Oblio – mărul pădureţ

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 27

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Pământul este moale şi ud. Ridic ranga şi o infig cu putere în moliciunea neagră a livezii. Înfig aracii pentru fasole. Pentru fasolele boambe. Pentru cele pestriţe. Fasolea de lună nu are nevoie de araci. Ridic din nou ranga şi lovesc pământul răbdător al livezii. Ranga trece prin mijlocul unui muşuroi de furnici negre şi se opreşte într-o rădăcină de vişin.
– Of!, rădăcinile astea.
Pământul din apropierea gardului de sârmă este mai moale, dar cel din mijlocul livezii este pietros, greu de lucrat. În fiecare an, lama plugului scoate la suprafaţă mii de pietre de dimensiuni mici.
– E grea ranga?, frate om, mă întreabă Oblio, mărul pădureţ.
– Nu e grea, frate pom. Mă încurcă rădăcinile pomilor tăiaţi. Deşi pomii nu mai sunt în viaţă, rădăcinile lor luptă cu hârleţele, cu sapele cu ranga.
– Aşa sunt pomii, frate om. Lasă semne. Unele putrede, altele mai vii.
– Ştiu, frate pom. Am găsit astfel de semne în pământul livezii mele.
Înfig şi ultimul arac. Las ranga lângă gard şi plec să cumpăr pâine. În faţa magazinului, doi săteni vorbesc cu voce tare despre un meci de fotbal. Ambii stau rezemaţi de biciclete şi par foarte supăraţi.
– Api cum naiba sî nu îşî dăi şăpica di pi cap dacî sî cânta imnu’ ţării, spune unul dintre ei. Adica tăţi ceilalţi o putut sî îşî dăi ci aveau pi cap numa’ el nu, cî el ari ochi bulbucaţî şi fimee cari vindi giucători.
Am înţeles imediat că vorbeau despre finala Cupei României la fotbal. Ceea ce spune consăteanul meu este cât se poate de adevărat.
– Îs plini di bani, spune şi celălalt. Nu îi măi intereseazî di ţarî şî di oamini. Numa’ bani li trebe. Api dacî ari miliardi di lei pi lunî salariu’! Măi ari el respect pentru ceva?
– N-ari, bre omuli. Şî sî ti măi întreb eu ceva. Da di ci stăm noi cu gura cascatî cân’ i un meci? Da’ ci ni dă nouî dacî bati o echipă or’ alta? O vinit i sî ni întrebi dacî avem ci mânca or dacî avem lemni pentru la iarnî?
– Ni cred proşti, uăi. Crecî nici la bisericî nu merg aiştia.
– Nu merg!, vezi di triabî. Nici sî să roagi nu ştiu. Numa’ sî numiri bani.
– Păgâni, dă-i dracului.
– Aşăi, uă.
Unul dintre ei scoate un pachet de ţigări şi îşi aprinde o ţigară. Îl serveşte şi pe celălalt. Fumează şi vorbesc apăsat, cu multă tristeţe.
– Eu când aud imnu’ mă ridic în chicioari şî îi pun şi pi copchii sî facî asta. Doarî i imnu’ nost.
– Ti ridici tu în chicioari acasî când cântî imnu’ la televizor?
– Da, ci nu mă crezi?
– Nu ti cred, uăi. Aiasta i o minciunî. Eu nu mă ridic.
– Uăi dacî mă faci mincinos îţî dau o bastârcî în bot di ti ie dracu!, prostu’ naibii. Nu mă fă cî ti bat di ti chişi pi tine.
– Uăi!, ai grijî cum vorgheşti cî ti caftesc di ti adunî cu măturoiu’.
Cei doi continuă cearta. Aprind alte ţigări. Pe şosea trece o maşină albastră. La vreo douăzeci de metri de noi, maşina intră în şanţ. Aştept câteva minute. Nu iese nimeni din maşină.
– Ăi fo’ tu la mini în casă când să cânta imnu’? Ăi văzut tu cî eu nu m-am ridicat în chicioari?
– Uăi, tu eşti normal la cap? Cini dracu’ să ridicî în chicioari când cântî imnu’, uăi? Aiasta i aşă, pi stadion, nu acasî.
– Uăi tu vrei batai!, nu ti lăşî. Amu’ ti pocnesc!
– Ia fă-ti încoaci sî ti învăţ minti!, prostalăuli.
Oamenii continuă cearta deşi la câţiva metri de noi, maşina albastră stă cu botul înfipt în şanţ.
– Nu mergem să vedem ce e cu ăia din maşină?, întreb eu pe cei doi.
– Da’ ci i-am pus eu sî intri în şanţ? răspunde unul dintre consăteni.
– Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?, mă întreabă al doilea.
Îi las să se certe şi mă duc la maşină. La volan e un puşti care nu cred să aibă optsprezece ani. În dreapta lui e un alt puşti. Ambii par foarte speriaţi. Pe bancheta din spate sunt două puştoaice îmbrăcate ca de club: fuste mini, tricouri mulate. Cei patru se dau jos din maşină. Par speriaţi şi vorbesc foarte urât.
– Bă!, mufă, spune şoferul prietenului său. Ce dracu fac eu acum? Cum scot maşina de aici?
– Am zis eu să nu venim cu ei, spune una dintre fete. Nu sunt buni nici la pat, nici la şofat. Băi cocalarilor!, mai bine ma duc cu vibratorul la petreceri decât cu voi.
– Băi!, coardo, nu o termini? Poate vrei să îţi umflu botul!, paraşuta dracului.
Puştanii continuă cearta. Consătenii mei la fel.
– Tu nici sî citeşti nu ştii. Amu te-i făcut mare patriot şî stai în chicioari la imn. Dute- n paieli meli de prost!
– Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi.
Încerc să intru în vorbă cu puştii.
– Hai să scoatem maşina din şanţ. E mai bine să nu vină poliţia. Văd că nu sunt pagube.
– Nu pot cocalarii ăştia să ridice maşina, spune una dintre fete. Au tras pe nas marfă proastă. Nici la pantaloni nu s-au putut descheia. Vai de ei că nu au nici cap nici maţ.
– Morţii mătii de paraşută!, vrei să îţi rup dinţii aici?, se supără şoferul.
– Hai să încercăm, totuşi.
Îi strig pe consăteni şi le cer ajutorul. Aceştia refuză şi continuă se se certe. Fetele au ciorapii rupţi şi se vede că au făcut pe ele de frică.
– La trei, toată lumea împinge maşina, spun eu. Hai!, unu’, doi, trei.
Scoatem maşina din şanţ. Şoferul verifică daca poate pleca. Totul pare în ordine.
– Băi mufelor!, nu îmi găsesc mobilul, strigă unul dintre puştani, nu şoferul. Ăia doi ţărani care se ceartă l-au furat.
– Ăia nici nu au fost pe aici, spun eu. Nu aveai niciun mobil, drogatule.
Cei doi consăteni se apropie de noi.
– Băi ţăranilor!, să îmi daţi mobilul că mă duc la poliţie, băi.
– Tu-ţi morțî măti di cocalar!, înjură unul dintre consăteni. Cini ţ-o luat rabla ta di mobil?,prostani’.
Puştanul primeşte un pumn şi cade în şanţ. Se ridică imediat şi intră speriat în maşină. Maşina cu puşti drogaţi pleacă înspre oraş.
– Uăi animaluli!, dacî îţi zîc omineşti cî eu mă ridic în chicioari api aşă i.
– Ti bat di ti ie dracu’!, uăi. O păţăşti tu cu mini.
Îi las pe cei doi să se certe. Intru în curte şi îmi aduc aminte de cele două pâini cumpărate de mine de la magazin. Nu le mai găsesc. Îmi amintesc că le-am dat uneia dintre cele două fete să le ţină în timpul cât i-am ajutat pe puşti să scoată maşina din şanţ. Fata a plecat la oraş cu pâinea mea cu tot.
– Fie primit!, spun eu şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac.
Privesc cum se adună norii deasupra Pădurii Prisos. Poate că va ploua. Poate.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 21

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă şi tristă. Nu am putut dormi. M-a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineaţă am reuşit să păcălesc durerea şi m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câţiva saci cu seminţe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai oraşului. Gara era pustie. Am deşertat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulţime de câini s-au năpustit asupra seminţelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce seminţe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deşi e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar şase rânduri. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară şi acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reuşit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat şanţurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
– Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneţi barabulili şî când vin înapoi le astup. Îi bini aşă?
– Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoţesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ţine calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele şi marca. Mă întorc şi duc în livadă lădiţele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânţă. Spre norocul meu apare şi Brăduţa Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
– Eduard!, spune Brăduţa. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
– Nu ştiu, nu l-am văzut.
– E mort di bat şî să ţâni cu o mânî di gard şi cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi şi mă îndrept către el.
– Eduard!, lasă-l în pace, spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alţi zece proşti ca el şi să te dea în judecată pentru că l-ai bătut degeaba.
– D’acum!, spune şi Brăduţa. Aiştia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuieşte într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuţi pentru faptul că se bat unii cu alţii pentru te miri ce şi apoi se judecă ani în şir. Beţivul pleacă şi iese în şosea:
– Roatî, roatî, roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul şoselei beat, ud pe pantaloni şi fericit.
– Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
– Iaca m-am muls oleacî.
– Ghini ăi făcut.
– D-api cum!
Duc lădiţele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci şi unu de ani dar e harnică şi neobosită.
– Doamni Agiută!, spune Brăduţa şi începe şi ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânţă sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări aşa că iau o lădiţă sub braţul stâng iar cu dreapta înşirui cartofii pe şanţurile proaspăt trasate.
– Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
– Hai Eduardule!, îmi strigă şi cireşul Ioana. Hai, nu te opri!
Nu mă opresc. Pământul se fărâmiţează sub încălţămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga şi ne privesc prietenos.
– De unde veniţi frumoaselor?, le întreb vesel.
– Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduţa. Au cuib pi uliţî la poştî. Hai cî ni apucî Paştili.
– Hahahaha!, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă şi cu îngerii care ne veghează dimineţile.
Îmi amintesc de a lui Buhai şi de oamenii răi ai satului. Sunt mulţi. Prea mulţi. Îmi amintesc şi de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulţi ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăţi de teren: una în Imaş şi alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înţeles cu Gherguţ Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana şi la sfârşit de an să ne dea drept chirie câţiva saci de cartofi. Pământul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rând nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el şi a reuşit să cultive chiar şi cartofi. După revoluţie, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
– Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
– Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoţit de un ,,îhh’’ care te îngreţoşa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
– Na!, îhh, am vinit sî ni înţălejim. Că doară sîntem oamini din sat şî ni cunoaştim.
– Cum adică să ne înţelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se aşază pe un scaun.
– Îhh, îhh. Api noi n-am înţăles sî îni dai doişpi prăjîni. Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî. Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
– Ţi l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îţi vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îţi închiriez ţie ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
– Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?,îhh, îhh.
– Măi omule!, eşti nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ţi-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.
– Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanţî di mânî că atuncia aşa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu’ şî am sî pun ca martori doi oamini morţi şi am sî aduc şi pi alţî cară sî jiură cî o văzut cî ţ-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî ştiii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învaţat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine şi la icoana sfântului Nicolae agăţată pe perete, deasupra capului meu.
– O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
– Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri şî am sî ieu canon mari şî gata. Şî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Aşă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăţ ci sî zâcî şi a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri şî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Aşă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deşi aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Ameninţările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citaţie. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pământ în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori (care între timp decedaseră) şi a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiaţi trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat şi am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieşea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se mişte, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marţi. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulţime de cazuri, majoritatea divorţuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluţie: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului şi puterea banului. Fiecare caz era anunţat printr- un difuzor. Evident, nu se înţelegea nimic din ce anunţa grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alţii:
– Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorgheşti pi altî limbî?
Ţăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu mai erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii ţărani se judecau între ei, alţii dăduseră în judecată asociaţiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniştea unei zile posomorâte:
– Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele şcolare doar că aveau alte dimensiuni. În faţă stăteau avocaţii care îşi aşteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau şi o mulţime de gură- cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin aşa-zisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemaţi pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuţ Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp şi prieten bun cu petentul Cârpărece.
– Eu spun numa’ şî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Aşă sî mă agiuti Dumnezău şî Măicuţa Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
– Spuneţi ce ştiţi!, l-a îndemnat judecătoarea.
– În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece şî cu alţî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut nişti pământ. Atuncia nu să făce acti aşă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să ştiţî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî şî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
– Pentru 12 prăjini unde creşteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
– Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania şî trăie’ acolo cu o nemţoaică oleacî mai tânărî ca el şî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
– E vorba de domnul aici de faţă?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
– Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
– În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm despre faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
– Sî mă batî Dumnezău dacî nu-i aista adevăru’.
– Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus şi eu. Omul acesta este un mincinos.
– Domnule Botosu!, mărturia mincinoasă se pedepseşte, a spus şi judecătoarea.
– Aista i adevăru’, rosteşte aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî aşe o fost.
– Aveam doişpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în ţară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
– Eu am fost di faţî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt şî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
– Unde era?
– În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocaţii aflaţi în băncile din faţă aveau feţele roşii de la cât au râs. Nu am înţeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au spus fiecare o altă poveste.
– Şi Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mişca?
– Binenţăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbaşa a încurcat şi mai rău declaraţiile anterioare:
– Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moşucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard şî n-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tăţî la restaurantu’ din şentru şi ni-o omenit. Nie ni-o dat suc şî biscuiţi. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moşucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească şi cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu şi Grivea au murit înainte de vreme. Uzbaşa trăieşte dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secţia de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoşi mai ales pentru că acţionează în haită.
– Gata!, spune mama. Am terminat treaba.
Mă aşez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îmi muşc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureţ. Deschid ochii şi văd cum din palmele Lui curge sânge şi apă proaspătă. Mult sânge. Mult.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 20

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperişul de tablă al casei mele, a îmbrăţişat tuia şi pe ceilalţi pomi, apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi şi Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele şi au început să strige cu voci speriate de copil bolnav. Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portiţele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în faţa lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simţit o arsură în piept şi am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinţi, nori purpurii şi epave. Dimineaţa este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vişin nedespicate lângă Oblio, mărul pădureţ. Trebuie să sap două straturi: unul pentru pătrunjel şi altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roşie. Ieri am desfăcat popuşoi albi, iar grăunţele şi cocenii mi-au făcut o mică rană.
– Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci şi tu un pic de treabă, hopa, capeţi rană exact ca vulpea.
– Care vulpe?, întreb eu amuzat.
– Vulpea aia din poveştile copilăriei. Una care mânca pe leneşi. Acum o ştii?
– Gata, m-am prins. Toate dihăniile din poveşti au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
– Da, da! Iar eşti victimă.
– Cum spui mata.
Am noroc că hârleţul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e uşor de săpat. Anul trecut pe acelaşi petec de pământ a fost cultivat usturoi.
– Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcuşori de popuşoi. Îi baţi pe ăia. Îi aduci în livadă şi după asta poţi săpa un tunel până la vulpea ta.
– Normal. Nici o vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat nişte popuşoi mai întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în faţa bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popuşoii vor fi desfăcaţi nu ştiu dacă am cu ce umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdiţa; are câţiva ţepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână şi încep să pocnesc sacii cu popuşoi. Duc în livadă fiecare sac şi îi deşert într-o vană de tablă.
– Huci! luate-ar mama huciului de curvar!
Rezuca Tudoran vine prin livadă şi aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
– Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoş? O vinit di dimineaţî şî ni-o bătut pi amândoi cucoşî, şî pi cel cafiniu şî pi cel alb. Mare curvar di cucoş, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popuşoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuţi cu parul.
– Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiştea nu-s popuşoi bătuţi! Parcă îs numa’ scărchinaţi. Acuş încep să râdî.
– I-am bătut bine dar nu ştiu ce naiba au. Şi culmea e că sunt şi uscaţi. Dar degeaba.
– Hai că stau şi eu să ajut, se hotărăşte Rezuca.
Zepto se opreşte în dreptul porţii de la livadă şi cântă fericit.
– Huci, curvaru’ naibii!, se supără Rezuca. Uiti la el!, parcî faci în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoşii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârleţului e boantă şi taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ şi le aşez deoparte.
– Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăşti aşă cieva di cumparat.
– E veche spune mama. Da e groasă şi uite că nu rugineşte deloc. Aşa se făceau înainte.
– Dapoi cum!, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni şî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunţite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Uliţa Poştii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
– Ai şi curci negre?, o întreb zâmbind.
– Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
– S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
– N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vişinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdiţa şi tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vişinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
– Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
– Şi tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
– Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
– Las’ că îţi spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Şi el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit. Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui şi nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
– Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui!, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
– Poate a fost ecoul, încerc şi eu să îmi dau cu părerea. Şi bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
– Cum sî cie o povesti? Şî eu am văzut-o. Avea faţa de scoarţî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii. Mama Pădurii esti.
– Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
– Dacî îţî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă şi se duc tocmai lângă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede şi aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieşite din comun.
– Uiti la el, aratarea!, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoşul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne şi încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă, apoi îl ciocneşte în cap, în piept. Fuge şi cocoşul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
– Doamni!, câtâi di curvar cucoşu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut aşă cieva.
– Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
– Hai termină de săpat!, se supără mama.
– Bine, hai că imediat e gata.
– Termină întâi şi după aia poţi începe să sapi şi tunelul.
– Ci tunel?, bre întreabî curioasă Rezuca.
– Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
– O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
– Eh!, răspund eu înfigând hârleţul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
– Hahahaha!, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă. Când ajunge lângă noi se opreşte şi cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popuşoi.
– Ceara mă-ti di curvar!
Am terminat de săpat. Acopăr cu pământ şi pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârleţului au rămas pete de sânge. Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima, sufletul. Domnul se apropie de mine şi mă întreabă:
– Te dor palmele, Eduard?
– Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
– Întinde palmele, ca să îţi torn!, mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuş şi aştept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile şi tristeţea mea. Flăcări verzi joacă pe degetele mele. Mă spăl pe faţă cu apa şi focul Domnului.
– Hahahaha!, râd pomii şi firele de iarbă.
Zâmbesc şi eu. Cu palmele şi sufletul în flăcări.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon