Mălini

Mălini-9 Martie/2018

Se topesc zăpezile. Primăvara deschide ferestre și porți zidite în alb și răcoare. Caut și găsesc vechile cărări. Cu fir de Lumină, Domnul coase rănile Lumii. Zâmbesc și privesc albastrul curat al Cerului. Rostesc numele celor dragi Inimii mele. Împreună cu El. Vesel ca un prunc căruia Primăvara i-a spus la ureche o taină care aduce liniște și fericire. Din nou. . .

Stați departe de întuneric și oamenii răi!
o zi fără tristețe să aveți!

Eduard Dorneanu
Mălini-9 Martie/2018

Mălini-5 Martie/2018

Am fost întrebat astăzi de cineva care mă cunoaște încă din copilărie, cum de postesc toate posturile, încă de la vârsta de 7 ani. Eu nu sunt un bisericos și nici un lăudător al dogmei. Sunt doar un ortodox liniștit care știe că faptele bune sunt plăcute Domnului, iar oamenii răi trebuie ținuți departe de mine, pentru a nu îmi otrăvi zilele și visele . Cum am răspuns bătrânei care m-a întrebat despre Post? Simplu, i-am zis, că prima carte citită de mine, a fost Biblia. Aveam 5 ani și Cartea Sfântă mi-a bucurat copilăria cu minunatele ei învățături. Am învățat să merg pe Calea Dreaptă și să nu îmi pese de chemările celor răi. Căci scris este : ,,”Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)”. Doar cel care nu urăște, nu este pătimaș și nu suferă pentru bogățiile Lumii, poate fi fericit. Iar eu, cu ajutorul Celui Veșnic Viu, nu am cunoscut nefericirea. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-5 Martie/2018

Mălini-25 Februarie/1975- 25 Februarie/2018

25 Februarie/1975
Era într-o marți. La 6 dimineața am plecat de acasă împreună cu mama. De câteva zile, mă chinuia o durere de măsea. Luasem tratament, dar nimic. Mama a hotărât să mă ducă la medic, la Fălticeni. Am ajuns în oraș după o oră de chin într-un autobuz plin cu navetiști care m-au călcat pe picioare și m-au împins tot drumul. Nu am avut loc, nici nu s-a pus problema asta, a fost o minune că am putut urca în autobuzul ticsit cu navetiști morocănoși. La ora 7 am ajuns în fața cofetăriei ,,Victoria” unde era o coadă imensă. De ce? Se vindeau portocale. Ne-am așezat la coadă printre pensionari nemulțumiți, elevi de liceu și navetiști. Doamnele din spatele meu blestemau pe cei veniți de la țară.
-Ce aveți cu oamenii de la țară?, le-a întrebat mama pe doamnele de la oraș. Noi nu suntem tot oameni? Noi nu avem voie să stăm la rând ?
-Nu aveți, a răspuns una dintre doamne. Ce noi venim după lapte, brânză și carne, la țară? Fiecare cu ale lui.
-Și de ce stă și copilul la rând?, întreabă o altă doamnă. Că el nu e persoană?
-Da’ ce sunt?, am întrebat supărat.
-Un copil de la țară. Portocalele sunt pentru cei de la oraș, nu sunt aduse pentru voi.
Doamnele vorbeau apăsat și mă priveau cu o ură care mă speria. Am strâns din dinți până când abcesul s-a spart și toată gura mea s-a umplut cu puroi. La ora 8, portocalele s-au terminat. Nu am ajuns la tejghea, nici noi, nici doamnele pensionare supărate de la oraș, așa că am rămas fără portocale. Am simțit cum lacrimile mele caută primenire în gerul cumplit al lui februarie. Am scris întâmplarea asta în jurnalul meu de copil și am jurat că nu le voi uita și ierta pe doamnele acelea care vorbeau atât de urât și mă priveau într-un fel cum nu mai văzusem până atunci.
25 Februarie/2018
Am cumpărat opt portocale. Nu le-am mâncat ci le-am dat de pomană unor copii care se întorceau de la joacă. ,,De sufletul ”unor femei care acum 43 de ani își doreau cu disperare să poată cumpăra câteva ,,minuni” portocalii. Nu le știu numele, dar Domnul nu are nevoie de nume pentru a bucura dincolo de albastru, pe cei plecați să întregească Lumina Vie. Copiii au spus ,,bogdaproste” și sunt sigur că în Lumea Celor Drepți, cele două femei știu că puștanul care am fost cândva, nu mai este supărat pe ele.
E Postul Mare, prieteni. Cel mai sfânt răspuns la rugăciunile noastre este Iertarea. Căci se cuvine să trăim fără de tristețe și să ducem în fața Domnului, atunci când ne va sosi clipa, un suflet curat, lipsit de mândrie prostească, un suflet care să aducă Domnului zâmbetul pe buze , iar Veșniciei încă un strop de albastru….

Eduard Dorneanu
Mălini/25 Februarie/2018

Mălini-21 Februarie/2018

Zi de zi văd la tv, oameni care afirmă că iubesc România. Felul în care ei spun asta îmi amintește de Iago sau de Ephialtes din Tracia. Probabil că ,,iubirea” lor are un preț, iar acest preț este sacrificarea țăranului român. Nu s-a schimbat nimic de la Răscoala din 1907 până acum. Pământul pentru care au murit strămoșii noștri își găsește stăpâni străini. Rămân mormintele părăsite ale Marilor Luptători. Și semnul Sfintei Cruci, pângărit de Uitare . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-21 Februarie/2018

Mălini-19 Februarie/2018

Ninge la Mălini. Începe Postul Mare. Cu bucurie și smerenie am așteptat aceste zile curate. Mărturisesc Dreapta Credință și rog pe Domnul să ocrotească în continuare Mama Țară, Biserica Strămoșească , Neamul și Limba Românească. Până în Ziua când Cel Veșnic Viu va deschide Porțile Albastre și nu vom mai cunoaște durerea, întunericul și teama. . .
Ninge la Mălini. Satul meu drag e cuprins de o albă lumină. Zâmbesc și scriu mai departe. Despre oameni și vise. Despre bucurii și speranțe. Scriu . . .

 

Eduard Dorneanu

Mălini-19 Februarie/2018

Caravana GAUDEAMUS 2018

Caravana GAUDEAMUS, iniţiată în anul 2000 ca parte a Programului LECTURA, este formată dintr-o serie de evenimente expoziţionale dedicate cărţii şi educaţiei, organizate în centre culturale şi universitare de tradiţie în care există posturi regionale Radio România.

Caravana GAUDEAMUS 2018 cuprinde următoarele evenimente:

GAUDEAMUS Craiova, ediţia a XVII-a, 28 februarie – 4 martie, foaierul Teatrului Naţional Marin Sorescu
GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ediţia a XIX-a, 18 – 22 aprilie, în incinta unui pavilion expoziţional mobil amplasat în Piaţa Unirii
GAUDEAMUS Oradea, ediţia a V-a, 9 – 13 mai, în incinta unui pavilion expoziţional mobil amplasat în Piaţa Unirii
GAUDEAMUS Litoral, ediţia a X-a, 11 – 15 august, Piaţeta Perla, Mamaia

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 23

Noaptea trecută am visat pe Sasha și pe Marko, prietenii mei sârbi din tinerețe. Mormintele lor nu au fost găsite, numele lor nu au fost scrise pe nicio cruce, pe nici un monument al suferinței. Se făcea că era iarnă și Domnul acoperise curtea mea cu zăpadă albastră, multă zăpadă albastră. Prietenii mei erau la fel de tineri ca în tinerețe, pe vremea când rătăceam fără griji pe străzile din Suceava. Da, prietenii mei erau la fel de tineri, doar că pielea, părul și hainele lor erau albastre. Și buzele, și ochii erau tot albaștri. Ne-am așezat jos, în zăpadă, rezemați de trupul Reginei Tuia. Sasha s-a așezat în dreapta mea, iar Marko în stânga. I-am cuprins de după umeri, iar cei doi și-au așezat capetele pe pieptul meu și au început să cânte cea mai frumoasă melodie auzită vreodată de inima mea. Nu am înțeles cuvintele melodiei, dar precis era o colindă deoarece la a doua rostire a refrenului, îngerul de pază s-a ivit din înalt și a deschis portițele de lemn ale cerdacului, apoi s-a așezat în fața noastră pe prispa părintească. Cântecul prietenilor mei a continuat până când zăpezile au început a sângera. Brațele mele i-au strâns pe cei doi mai tare, apoi unul dintre noi a început să plângă. Lacrimile au umplut paharul de împărtășanie adus de îngerul de pază, apoi ne-am ridicat. Mi-am privit din nou prietenii și m-am cutremurat când am văzut cât de tineri și frumoși au rămas în veșnicie. În jurul nostru, zăpezile albastre ale Măliniului sângerau asemeni rănilor pe care timpul, oamenii și apele nu le pot închide. Marko a fost primul care s-a desprins din strânsoarea brațelor mele, apoi Sasha.

-Am venit să te colindăm, prietene al nostru, a spus Marko. Ne e drag satul tău, ne e dragă căsuța ta cu cerdac din lemn de brad. Ne-a fost tare dor de tine.

-Da, ne-a fost tare dor de tine, a spus și Sasha.

Lacrimile unuia dintre noi au început să curgă din nou. Îngerul de pază a umplut încă un pahar de împărtășanie, apoi încă unul și încă unul.

Sasha a înfipt în omătul care sîngera, sabia lui de templier .

-Binecuvântat fie numele satului tău!,  a spus prietenul meu din tinerețe.

-Binecuvântat fie numele satului tău!, a spus și Marko.

Cântecul s-a auzit din nou. Cei doi au ieșit pe poarta dinspre drum, apoi mi-au făcut semn de rămas bun din șosea. S-au urcat într-un faeton albastru, la care erau înhămați doi cai albaștri și au plecat pe uliță către prund, înspre Pădurea Prisos.

Am rămas lângă îngerul de pază.

-Au plecat, am spus trist, înconjurat de zăpezi sângerânde .

-Da, frate om, au plecat, a spus îngerul de pază. Satul tău este acum binecuvântat. Și viața ta. Și neodihna ta.

Îngerul a plecat și el. A dus în ceruri pahare de împărtășanie pline cu lacrimi. În veșnicie, Domnul a împărtășit pe cei drepți cu lacrimi care s-au scurs pe obraz de orfan în pragul casei mele părintești. În cel mai frumos loc din Univers. Acasă, la Mălini.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 21

O ploaie rece a răcorit trupul încins al pământului. Deși e cam târziu, sper ca ploaia să ajute popușoii și aceștia să lege, altfel, la toamnă va trebui să strâng de pe ogor doar codenari și strujeni. Iarba udă sclipește către înalt. Mă bucură ploile care vin în zilele încinse ale lui august.

-Să te duci să plătești cablul, spune mama. A venit mesaj pe telefon că trebuie să îl plătim.

-Pe data de douăzeci a fiecărei luni plăteam, spun eu mirat. S-a schimbat regula?

-De când s-a schimbat proprietarul firmei de cablu, s-au schimbat și regulile. Și luna trecută a fost tot așa, au trimis mesaj de parcă fugeam din țară fără să le dăm lor douăzeci și unu de lei, taxă lunară, ca să putem vedea programele infectate cu manele și politicieni mincinoși.

-Da, chiar că da. Nici nu avem la ce ne uita.

-Era mai bine înainte. Acum, avem zeci de canale de televiziune la care nu ne uităm deloc.

Plec. Trebuie să ajung la Căminul Cultural, acolo au cei de la cablu o cameră și pe cineva care se ocupă de facturi. Merg repede, mi-e cam foame și am văzut la plecare că mama cocea chipăruși. Abia aștept să mă întorc acasă. În fața Căminului Cultural sunt patru oameni: nea’ Prante și soția lui, un bărbat din localitatea Poiana Mărului, cred că se numește Undiloiu și o femeie tânără, foarte agitată care vorbește la telefon cu voce tare. Dau bună ziua:

-Mă doare fix în buruiană, spune femeia tânără la telefon. Ești un bou nemernic șî ticălos. Nu mai vreau să aud de tine. Mă duc la lucru în Irlanda. Da băi, vițelule, ce credeai că nu mai sunt bărbați și s-a terminat lumea cu tine? Cu Ghimpuș mă duc. Păi, da? Doar nu o să merg cu un gâscoi ca tine.

-Bună!, Eduard spune tanti Prante. Ai venit să plătești cablul? Și noi am venit, dar nu e aici fata care ia banii. Hai!, să o mai așteptăm oleacă.

-Sigur, spun eu trist cu gândul la chipărușii copți de mama.

Dau noroc cu nea’ Prante și cu omul din Poiana Mărului, probabil Undiloiu.

-Băi!, os de cărăbuș, continuă cearta femeia tânără, să nu te pună dracu’ să scoți prostii despre mine, că sunt curvă sau altele de astea că și eu scot despre tine, văd eu ce. Cum ? Și ce dacă m-am încurcat cu Ghimpuș. Aista mă iubește și are mașină nouă , nu rabla de aia ca a ta cu trei uși și jumate’. Băi, cascatuli!, sî ti punî dracu să scoți ceva urât di mini! Auzî? Sî ti punî dracu!

Discuția femeiei e enervantă, mai ales că habar nu am idee cine o fi. Intru în vorbă cu cei doi Prante, oameni în vârstă ( el are șaptezeci și nouă de ani, ea șaptezeci și șapte), dar foarte de treabă.

-Poate că stăm degeaba pe aici, zic eu. Mai bine venim mâine.

-Mâine e sâmbătă, spune tanti Prante. Dacă nu vine azi, mâine nici atât nu apare. Eu nu pot înțelege de unde o avut numărul meu de telefon. Că mie, mi-o dat mesaj.

-Așa a trimis la toată lumea.

-Da’ eu nu am dat numărul meu de telefon nimănui. Numai copchii mei îl știu.

-A venit la mata, cu un nou contract, după ce au preluat ăștia noi firma de cablu. Mergea prin sat, un nene îmbrăcat în parpalac de blugi și doamna pe care o așteptăm noi. Nu au trecut pe la mata?

-Ba da.

-Ei!, atunci când ai completat formularul ăla a cerut și numărul matale de telefon. Așa că de acum ne dau mesaje în fiecare lună.

-Nu-mi amintesc să le fi dat număru’ de telefon, domnu’ Eduard. Nu-mi amintesc și pace!

-Da’ pe agitata asta care vorbește la telefon cum o cheamă? Nu o cunosc.

-O cheamă Viva Patale. Se ceartă cu bărbatul ei. Cred că și-a găsit pe altul.

-Ce nume are! Zici că e post de muzică, hahaha.

-Băi!, ciucalău împuțit, spune Viva, soțului ei. Nu am nevoie de tine, băi curechi putred ce ești. Să nu te prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine să te crape ca pe-o barabulă decojită. Gata! Nu mai sunt fimeia ta, cată alta care să stea acasă și să trăiască cu patru sute de euro cât ăi trimis tu.

-Doamna Viva!, mă adresez eu femeiei.

-Ci vrei? ,uăi, mă întreabă gorgonic tânăra femeie.

-Dacă vreți să vă certați, mergeți oleacă mai încolo. Uite, înspre sud e Bulgaria, la nord e Ucraina, de ce trebuie să urlați aici de parcă e sfârșitul lumii?

-Uăi!, ci vrei? Poati ti spun lu barbatu’ meu cî vorghești urât.

-La cere din ei?, că se pare că la dumneata totul e la plural

-Ci vrei?, uăi. Undi vezi pular la mini? N-are voie o fimee să vorbeascî la tilefon cî gata să ocupă di pular?

-Am spus, plural. Da’, mă rog, ocupă-te cu ce dorești, dar du-te și urlă un pic mai încolo. Chiar crezi că noi avem nevoie să aflăm amănunte despre viața ta? Hai!, te rog, du-te mai încolo și întoarce-te de Paște.

-La Pașteșe Cailor să te întorci, copchilă, spune și Undiloiu. Omu’ ț-o vorghit frumos șî tu urli ca vaca când vre’ dusă la montă. Du-te bre!, la taur șî nu urla pi aicea cî noi nu avem nevoie di tini. Hai!, cară-te Vivă.

-Da, spune și tanti Prante. Eu de abea mă țin pi chicioari șî trebuie să mai ascult șî cum țipă nebuna asta. Când te-oi trânti odată, api iesî din tini numa’ cearî di albini.

Viva pleacă peste drum. Continuă să vorbeascî la telefon și vorbele ei se aud parcă mai tare:

-Nu, uăi!,  nas de cocostârc. S-o luat de mine niște înapoiați cî măi sunt și înapoiați în sat așa cum ești și tu. Cum ci fac aicea?, boule. Am venit să plătesc cablul că tu nu ai grijă de aiestea, îmi trimiți ca la o străină patru sute de euroi. Cum dracu vrei să trăiesc cu patru sute?, uăi scândură di cacadâr? Cum?, uăi.

-Nu se mai oprește din vorbit, spune tanti Prante. Așa e și mama ei, și bunica ei. Toată ziua vorbește la telefon și înjură pe unu’ , pe altul.

-Ce ocupație au unii!

-Doarî nu ca mini. Eu am venit alaltăieri de la spital, tocmai de la București. M-o durut după cap și o trebuit să merg la medic. M-o țânut internată paișpi’ zâli, da’ alatăieri m-o externat. Șî când am agiuns acasî, vai, domnu’ Eduard, când am agiuns acasî ni-o vinit sî mor. Chiar di la poartî ni s-o făcut rău. Dacă nu vine’ barbatu’ meu sî mă țânî ghini chicam pi gios în glod. Vai!, ci rău ni-o fost.

-Te-ai obosit și mata! Las’ că trece oboseala și o să fie bine.

-Nu e asta, domnu’ Eduard. Nu de la oboseală mi-o fost rău.

-Șî amu’ ce vrei?, țipă de dincolo de drum Viva. Uăi!, ni-am găsât pi altu’ și mă duc în Irlanda la el. Da, la Torino, în Irlanda. Nu-s chioampa ta ca sî trăiesc fără bani șî tu să chefuiești acolo cu tățî bețâvii cî eu am auzât ce faci tu după muncă. Ni-am dat sama ci fel di om ești di când am mers tăți în Arșâțî la treabă. Ăi vinit cu mâna în fund, fără mici, fărî o tărie, numa cu o ladă di bere șî aceea, ce măi ieftină care ăi găsât-o. Voiai să muncim la polog fără mici? Numa’ cu bere ieftinî? Lasă!, uăi, cî ne-am găsât pi altu’. Nu mă aburi pi mini, cî nu ti cred. Zâci tu așă, da’ nu trimiți șase sute de euro cî dacă aveai trimite-i șî pânî amu.

Aș vrea să plec acasă. Mi-e foame, iar cea care se ocupă cu încasarea plăților nu cred să mai apară prin zonă. Viva continuă să se certe și răbdarea mea e pe sfârșite.

-Vai!, domnu’ Eduard, continuă tanti Prante. Știi de la ce mi s-o făcut rău? Vecinu’ meu, Chietrilă, îl știi, o mai ridicat un etaj la casă.

-Și?, întreb nedumerit.

-Am ramas numa’ eu fără etaj pe ulițî. Numa’ eu. Ci să mai spun că în sat măi sunt numa’ vreo cinci case de lemn. Da’, treaba nu rămâne așa. Am vorbit cu barbatu: ori ridicăm un etaj, ori facem casă nouă cu părețî galbini cum face lumea care vini cu bani di dincolo. Doarî nu am trăit degeaba pe lumea asta, nu să cuvine la anii iștea să nu avem etaj.

-Vorbiți serios?

-Păi, la cini mai vezi mata, casă di lemn sau fără etaj. Numa’ la calici, la leneși, la aceia care nu o vrut sî facî nica cu viața lor. Api șî eu vreu să urc la etaj și sî respir aer sănătos sî sâmt cî trăiesc. Da’ nu mă las domnu’ Eduard, nu mă lăs. Ai sî vezi cî până la primăvară am și etaj șî casî di bolțari.Ăi sî vezi!

Dau bună ziua și plec. Mi-e și foame și nu am nici răbdare să mai ascult fanteziile oamenilor.

-Sî dai bună ziua când pleci!, pletosu’ dracului, strigă după mine Viva.  Nu mai ai răbdare  să aștepți? Fugi răpâdi acasî, nu îți placi întri oamini. Bou’ naibii!

Nu îi răspund. Sunt trist. Satul meu se transformă într-un fel de orășel second –hand, cu oameni care au dorințe de neînțeles. În jurul meu se ridică monștri din beton cu pereți galbeni și roz. Dispar gardurile de lemn, casele de lemn, mesele de lemn, crucile de lemn. Curând vor dispărea caii, apoi faetoanele, sanciurile și tărăboanțele. Sunt trist. Satul meu își strigă durerea în fiecare zi, în fiecare seară, în fiecare sunet de clopot.

Ajung acasă.

-Ai plătit cablul?, întreabă mama.

-Nu era nimeni la Căminul Cultural. O să mă duc mâine.

-Cine știe unde ai fost tu. Nu e frumos să minți. Ție nu îți plac oamenii de pe aici, așa că precis în loc să mergi la Căminul Cultural, te-ai dus în prund sau în altă parte, oriunde nu sunt oameni. Ce?, eu nu te cunosc.

-Ba am fost la Căminul Cultural.

-Nu ai fost. Dă banii încoa’, că mă duc eu.

-Hai!, mamă, zău că nu era acolo doamna aia care se ocupă de treaba asta.

Mama ia banii și iese pe poartă. Rămân în cerdac și o privesc cum pleacă. În drum se întâlnește cu Viva și  soții Prante.

-Unde te duci?, doamna Dorneanu , întreabă tanti Prante.

-În Centru, la Căminul Cultural ca să plătesc factura la cablu.

-De acolo venim și noi.

-E acolo doamna de la cablu?

-Da, am plătit pe trei luni ca să nu mai venim iară că suntem bătrâni și îi cam departe.

Mama îmi face semn din drum.

-Nu era acolo când am fost eu, răspund supărat.

-Haida, hai!, Eduard, răspunde mama.

Intru în casă și dau drumul la televizor. Știrile sunt rele, iar muzica e ridicolă. Închid televizorul și mă așez pe fotoliu. Sunt trist. Aud strigătele de durere ale satului meu. În zi de vineri. Zi de post și rugăciune curată.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon