berzele?; mă întreabă Lucian.
-Da, în copilărie, înainte de a fi vrut să mă fac marinar am vrut să mă fac barză.
Râdem . Lucian se îmbracă și e din nou vesel. Mă îmbrac și eu.
-Eduard, dacă mi-ai deschide cartea, ce ai putea să îmi spui ? Tare aș vrea să știu.
-Termină!, Lucică. Alea sunt prostii. Numai cretinii cred în deschiderea cărții.
-Eu, te întreb serios. Nu e vorba de o carte religioasă ci de cartea prieteniei noastre.
Intrăm în mașină. Lucian așteaptă să îi răspund.
-Paginile ar fi scrise cu litere verzi, spun eu, nu roșii sau negre.
-Atât?
-Da, Lucian, atât.
-Mulțumesc, Eduard. Mulțumesc mult.
Nu mai vorbim. Ajungem repede la poarta lui Pasoi. Nu mai sunt mașini sau faetoane parcate în fața porții. Intrăm în curte și găsim aceleași bănci de lemn ,goale de această dată. De undeva din livadă se aude muzică și chiuituri : ,, toată ziua în altar/noaptea-n pat e harmasar’’, ,, vitiuca, vitiuca/toată ziua pe febe/noaptea-n pat., ale, ale’’. Chiuiturile se întețesc. Ne strecurăm în livada lui Pasoi pe o poartă aproape putredă. Vitiuca dansează împreună cu cei doi popi, iar Pasoi e mort de beat. Oamenii sărbătoresc victoria ipocriziei în fiecare zi. Nu e nimic nou în satul meu cu oameni aspri și făloși. Pasoi ne vede și spune ceva la urechea unui popă . Acesta vine înspre noi împreună cu Vitiuca. Sunt beți și ne privesc urât.
-Nu vreau să vă vând soluție de pomi.
-De ce?, întreb eu cu aer inocent.
-Nu vreau să scrii după aceea despre mine. Scrie despre intelectualii tăi.
-Oamenii bătrâni de la sate și romii sunt mai deștepți ca intelectualii, spune Vitiuca.
-Normal, spune popa. Tot răul vine de la intelectuali.
Lucian se apropie de popă și îi spune:
-Scrie în evanghelie cât de tare îmi e scârbă de tine? Scrie?
-Bă!, ia vezi, se supără popa. Poate te blestem.
-Să mă pupi în blestem, cretinule. Hai să plecăm de aici !, Eduard.
-Am spus eu că bătrânii de la sate și romii sunt mai inteligenți ca intelectualii, repetă Vitiuca. Bine ai făcut că nu le-ai vândut ce au vrut ei. Chiar, ce au vrut?
Popa nu răspunde. Urcăm în mașină supărați pe vremuri, pe oameni, pe preoții ucraineni. Intrăm în curte.
-Lucian, vrei să rămâi la masă? E gata mămăliguța. Avem brânză, borș, de toate.
-Cum să nu? Rămân.
Mâncăm afară, la o masa de lemn. Pe deasupra noatră trec în zbor păsări și îngeri de veghe. Domnul citește dintr-o carte cu paginile verzi despre bucuriile, speranțele și visele noastre. Marele Camarad zâmbește și ne binecuvântează ziua de azi. Și cea de mâine . Și toate zilele în care nu vom trăi în genunchi.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II

 

Primele zile din 50+

Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nu am început să îmi ridic o piramidă din chirpici, nu am învățat pe de rost cântece retarde despre tinerețea veșnică, nu mi-am cumpărat un inorog de plastic. Se pare că sunt foarte puternic, spun asta pentru că acum vreo treizeci de ani, consideram pe cei care împlinesc jumătate de secol ca fiind persoane bătrâne, dificile, plictisitoare. Ei bine, nu e chiar așa. Încă port tricouri de rocker, îmi plac dulciurile, iubesc literatura de calitate. Totuși, oricât m-aș preface că nu observ, în jur s-a adunat ceva nisip de clepsidră. Ok, asta e, nu am ce face. Mă voi interesa cât costă o basculantă, voi încărca praful ăsta de care se teme toată lumea și îl voi depozita undeva, departe de visele mele. Voi rămâne atemporal, vesel și necititor de calendare.
Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Diminețile sunt reci, iar frații pomi rămân tot mai golași. Cerul e acoperit de nori care aleargă necontenit. Ei, și? E octombrie. Mai e un pic și Munții cei Mari ai Stânișoarei se vor acoperi cu omăt. Urmele animalelor de pradă se vor topi la primul fâșcâit al unui orfan. Viața e frumoasă. Nespus de frumoasă . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-4 Octombrie/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 1

Pe șosea trec două faetoane încărcate cu lucernă . Calul care trage primul faeton fornăie și primește câteva bice pe spinare de la stăpânul său.

-Las’ cî ti giugănesc eu sâmbâtî șî n-ai sî mai ai tu airi di aiestea, îi strigă omul cocoțat pe uriașa movilă vegetală.

Scot tărăboanța din șopron și o parchez în fața prundișului rămas după ce a fost cârpită aleea de asfalt. Ar trebui să car prundișul sub cerdac și în felul acesta să astup gropile făcute de ploaie sau de scalda găinilor. Ridic prima lopată cu prundiș, dar mă opresc imediat. Tărăboanța îmi e dragă, mi-e teamă că dacă o voi încărca cu prundiș, i se vor rupe brațele și va deveni un obiect vechi, mutilat și nefolositor.  Dinspre Suha vine o remorcă încărcată cu bușteni de brad. Calul nărăvaș se teme și pentru o clipă dă impresia că se va arunca în șanț. Soția celui care adineauri înjura calul, țipă :

-Îuu, țâni harmasaru’ cî ni trântești ! Țâni-l!, uăi.

Remorca trece pe lângă cele două faetoane, ia curba din dreptul școlii și pleacă mai departe ducând cu ea fala pădurilor mălinene. Pleacă și cele două faetoane, iar eu mă hotărăsc să car prundișul cu o găleată neagră de plastic.

-Da di ci cari cu găleata? Tărăboanța i în concediu?

Doi tineri, soț și soție, mă privesc din drum. Cei doi râd de tărăboanța mea, probabil ultimul ,,mijloc’’ de transport de acest fel din zonă. Tata spunea că lucrurile sunt ca și oamenii, trebuie să fie folosite până când ,,carnea’’ lor se destramă. Le poți fotografia, filma, dar nu e bine să le păstrezi undeva, asemeni obiectelor de muzeu deoarece ele sunt făcute să simtă tăișul vieții și binecuvântarea luminii.

-I în concediu,? întreabă din nou, bărbatul.

Îi privesc cu atenție pe cei doi și îmi dau seama că nu știu cum îi cheamă. Presupun că locuiesc în satul Poiana Mărului, dar nu aș putea jura că nu mă înșel.

-Nu e în concediu, îi răspund. E cam veche și mă tem că prundișul o va dihoca de tot.

-Uăi!, ci importanțî ari o tărăboanțî? Dă-o dracului!

-Pentru mine, are.

Tinerii râd, Pe șosea trec în continuare faetoane conduse de bărbați supărați. Tânăra se bagă și ea în seamă:

-Am văzut pe fisbuh cî li pui numi la găini șî la copaci. Tărăboanța are șî ea un numi?

-Târfo.

-Uăi!, di ci vorgheștî așă cu fimeia me? Cum îți permiți?

-Așa o cheamă pe tărăboanță, Târfo. I-am pus numele acesta știind că o mulțime de gogomani și agramate mă vor întreba cum am botezat-o. E tărăboanța mea, așa că e firesc să îi spun cum vreau.

Tinerii pleacă supărați. În urma lor rămân mirosul iute de țigară și cuvinte rostite pe jumătate despre Dumnezeu, arhangheli și mame.

Umplu găleata de plastic. O dată, de două ori, de multe ori. Întind pietrișul sub cerdac cu ajutorul unei greble de fier. Mă opresc în dreptul burlanului de la intrare. De aici încolo e locul pe unde vin aricii care locuiesc în fundul cerdacului. Nu voi supăra micile animăluțe, sunt prietenii mei dintotdeauna.

-Ai terminat?, mă întreabă Yasmine, mica mea vecină.

-Da, sunt teribil de harnic. Hai în livadă să bem ciocolată caldă.

-Da, da, vreau!,  se bucură micuța.

Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.

-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.

-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?

-Nu știu cum sunt alea.

-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.

-Ciocolată caldă?

-Ciocolățică călduță.

-Ce fain. Ai învățat la școală ?

-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.

-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?

-Bineînțeles.

Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.

-De ce i-au tăiat oamenii răi un braț Morgothiei?, întreabă Yasmine sorbind din ciocolata caldă.

-Păi, Hadesa e moartă, la fel Nero, la fel Pufoasa. Nu mai au cui face rău.

-Săraca Pufoasa, suspină Yasmine. Mi-e tare dor de ea.

Se întâmpla anul trecut, de ziua mea. Domnul îmi strigase numele pentru a patruzeci și șasea oară. Am simțit cum se clatină pereții, iar umbra mea  a trecut prin ei, prin albastrul toamnei și s-a întors abia după ce cuvintele Domnului nu s-au mai auzit. Afară, vântul a deschis porțile cerdacului, așa că am ieșit să văd dacă  s-a întâmplat ceva. Eram desculț și oarecum obosit, mă duruse toată noaptea o măsea cariată. După ce am ajuns în cerdac, am privit înstinctiv către poartă  și am văzut ceva incredibil. Pe poarta mică dinspre drum era întinsă Pufoasa. Părea o eșarfă îmblănită care se lipise de lemnul de brad. Am alergat către poartă într-un suflet, dar Pufoasa era moartă. Cineva a omorât-o și a așezat-o pe poartă, iar ea a înțepenit în acea poziție nefirească. Am luat-o în brațe și am dus-o în livadă, undeva lângă ostrețele putrezite ale gardului bătrânei Ema. Pufoasa murise cu ochii deschiși. Am săpat o groapă de vreo jumătate de metru, dar pisica nu intra în ea deoarece înțepenise în acea poziție ciudată.

-Ce faci acolo?

Era mama. Aș fi vrut ca mama să nu vadă, să nu afle că mica pisică a avut un sfârșit atât de urât. Nu am avut cum ascunde trupul înțepenit al Pufoasei. Am văzut uimirea de pe fața mamei și m-am simțit rușinat ca și când aș fi fost vinovat pentru tot ce se întâmplase.

-Nu încape, acolo?

-Nu încape. A înțepenit, așa că trebuie să lărgesc, dar și să adâncesc groapa.

-Unde ai găsit-o?

-În șanț. Lângă podeț, poate a lovit-o vreo mașină.

Mințeam. Nu puteam spune adevărul pentru că mama s-ar fi supărat și mai tare.

-Sapă. Am umplut livada cu gropi în care am pus pisici și câini. Săraca Pufoasă. Ce frumoasă și cuminte era. Sapă, Eduard. Sapă.

Era ziua mea. Împlinisem patruzeci și șase de ani și săpam în livadă groapă adâncă pentru o pisică ucisă de un om rău. În groapă, i-am pus și ghemul de lână cu care se juca uneori. Am acoperit-o cu bulgări de pământ argiloși. Pufoasa primise îmbrățișarea pământului.

Între timp a sunat telefonul. Era Lucian, soțul Ioanei.

-Hai la mulți ani ! Să ajungi vestit ca Everestul și bogat ca renii lui Moș Crăciun.

-Danke!, her Lucică. Te-aș invita la un ospăț, dar în viitorii o sută de ani voi sta aiurea cu banii. Dar dacă nu ești pretențios, haida încoa ‚ ne descurcăm noi cumva.

-Lasă bre, că nu îmi place la Mălini. Ioana zicea că poate vrei să ieșim undeva, la dracu, noi departe de oraș, tu departe de consătenii tăi. Ce zici? Trecem să te luăm și găsim un loc ca lumea? Băgăm în noi beroanțe, dulciuri și frigărui scârboase coapte de Ioana. Vrei?

-De unde dracu’ bani de beroanțe? Că e ziua mea, ar trebui să le cumpăr eu, nu voi.

-Bre!, nu mă dispera. Am cumpărat tot. Zi că mergi, altfel vin și te iau cu forța.

-Bine, her Lucică.

Ioana și Lucian au ajuns în Mălini după mai bine de o oră. Mai întâi s-au oprit în dreptul școlii, Ioana a coborât în șanț și a strâns castane sub privirile puștanilor din curtea școlii. La mine au ajuns fericiți și nerăbdători.

-La mulți ani !, Edișor, a spus Ioana. Să fii fericit.

-La mulți ani!, bre gothicule, a urat Lucian, vesel cum rar l-am văzut. Ești gata? Mergem ?

-Păi, da. O clipă să bag în șopron, hârlețul. Tocmai am îngropat pe Pufoasa. Au omorât-o oamenii de bine din zonă.

-Au omorât pe Pufoasa ?, a strigat Ioana. Pe Pufoasa mea ? Ai promis că mi-o dai mie.

-Când am spus asta ?

-Ba da, ai spus. Ai spus că mi-o dai mie ca să scape teafără, să nu o omoare ca pe celelalte pisici ale tale.

-Se răsfață, a spus Lucian. Normal că nu i-ai spus. Unde dracu voiai să ții pe Pufoasa ? În frigider ? Crezi că i-ar fi fost undeva mai bine ca la Mălini?

-Ba da, a spus că mi-o dă mie, continuă Ioana.

Arunc hârlețul în șopron și plecăm undeva cât mai departe de oamenii răi. M-am așezat pe bancheta din spate, lângă Ioana. Lucian conducea încet. Am văzut castanele și am râs.

-De unde ai castanele?, am întrebat mirat.

-Mister, a răspuns ea. Nu am voie să spun.

Trecem de centru, coborâm către Ocolul Silvic, apoi trecem de Podul Suhăi. Ioana mă calcă pe un picior și își mușcă buza de jos. Nu spun nimic, mi-e frică să nu creadă Lucian cine știe ce. Îmi lipesc tâmpla dreaptă de geamul mașinii și aștept. Trecem și de Podul Moldovei, apoi de Cornu Luncii.

-Eu zic să întindem o masă, undeva în câmp, unde nu vine nimeni .

Ideea loanei părea destul de bună, deși puteam merge la pădure sau pe malul râului Moldova. Lucian alege un loc departe de șosea. Ioana scoate din portbagaj o masă portabilă . Pe masă apar tot felul de dulciuri, șampanie, etc. Cei doi prieteni mi-au cântat ,,la mulți ani’’. Vocile lor sunt mai mult comice decât melodioase, dar gestul mi s-a părut foarte fain. Mă îndop cu savarine și beau suc de lâmâie.

-Măi!, da’ câte savarine poate băga Eduard în el, se miră Lucian. Mai rar așa ceva.

După câteva beri, ne-am liniștit. Piciorul drept al Ioanei explorează sub masă locuri de carne fierbinte. Vântul ridică o parte din fața de masă, iar Lucian râgâie.

-Da’ nesimțit mai ești, se supără Ioana. Cum naiba să mâncăm dacă tu râgâi?

-Adică voi doi nu râgâiți, never ever?, se apără Lucian.

-M-ai auzit tu pe mine râgâind? Nici nu știu cum se face. Ești barbar, de la fotbal ți se trage.

Piciorul Ioanei s-a oprit din explorat. Privesc fix o savarină, dar nu pot să o mănânc, nu mai pot.

-Și cum merge cu scrisul?, mă întreabă Lucian. Cei din satul tău îți cumpără cărțile?

-Nu cred, am răspuns. Mai degrabă cei care mă știu de pe net sau oricare alții. Ca să citești trebuie să îți placă să faci asta și să ai și un pic de timp liber. E dificil.

-Crezi că lumea de la sat nu citește? Nu te cred.

-Nu am cum să demonstrez asta, dar pariez că dacă  dai cadou cărți nu le ia nimeni.

-Nu există așa ceva.

-Dacă îți spun . . .

Lucian privește fix într-un punct. Ioana și-a retras piciorul și îl privește speriată. Se aude lătrat de câine, iar două muște verzi au aterizat pe savarină.

-Te-ai îmbătat?; îl întreabă Ioana. Ce dracu’ ai rămas așa de parcă ai văzut comoara piraților?

-Te îmbraci cu un tricou pe care să scrie ,,Nu am avut dreptate. Sunt varză.’’ ?

-Cine? Eu?

– Nu tu, ci Eduard. Dacă îți dovedesc că ăia care locuiesc la sat chiar citesc.

-Frate, unii citesc, îi răspund eu, dar destul de puțini. Nu pot generaliza, dar în principiu dacă le oferi cărți o să îți dea cu ele peste bot. Hai măi Lucică!, fii serios.

-Da’ îmbraci, tricoul? Am unul primit de la colegi. Nu e pe măsura ta, dar pariul e pariu.

-Bine, Lucică. Staț-i-ar tricoul în stomac!

-Atunci, așteptați-mă că mă întorc în juma’ de oră.

Rămân singur cu Ioana, lângă o masă plină cu mâncare și băutură, în câmp, departe de șosea, departe de orice locuință. Ioana are un binoclu mic, din acelea folosite de unii la teatru sau la operă. Urmăresc mașina lui Lucian.

-A ajuns la șosea?, întreabă Ioana.

-Acum a ajuns, A plecat către oraș, presupun.

Ioana se dezbracă. Nu o întreb de ce și dacă nu e riscant. Întrebările formale nu își au rostul. Suntem doi oameni lăsați singuri într-un câmp de pe care au fost culese toate roadele. Nu putem pleca , nu ne putem ascunde dorințele. Trupul Ioanei este fierbinte și umed. Mă mușcă ușor de piept și simt cum își înfige unghiile în spatele meu. Țipă încet bucuroasă. Cerul, pământul și culorile se mișcă odată cu noi. Gemetele noastre bucură firele de iarbă rămase necosite. Izvorul meu fierbinte udă corabia Ioanei. O aud cum mă cheamă. Unghiile ei intră mai adânc în carnea mea. Zvâcnește și țipă prelung. Știu că e fericită.

Stăm pe spate, dezbrăcați și privim cerul. Nori scămoși vin dinspre apa Moldovei și zboară către Rădășeni. Ioana tremură . Îi simt cuvintele vii, cu adevărat vii.

-Vreau să stăm așa până dimineață. Nu am nevoie de haine. E de ajuns îmbrățișarea ta, poezia ta. Ți-am spus că îți iubesc poezia? Că plâng când citesc poemele tale?

-Mi-ai spus, Ioana. Mi–ai spus.

Ne îmbrăcăm. Lucian poate sosi dintr-o clipă în alta. Una dintre sticlele de șampanie a căzut de pe masă și s-a spart.

-Cum naiba de s-a spart?; întreb sincer mirat. Are o sticlă groasă, ai zice că e nevoie de un ciocan pentru a o sparge.

-Poate că s-a spart ghinionul, spune Ioana. Știi că este o vorbă.

-E o vorbă aiurea, Ioana.

-Știu.

Ioana se apropie și îmi mângâie pletele. Degetele ei sunt fierbinți, le simt cum se mișcă în părul meu ca niște șerpi lacomi care adulmecă flămânzi. Se apropie de mine și îmi mușcă ușor buzele. Ne privim. Ne simțim. Ne privim.

-Nu mă interesează dacă vine acum, spune ea. Nu mă interesează.

Se dezbracă din nou. O strâng în mine,intru prin ea, apoi revin și iar intru în ea, iar și iar. Pe spatele Ioanei s-au lipit fire de iarbă și bulgări mici de pământ uscat. Gemetele ei desfac tăcerea în milioane de silabe fericite. O strâng și mai tare. Ochii ei strălucesc și îmi primenesc restul de viață rămas de trăit. Respir tot mai greu. Simt cum trece lumina din mine în Ioana și din ea înapoi în mine. Ioana strigă din nou. Tare. Mai tare.

Lucian ne găsește la masă mâncând ciocolată și privind cerul de octombrie. Ioana respiră greu și are obrajii roșii ca miezul harbuzului.

-Bre!, cum naiba ați spart șampania că nici pietre nu sunt pe aici, se miră Lucian. Uite !, bre, tricoul.

Tricou adus de Lucian e cu vreo trei numere mai mici decât al oricărui tricou purtat de mine în ultimii zece ani. Are culoarea albă, iar pe piept e inscripționat cu majuscule negre : ,,NU AM DREPTATE.SUNT VARZĂ’’.

-Vrei să îl îmbrac?

-Nu bre!, îl îmbraci dacă nu ai dreptate. Dacă ai dreptate, îl îmbrac eu.

-Și cum aflăm care dintre noi are dreptate?

-Lasă asta în seama mea.

Lucian deschide portbagajul mașinii.

-Ei? Ce mai aveți de spus?

Portbagajul e plin de găleți de plastic, de toate culorile. Pe bancheta din spate e un pachet mare cu cărți.

– Nu m-am prins, Lucică.

– Bre!, mergem prin câteva sate. Întrebăm pe oameni ce vor : găleata sau cartea. Dacă ăia iau mai multe cărți, porți tricoul o zi întreagă. Și nu prin sat la tine ci vii și prin oraș.

-Ești diliu ? E cu trei numere mai mici. O să mă interneze la nebuni.

-Bre!, nu fă pe șmeherul. Ai sânge sau nu în instalație ?

-A’ dracu creatură ești!, Lucică. Și dacă o să câștig?

-Îl port eu, ce naiba.

– Și de unde știu eu că te duci cu tricoul ăsta la job?

– Îți spune, Ioana. Ok?

– Mda, fie.

Lucian a cumpărat o sută de căldări de plastic și o sută de cărți, toate scrise de autori străini celebri.

-Crăpai dacă ai fi cumpărat și cărți scrise de mine, îi spun râzând.

-Lasă ,bre. Să nu zică lumea că facem reclamă.

Lucian este foarte bogat. Pentru el, o asemenea distracție e doar un motiv de a face a doua zi mișto la serviciu împreună cu unii dintre colegii lui. Intrăm în mașină și Ioana deschide radioul. Muzica îmi face bine. Ioana îmi mângâie genunchiul drept. Îmi mușc limba , iar pulsul o ia razna. Ne oprim în Groapa Rădășenilor. Patru oameni mănâncă lângă o căruță încărcată cu strujeni. Lucian  cheamă  pe un bărbat cu părul alb și ochi albaștri.

-Ia ce vrei, îi spune Lucian. O găleată sau o carte. Gratis și fără întrebări.

-Eu am lucrat douazeci de ani la combinat, spune omul. Nu mă vând pentru o găleată. Nu îmi trebe’ liberali. L-ai văzut pi aista care vre’ președinte să își facă cruce? Spune l-ai văzut?

-Bre omule!, ce treabă are viitorul președinte cu găleata sau cartea matale? Ia ce vrei și votează cu dracu’ și gata. Nu fac propagandă politică. Am zis eu ceva?

-Atunci de ce e albastră găleata?

-Sunt și de alte culori, bre. Ia ce vrei. Dacă știam luam numai negre.

-Precis nu ții cu liberalii?

-Mă doare fix undeva și de liberali și de ăilalți.

-Bun, dă găleata încoa’.

– Nu vrei o carte?

-Ce să fac cu ea? La ce îmi folosește ?

Omul ia găleata, iar Ioana râde de se prăpădește.

– Ce să fac cu eaaaa?, râde Ioana.

– Nenea Combinat e mai prostuc, spune Lucian. Las’ că mai vedem.

Trec două fete de gimnaziu. Aleg gălețile. Lucian privește încruntat către noi și înjură printre dinți. Se oprește și un cetățean pe bicicletă.

-Ce fel de cărți?, întreabă el.

-Literatură, răspunde Lucian scârbit.

-Aceea groasă de cine e scrisă ?

– Moliere.

-Și cu cât te plătește Moliere ca să îi faci reclamă?

-Bre!, Moliere e mort. Nu are nevoie de mine ca să îl promovez.

-Dă găleata. Cu asta măcar scot apă sau dau de mâncare la porci. Ce să fac cu Moliere și cartea lui. Arunc-o dracului că nu îmi trebuie.

Într-un sfert de oră, Lucian a dat patruzeci de găleți și nicio carte. Ioana îl privește cu subînțeles.

– Gata, plecăm de aici, spune Lucian. Următoarea oprire e în Sasca.

Localitatea Sasca este foarte aproape. Oprim chiar lângă indicatorul cu numele satului. Spre norocul nostru, e plin de oameni care lucrează la ridicarea unei case. Îi chemăm la pomană și ei vin imediat. Toți, fără excepție, aleg gălețile. Au mai rămas doar 20 de găleți, iar cărțile sunt neatinse. Șansele ca Lucian să fie câștigător sunt zero.

-Mergem la Mălini, spune el. Acolo sunt altfel de oameni.

– Da’, precis cobesc fericit.

Oprim în apropierea Ocolului Silvic, lângă un magazin de unde ies și intră tot felul de oameni. Lucian cheamă o femeie între două vârste.

– Nu-mi trebi cărți di acelia cum scrie Dorneanu. O scris el dispri obiceiurili noastri di Anu’ Nou? Or cum am ridicat case cu două etajî? Îi ciudî cî el ari casă di ceea vechi șî noi tățî avem bani șî el nu ari. Nu-mi trebi cărțî de-a lui cu cordealî șî poezii cî noi sântem oamini gospodari. Cum sî ducim di aiestea în casî?

– Adică vrei să spui că sunt rușinoase cărțile?; întreabă Ioana.

– Da, Dorneanu nu scrie de noi cî muncim șî avem tăt ci vrem. Nu ni trebe cărțî di aiestea. Dă găleata încoa. Noi avem scriitor pi Labiș cari o scris suti di cărți dispri Mălini nu ca Dorneanu cari n-o scris niciuna dispri sat.

-Unde o scris Labiș sute de cărți despre Mălini?, se enervează Lucian. Eu numai din cărțile lui Eduard am citit despre Mălini, și oricum, nu am cărți scrise de el.

-Nu conteazî, tățî scriitorii îs niști împuțâțî. O scris cumva dispri ci case faini îs în Mălni șî ci garduri di chiatrî avem?

-Mă disperi cu casele voastre, se supără Lucian. Ai un fix, ce dracu?

-Șî țâie, ți-i ciudî cî n-ai, așă-i? Dă găleata.

Până la urmă, Lucian nu a reușit să dea nicio carte. S-a îmbrăcat cu tricoul alb, apoi a dat mâna cu mine.

-Ai câștigat. E de doi lei toată povestea asta. Plecăm acum. Să treci pe la noi când vii în oraș.

Îi salut pe cei doi. Mașina pleacă înspre oraș ducând cu ea un bărbat îmbrăcat în tricou alb, o femeie cu ochii în lacrimi și o sută de cărți nedorite.

-Mai vrei să îți spun și alte cuvinte alintate ?, întreabă Yasmine.

– Mai știi ?

– Pufoasa- pufoșica.

– Pisică?

– Pisicuță.

Îngerul de pază ia ramura de vișin tăiată a Morgothiei și urcă în ceruri cu ea. O va pune la picioarele Domnului, iar buzele Marelui Camarad vor rosti binecuvântare curată. Privesc albastrul satului meu. Dincolo de el, Cel Veșnic Viu alintă dureri și binecuvântează cărările celor rătăciți întru dreptate. Rostesc împreună cu Domnul și îngerul de pază : casă-căsuță, poartă – portiță, inimă – inimioară.

 

Mălini-24 septembrie/2018

Plouă la Mălini. Am terminat de strâns strugurii. Tata (Domnul să îl aibă în Pază) spunea : ,,Cel mai bun vin e vinul cules pe ploaie măruntă la vremea când coboară stânele. Vinul ăsta are aromă specială și se bea în zi de Duminică, la masă mare cu veselie și prieteni adevărați.” Desigur, tata avea dreptate. Doar că timpurile sunt altele și veselia e tot mai puțină . . .

Stați departe de întuneric și de oamenii răi!
O săptămână cu zile și nopți fără de tristețe să aveți!

Mulțumiri

Mulțumesc celor care au vizitat standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte la Salonul Internațional de Carte Bookfest -30 mai – 3 iunie/2018 și au cumpărat cărțile mele.

Cu respect,
Eduard Dorneanu

Cărțile mele la Salonul Internațional de Carte Bookfest -30 mai – 3 iunie/2018

Salonul Internațional de Carte Bookfest are loc în perioada 30 mai – 3 iunie, în noul pavilion B2 de la Romexpo. Invitatul de Onoare al acestei ediții este Statele Unite ale Americii.
Puteți găsi cărțile mele la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte. . .

Cu respect,

Eduard Dorneanu

 

Cărțile mele la Ediţia cu numărul 24 a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură

Ediţia cu numărul 24 a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură, are loc în perioada 22 – 26 noiembrie ac., în Pavilionul Central Romexpo. Evenimentul este organizat de Radio România. Puteți găsi cărțile mele la standurile editurilor Eikon și Tracus Arte.

Cu respect,
Eduard Dorneanu

Cărțile mele la Bookfest-Salon internaţional de carte- Ediţia a XII-a-24–28 mai 2017

Bookfest-Salon internaţional de carte
Ediţia a XII-a-24–28 mai 2017
Puteți găsi cărțile mele la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte

 

Cu respect,

Eduard Dorneanu

GOTHIC 49

11256492_909791952395533_910086870_n

suntem în mijlocul rugului
mistuirea noastră dezleagă crucea din beţia apelor
am nevoie de visele voastre spune domnul
ştiu că arată asemeni unor artefacte diabolice
dar din ele pot construi milioane de alvin york

părul ioanei arde mocnit
doamne strig eu sufocat de aburul negru al slavei
mi-ai spus mereu că moartea este o aproximare grosieră
am presupus că înainte de rug
trebuie să ascund un înger în stare de zeghe
undeva în labirintul celor mai convulsive amintiri
şi abia apoi să primesc în măruntaiele mele cenuşa iubitei
da eduard ai dreptate
tu stai în mijlocul rugului şi argumentezi frivolitatea unui concept flexibil
nici nu ai observat că părul ioanei se mistuie sub flacăra blestemului
tu ascunzi îngeri sub aripile păsărilor de verde
doar ştii că am nevoie de visele voastre
ca să poţi construi
da paladinule da.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,SACRA EROTICA” – EDITURA TRACUS ARTE

MERDE ALORS

11256492_909791952395533_910086870_n

dragostea ta este o sfidare în sens biblic
iar inima mea pare epava avionului micului prinţ
vezi printre norii căprui pături şi haine aruncate
aliaţi vremelnici gata să deschidă foc automat
la orice gest tandru al nopţii

nu înţeleg
eşti afluentul principal al sângelui meu
iubirea noastră se sprijină pe furia mesianică a timpului
strategiile puse la cale în perioada în care ne strigam pe nume
se împiedică acum de pronume personale bolnave de platfus

merde alors
vârful de formă al toleranţei a fost depăşit
comunicarea ultrasecretizată cu noi înşine devine o miză secundară
respirăm pe rând cu voluptate
calibrarea nefericirii este importantă
ştiu

mutilarea visului este forma intelectuală a insultei
convoaiele funerare fac popas pe esplanada murdară de nesomn
histrionic vântul
şi el.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,SACRA EROTICA” -EDITURA TRACUS ARTE