Pâraie

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 22

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paşte ale anului 2014. Şi Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu şi Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud şi clopotele bisericii din Pâraie. Şi clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenţie. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori trişti îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curăţat de crengile uscate şi au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă şi ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite şi fără de păcat.
– Binecuvântează!, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
– Binecuvântează!, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
– Binecuvântează!, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează!, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
– Adî sarea! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
– Aduc amu! Ai rabdare, ci urli aşă?, di zîci cî ti-o muşcat mâţa di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
– Uăi!, eu am făcut ceva cu viaţa me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî aşă trebuie.
– Da uăi!, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu şî preşîndintili Americii.
– Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici şi a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul şi încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viaţa me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuţu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuţu era şi este un beţiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalţi români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în ţară, trist şi fără bani i s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuţu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în faţa unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi şi l-a transportat la spital. Finuţu avea un picior rupt din şold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Şi totuşi, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuţu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20. 0000 de dolari la 100. 000. Finuţu a venit acasă vesel şi un pic şchiop. Şi-a cumpărat o maşină şi a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuţu a fost în centrul atenţiei. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie şi am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
– Nu am suc de lămâie, a spus Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
– Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel şi mirat totodată.
– Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
– Păi da!, că s-ar otrăvi.
– Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iaşi. A spus medicul: ,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca! Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală!
– A zis medicul să beţi ţuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
– Dacă îţi spun!
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’. După un timp a intrat şi Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini şi vine des prin zonă.
– Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
– Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
– Kiwi. Sau mere, naiba ştie.
Lixandru se apropie de tejghea şi spune ceremonios:
– Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion.
– Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva şi o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
– Bine, daţi-mi o sută de grame, spune Lixandru.
– Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars şi pastă de dinţi.
– Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui! Bine că aduceţi verzăciunea asta şi suc de lămâie, nu.
– E bun, aşa se bea în ţările civilizate. Suc verde şi cafea arăbească. Delicatese.
– Două sute de grame, e bine?, întreabă iar Lixandru.
– Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
– E prea scump. Daţi-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
– Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoşă de rafie un album cu fotografii.
– Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns poliţist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soţia lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
– E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
– Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
– Şi ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
– Ba’ era bun. Nu ştiu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat şi ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână.
– Brava lui!, spune Harbuzaru. Na!, că a apărut şi Finuţu. Să vedeţi circ.
Finuţu a oprit maşina în faţa magazinului. Era însoţit de părinţii săi, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Există oameni care atunci când sunt îmbrăcaţi într-un costum elegant arată mai rău ca nişte cerşetori. Cam aşa arăta Finuţu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
– Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, şopteşte unul dintre pădurari.
Finuţu intră în magazin împreună cu părinţii lui. Nu salută. Priveşte către Harbuzaru şi comandă.
– Auzî!, uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta şî du-o la maşânî. Şî o navetî di jin. Dă şî o navetî di bere. I Paştili şî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuţu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viaţa me. Pi mine mă ştie tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câştig şi aduce rapid navetele cu băutură.
– Uăi!, strigă Finuţu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuţu arată la naveta cu bere. Mă uit şi eu. Nu văd nimic anormal. Se uită şi pădurarii. Unul dintre ei îşi face cruce.
– Uăii!, eu îs Finuţu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti ţărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune: ,,aista i Finuţu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi. ’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
– Unde se plăteşte cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
– Uăi!, eu îs Finuţu. Patronu’ spune: ,,Finuţu din Mălini, tu eşti ca şî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îţî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
– Da, fimeia lui nu ţ-o dat-o?
– Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuţu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viaţa me.
Părinţii lui Finuţu au transportat în linişte navetele la maşină. Păreau umili, fără nici un fel de reacţii.
– Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuţu. Şî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Şi eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuţu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuţu a cheltuit dolarii, a vândut maşina şi s-a certat cu părinţii. De săptămâna trecută a rămas şi fără curent electric. Finuţu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câţiva ani a ajuns un beţiv, bătaia de joc a satului.
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă aşez pe banca de lemn din cerdac şi îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON