Mălini

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 17

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E foarte frig. Nori otrăviţi alunecă pe albastrul tăcerii. Domnul binecuvântează orfanii şi pe cei aflaţi în morminte uitate de prieteni şi rude. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Vântul nu poate stinge lumânările aprinse înainte de răsăritul soarelui. Lumina lor deschide pleoapele sfinţilor din icoane şi paginile evangheliilor.
Mama se întoarce de la biserică. E ziua sfântului Nicolae. Numele sfântului a fost purtat de tata, dar şi de bunicul din partea mamei. La biserica satului oamenii au dat de pomană pentru sufletul morţilor, au aprins lumânări la morminte, iar preotul a citit pomelnice. Mama a împărţit şi ea pomană pentru cei din neamul nostru plecaţi la cele sfinte. În pomelnic am scris numele morţilor din neamul meu dar şi al prietenilor mei sârbi ortodocşi Marko şi Sasha, ucişi în războiul civil. Cei doi sârbi au fost ucişi împreună cu toţi cei din familiile lor. Trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.
– Multă lume a fost la biserică, spune mama. Puteai să vii şi tu.
Zâmbesc. Mama are dreptate, nu are sens să îi răspund. E bucuroasă. De fiecare dată când se întoarce de la biserică e obosită şi fericită. Se descalţă greu.
– Am vorbit cu Tania Palade. Era la biserică cu panacidă.
– Pentru soţul ei?, întreb oarecum apatic.
– Nu. Pentru, Romaniţa, fata ei. A murit în Irlanda de Nord. Nu am înţeles când. Plângea pentru că nu i-au dat voie autorităţile să aducă trupul fetei acasă, la Mălini.
– Nu avea cum. Are un soţ. Dacă soţul ei nu vrea, asta e.
Romaniţa a fost o femeie frumoasă. A murit la vârsta de treizeci de ani. Nu pot să spun că mi-o amintesc foarte bine. Singurele imagini care îmi vin în minte sunt din perioada când era elevă de gimnaziu, sau chiar mai mică.
– Erau mai mulţi dintre vecini cu panacide. Alţii s-au dus la Bogdăneşti şi au dus alimente pentru oamenii săraci.
– Da’ ce e acolo? La Bogdăneşti?
– E un azil pentru oamenii săraci. Şi de Ghiţoi Pripor se vorbea. A murit ca un păgân: beat şi fără lumânare. Să ştii că au fost o mulţime de poliţişti acasă la el, continuă să povestească mama. S-au dus degeaba. I-au găsit douăzeci de lei într-un buzunar şi şaptezeci în altul. I-au făcut şi autopsie, la Fălticeni.
– Cred că l-au spălat cu furtunul întâi. Omul ăsta puţea a hoit. Dacă îl întâlneai în magazin la Zamfirache sau la Tudoran trebuia să îţi astupi nasul.
– Da, de la băutură şi ţigări. Săracu’ a murit ca un câine! Aşa mor beţivii.
– Parcă numai beţivii.
– Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare. Ca un câine!
– Mda!
Mama pregăteşte mâncare de post: borş de sfeclă fierbinte, pâine şi ceapă. Bucătăria se umple cu miros aromat. Pisica Pufoasa şi motanul Nero aşteaptă liniştiţi să le umplu castronelul cu pâine înmuiată în borş.
Vântul se înteţeşte. Îmi amintesc de iarna anului 1987 şi de o zi de decembrie. Mă împrietenisem cu doi studenţi sârbi care urmau cursurile anului pregătitor la Institutul din Suceava. Învăţau limba română apoi plecau la Iaşi unde urmau cursurile facultăţii alese. Cei doi ştiau deja destul de bine limba română pentru că părinţii lor lucrau la ambasada Iugoslaviei. Eu eram doar licean, dar eram un bun jucător de tenis. Asta a făcut să ne împrietenim foarte uşor. Marko avea mereu foarte mulţi bani, la fel şi Sasha. Nu era zi fără ca Marko să nu vândă casetofoane, kilograme de cafea sau cartoane de ţigări. Obişnuiam să ne întâlnim la barul ,,Venus” unde stăteam maxim jumătate de oră şi apoi plecam prin oraş. Era într-o sâmbătă. Barurile nu se deschideau înainte de ora zece. Ca să treacă timpul mai repede am intrat în magazinul ,,Adam şi Eva”, peste drum de Liceul Ştefan cel Mare. Undeva pe un postament era expusă o motocicletă cu ataş ,,IJ”. Preţul era de treizeci şi două de mii de lei. Motocicleta era colorată în albastru şi gri.
– Parcă e din filmele în care ruşii fugăresc pe nemţi, se bucură Sasha. Tare urâtă mai e!
– Ce să spun!, se supără vânzătorul. Aveţi voi alta mai bună?
– Marko are trei, îi răspunde Sasha. Două japoneze şi una vest-germană.
– Să mori tu?
– Şi două maşini.
– Fugi băi de aici! Bişniţarilor!
Eram îmbrăcaţi cu jeanşi şi parpalace de jeanşi. Lumea ne asimila cu bişniţarii care câştigau sume uriaşe din vânzarea mărfurilor cumpărate de la polonezi. Am ieşit din magazin şi am plecat către Piaţa Mare. Tarabele vopsite în verde erau ocupate cu mărfurile precupeţilor. Cumpărăm seminţe de dovleac prăjit de la o bătrânică veselă care vorbeşte pe ucraineană cu Sasha.
– De unde ştie umflatul, limba ucraineană? întreb vesel pe Marko.
– Mama lui e născută într-un sat ucrainean.
– De aia are părul roşu.
– Exact.
Bătrânica ne măsoară seminţele de dovleac: două pahare de lemn cu seminţe pentru un leu. Lui Sasha îi dă pe gratis de parcă i-ar fi rudă sau prieten apropiat. Grăsanul îşi umple buzunarele fericit şi sărută pe frunte pe bătrânica veselă. În barul ,,Venus” nu era prea multă lume. La o masă, o fată cu picioare groase, îmbrăcată cu o fustă albastră cu buline albe, bea vodcă dintr-un pahar din care se bea de obicei vin. Fata era o prezenţă obişnuită în bar, dar era mereu însoţită de un bărbat cu părul alb, probabil tatăl ei. Amândoi veneau pentru a bea vodcă.
– Cum dracu’ beau ăştia doi duble de vodcă? De ce nu îşi iau acasă o sticlă?, se miră Marko.
– De ce nu te speli pe picioare ochelaristo, o întreabă Sasha? Nu aveţi apă? Măi, măi ce pute a bulane murdare! Daţi-o afară din bar că pute!
Fata nu spune nimic. După câteva minute apare tatăl ei. Pentru prima dată tatăl ei apare îmbrăcat în sergent-major de miliţie. Se aşază pe scaun şi dă pe gât o dublă de vodcă. Fata îi şopteşte ceva.
– O să dăm de dracu’, spun eu. I-a zis că ne-am luat de ea.
– Ce naiba poate să ne facă?, se miră Sasha. Mai bine s-ar spăla.
– Termin-o naibii! Uite că vine tablagiul să ne ia la întrebări.
Sergentul-major a venit şi s-a aşezat cu noi la masă.
– Scoateţi tot ce aveţi în buzunre şi puneţi pe masă! Tot. Acum!
– Da’ de ce?, întreabă Sasha. Nu avem voie să bem vodcă?
– Gura, că o păţeşti! Scoate tot! Hai şi voi ceilalţi!
Scot ce am în buzunare: o brichetă cafenie, un pachet de ţigări Kent, o batistă şi cincisprezece lei.
– Scoate tot, urlă miliţianul. Fumezi Kent şi vrei să cred că nu ai nici o sută de lei la tine?
Kentul era primit de la Marko. Sârbul scoate tot felul de acte din buzunare, paşaportul şi cincizeci de mii de lei în bancnote de câte o sută de lei. În jurul nostru s-a făcut tăcere. O ,,Dacie” costa şaptezeci de mii. Sasha scote şi el din buzunarul de la piept vreo cinci mii de lei, asta însemnând cam două salarii la acea vreme.
– Scoate ce ai şi în buzunarele parpalacului! Pune tot pe masă!
– Nu am nimic acolo!, se supără Sasha.
– Scoate, am zis!
Sasha deşartă buzunarele direct pe masă. Se umple masa cu seminţe prăjite de bostan.
– Idiotule!, ţipă miliţianul.
– Ai zis să scot din buzunare. Ce vrei?
– La postul de poliţie! Acuma, toţi! Lasă că vă ia mama dracului! Bişniţarii dracului!
Plecăm cu miliţianul sub privirile încruntate ale clienţilor barului. Postul de poliţie e undeva în piaţă. Trecem printre tarabele precupeţilor. Bătrâna care ne-a vândut seminţe îşi face cruce şi blestemă pe miliţian. Intrăm în sediul miliţiei. Un plutonier adjutant ne primeşte într-o cameră strâmtă. În cameră există şi sobă de lemne, dar şi calorifer. Plutonierul adjutant ne priveşte cu scârbă.
– Ce au făcut ăştia?
– Permiteţi să raportez! Bişniţari, tovarăşe comandant!, spune cel care ne-adus. Unul are asupra lui suma de cincizeci de mii de lei. Sunt din cei care fac bişniţă în talcioc, la bazin, în faţă la magazinul Bucovina.
– Să mori tu că ne-ai văzut făcând bişniţă?, se supără Sasha. Ăsta ne-a adus aici pentru că am râs de fiică-sa în bar, la ,,Venus”. Era nespălată pe picioare. Mirosiţi-l că pute a vodcă. El şi fiică-sa beau acolo cu dubla, zilnic.
– Morţii mă-tii, închide gura că te învineţesc! Sunt minciuni, tovarăşe comandant!
Plutonierul adjutant numără tacticos banii lui Marko.
– Cincizeci de mii, o avere. Ia spune de ce nu ai buletin?, mă întreabă pe mine.
– Am, dar e acasă, la Mălini.
– Şi de ce l-ai lăsat la Mălini, boule? Cum te legitimezi în faţa organelor de miliţie, idiotule? Ia spune de unde ai bani să bei la ,,Venus”? Eşti elev?
– Da, elev.
– Ce aveai în pahar când te-a ridicat tovarăşul sergent- major?
– Riccadonna.
– La douăzeci şi şapte de lei suta de grame. De unde ai bani de Riccadonna, boule? Că eşti elev, nu munceşti. Faci bişniţă?
– Vă spun eu de unde are, se bagă în seamă Sasha. Merge de anul nou cu uratul. Cu steaua de Crăciun şi de Paşte. Dacă i se dă câte o sută de lei la fiecare casă, înseamnă cincizeci de mii la cinci sute de case. De trei ori pe an e fix o sută cincizeci de mii de lei pe an. E bogat, să recunoaştem.
– Nu îl ascultaţi, tovarăşe comandant! Urătorilor li se dă un leu, doi, nu o sută de lei.
– Lui Eduard i se dă o sută, replică Sasha.
Nu ştiu de unde i-a venit lui Sasha o asemenea idee. Eu nu am mers cu uratul nici măcar la vecini, în copilărie. Plutonierul adjutant se uită la cele două paşapoarte sârbeşti.
– De unde aţi furat paşapoartele? Aveţi cinci minute să recunoaşteţi. De unde eşti de loc? îl întreabă pe Sasha.
– Din Sarajevo.
– În ce judeţ e satul ăsta?
– În Iugoslavia.
– Morţii mă-tii de idiot, tu chiar nu ai de gând să termini? Las’ că avem noi grijă de voi, bişniţarilor!
Deschide paşapoartele. Din fotografii zâmbeau Marko şi Sasha. Marko avea o poză împreună cu tatăl său, ofiţer ataşat la ambasada Iugoslaviei din ţara noastră. Mâinile plutonierului adjutant au început să tremure.
– Îl cunoşti pe ofiţerul din imagine?, îl întreabă pe Marko.
– E tata, normal că îl cunosc. Aveţi cartea lui de vizită în paşaport. Şi numărul direct, dacă vreţi să îl sunaţi.
– Bun. De unde ai atâţia bani?
– Vând în căminele studenţeşti casetofoane, cafea, din astea. Îmi confiscaţi banii?
– Adică faci bişniţă?
– Treaba mea ce fac! Ai curaj să mă reţii?
– Nu are, pun pariu!, se amuză Sasha.
Adjutantul numără iar banii lui Marko. Primim înapoi tot ce ni s-a confiscat.
– Să îmi plătească seminţele de bostan, se plânge Sasha. Vreau să depun reclamaţie. Sunt cetăţean sârb. Am drepturi.
– Plăteşte-i, spune adjutantul privind în pământ.
– O sută de lei, atât am dat, minte cu seninătate Sasha.
– Dă-i banii!, ţipă subţire Plutonierul adjutant.
Sasha primeşte banii şi plecăm veseli înapoi în barul ,,Venus”. Fata miliţianului e tot acolo.
– Măi nespălato, marş acasă şi te spală pe bulane!, îi strigă atât de tare Sasha încât toată lumea ne priveşte ca la circ. Puţi, vaco! Dispari de aici!
– De ce îi spui vacă?, întreb amuzat.
– Ai dreptate, nu trebuia să îi spun aşa! Dispari scroafo!, strigă şi mai tare Sasha.
Ne aşezăm la masă. Marko comandă băuturi fine. Sasha râde ca un copil care tocmai a primit un cadou. Era în 1987. Eram tineri şi incredibil de fericiţi.
Nu ninge. E tot mai frig. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Binecuvântată fie tinereţea şi numele prietenilor noştri plecaţi la dreapta Domnului.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 16

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Am visat urât. Sau poate că eu interpretez într-un mod stupid visul. Nu ştiu. M-am trezit trist şi neliniştit. Nu mi-au crescut aripi negre. Vântul a măturat cerdacul şi a deschis poarta dinspre livadă. Am visat urât. Se făcea că Duţu Chietroi încerca să îmi deschidă poarta mică. Chiar şi în somn am realizat că Duţu e mort de câţiva ani. Nu m-am speriat, nu am fost uimit peste măsură. Visam cum un om mort se chinuia să îmi deschidă poarta mică. Duţu a fost profesor, dar s-a stins devreme, la vârsta de cincizeci de ani. Până la urmă, Duţu a reuşit să intre în curte. Arăta exact aşa cum îl ştiam, doar că părea mai bărbos şi speriat. A traversat curtea şi s-a oprit în faţa cerdacului, pe treptele din ciment. Apoi a început să plângă. Lacrimile i se opreau în mustăţi şi în barbă. Purta un sacou negru şi pantaloni gri. Hainele nu i se potriveau. După un timp faţa lui Duţu a căpătat trăsături mai aspre şi nu a mai semănat cu el. Duţu s-a transformat în Andreiuş Căpăstru, un alt profesor, încă în viaţă. Nu am mai vrut să ascult plânsul şi m-am trezit. Trist şi neliniştit.
Ies afară. Vântul suflă în cerceafurile puse la uscat pe sârmă. În bucătăria de vară, mama discută şi bea cafea împreună cu Rezuca Tudoran şi Lela Basma, o consăteană octogenară. Femeile sunt vesele. Mirosul cafelei aduce zâmbetul pe faţa îngerilor ascunşi în cutele cearceafurilor bătute de vânt.
– Aţi fost la praznicul Paraschivei Ţipar?, întreabă mama sorbind din licoarea parfumată.
Paraschiva Ţipar a murit acum un an. Urmaşii ei i-au făcut praznic. S-au servit două feluri de mâncare, vin, ţuică şi binenţeles colivă.
– Eu nu am fost, a răspuns Lela. Cum să mă duc dacă am fost nervoasă? Praznic îmi trebuia?
– Da’ ce ai păţit? întreabă Rezuca. Nu te-a lăsat Mihu? Se teme că te fură un moş şi rămâne fără tine?
Femeile râd. Nero se strecoară în bucătărie şi se aşază pe un scaun, alături de Rezuca.
– Ptui’! Ce m-ai speriat!, spune Rezuca.
– Rezucă! Cum ne-o fost vorba? A spus ginerele tău că dacă merg la el la desfăcat popuşoi, îmi dă un cocoşel de sămânţă?
– Nu te-a plătit? El a zis că da.
– M-a plătit, dar a spus că dacă terminăm până se lasă seara îmi dă pe deasupra un cocoşel că eu am numai puicuţe acasă.
– Şi nu ţi-o dat?
– Mi-a dat un cocoş feteleu care fuge de găini. Ginerele tău a închis pe ceilalţi cocoşi şi mi l-o plasat mie pe aista handicapat. Eu îl duc înapoi. Nu am nevoie de el.
– Lela!, ai răbdare. Trebuie şi el să cunoască pe găini. Deocamdată e străin în ograda ta.
– Ba e cocoş satelit, feteleu. Disară îl duc lu’ Cutinel acasă.
– Hai, hai, Lelă!. Bag de samă că tu mai vrei un cocoş. Pe unu’ să-l mănânci şi pe unu’ să îl dai la găini.
– Aşă-i!, spune şi Brăduţa Casâncă, apărută pe neaşteptate în cadrul uşii.
Sun pe Petrişor Caval. Trebuia să vină şi să îmi taie cu drujba lemnele din curte. Petrişor nu răspunde. Sunt sigur că acum taie lemne pentru vreun pădurar. Omul s-a dus unde poate câştiga bani mai mulţi. Vântul bate cu putere sporită. Aş vrea să am un zmeu pe care să îl ridic deasupra copacilor şi a tristeţii. Un zmeu din mătase verde cu ochi, gură şi coadă.
– M-a trimis Mirel Harbuzaru. A spus că aveţi nevoie de cineva care să vă taie lemnele.
Drujbistul se numeşte Licuţă Sineală, dar toată lumea îi spune Albu.
– Cum să nu!, răspund vesel. Aveţi nevoie de capră de lemne sau le tăiaţi din picioare?
– Din picioare, doar am lucrat la pădure optsprezece ani. Da’ ne-ar mai trebui juma’ de kil de benzină ca să fim siguri că ne ajunge. Poate ne dă Marinuş. Maşina lui merge cu benzină?
– Cu motorină.
– Atunci luaţi de la Mirel. Nu se poate să nu aibă un kil de benzină!
Mama se duce după benzină, femeile din bucătăria de vară pleacă şi ele. Rămâne doar Brăduţa pentru a ajuta la căratul lemnelor.
– Albule! mai eşti supărat pe mine pentru că nu voiam să joc cu tine la bal în tinereţe?, strigă Brăduţa veselă.
– Dapoi, eu mă uitam la una ca tine? Aveam eu gagicile mele.
– Ce gagici aveai? Mă rugai să dansez cu tine şi eu nu voiam.
– Hai, hai Brăduţă!
Albu e îmbrăcat în trening, pe cap poartă căciulă de miel iar în picioare are gumari din cauciuc gros. Drujba cu care a venit este un model mai vechi de ,,Stihl”
– Brăduţă, e adevărat că ai luat o moştenire şi ai bani la bancă?, întreabă Albu.
– Am la Banca Transilvania. O sută cincizeci de milioane de lei am. Da’ aceia îs banii copchiilor. Nu mă bag în ei.
– Brăduţă, Brăduţă! Ia scoate tu banii şi hai să ne distrăm la Băile Herculane. Să vezi ce masaj fac ăia acolo.
– N-am nevoie de masaj! Da’ ai învăţat să joci sau tot împiedicat eşti?
– Ehei, Brăduţă, Brăduţă!
Drujba taie lemnele de fag. Despic cu toporul tot ce este mai gros. Brăduţa, împreună cu mama care a revenit în curte, aşază lemnele în şopron. Folosesc pentru a căra lemnele bătrâna mea tărăboanţă din lemn.
– Cam câţi ani are tărăboanţa? întreabă Albu.
– Vreo şaizeci, răspunde mama. Am mai peticito, dar cam şaizeci de ani are.
– Una de asta aveam şi eu când m-am însurat. Femeia mea era frumoasă, curată şi cumplit de săracă Când ne-am dus în peţit le-am spus la ai mei să nu cumva să ceară zestre că iese scandal. Mama ei a spus că nu o poate mărita pentru că nu poate să îi dea decât două perne şi două pături. Nu le-am luat nici pe alea. După căsătorie ai mei s-au mutat într-o căsuţă şi ne-au lăsat casa mare cu tot ce era în ea: oale, covoare, tot.
– Şi tu nu ai mai dormit, râde Brăduţa. Ai făcut mulţi copii.
– Dapoi de. Aşa e viaţa!
Albu taie fiecare lemn fără să facă gesturi pripite. Lanţul drujbei secţionează lemnul de fag şi aruncă rumeguşul prin toată curtea. Despic cu toporul lemnele uscate. Palmele mele devin aspre şi fac imediat bătături. Cioatele se despică greu. Nodurile luptă cu fierul tocit al toporului. Izbesc cu furie în fiecare lemn. Din unele lemne ies scântei, semn că oţelul toporului a atins pietre sau nisip. Sudoarea curge pe cămaşa verde. Domnul binecuvântează fiecare lovitură, fiecare muşcătură a fierului, fiecare zbucium al cărnii şi al lemnului.
La poartă a apărut un vânzător de ceaune. Mama îl întreabă:
– Cât are cel mai mare ceaun?
– Cinşpe’ kile. Îl vrei? Dă un milion şi ţi-l dau împreună cu două ceaune mai mici.
Mă duc la poartă şi verific ceaunul mare. E din aluminiu, vopsit acum câteva zile. E posibil să aibă pori care se vor deschide imediat ce e pus pe foc.
– Îţi dau jumate’, spune mama. Cinci sute de mii e suficient.
– Nuu, dă mai mult! Hai să negociem!
Verific şi cele două ceaune mai mici. Şi ele sunt proaspăt vopsite. Unul dintre ele are un dop, în apropierea mânerului. La prima apă clocotită, mânerul va cade.
– Nu sunt bune ceaunele, spun eu. Sunt rebuturi vopsite. Şi oricum sunt din aluminiu, nu de tuci.
Vânzătorul are vreo şaptezeci de ani. Mă priveşte cu gura căscată. Cred că mă urăşte din toată inima.
– Da’ unde mai sunt de vânzare ceaune de tuci?, întreabă el supărat. Hai, dai cinci sute de mii?
– Nu, acum îţi dau doar patru lei. Patru!, atât.
– Ce fel de om eşti? De ce râzi de oameni?
– Te-am chemai eu cumva? Dispari, Buratino!
Ţiganul mormăie ceva şi pleacă foarte supărat. Mama a cumpărat o sticlă de bere ,,Suceava” pentru Albu şi Brăduţa.
– Ce spui Brăduţă?, întreabă Albu. Terminăm aici treaba şi mergem să scoţi banii de la bancă?
– Băi Albule, vezi de drujba ta. Nu-mi trebuie bărbat cu un milion de copii.
Cei doi râd. Amintirile din tinereţea sunt vesele, vii. Vorbesc despre baluri, hore, seri de clacă. Ascult fără să îi întrerup. Ascult.
Albu termină munca lui.
– Patruzeci de lei vă costă, spune el. Aveţi cam patru metri steri de lemne. Eu iau zece lei de metru tăiat. Îi număr banii şi îi mulţumesc. Albu termină de băut berea şi pleacă. Şi eu am terminat de despicat cioatele. Car cu tărăboanţa lemnele. Palmele mele au bătături mari, rotunde. Mă dor braţele şi cred că am febră. Nu mă opresc. Roata tărăboanţei scârţăie îngrozitor. Până la urmă reuşesc să transport toate lemnele. Mama şi Brăduţa strâng rumeguşul din curte. O parte din el, partea cea mai curată, îl vom păstra ca aşternut pentru găini. Restul îl vom arunca.
Mă aşez pe treptele de ciment din faţa cerdacului. Îmi amintesc că i-am visat pe Andreiuş Căpăstru şi pe Duţu Chietroi plângând chiar pe treptele pe care eu m-am aşezat. Închid ochii şi îmi ascund faţa în palme. Domnul se aşază lângă mine şi îşi ascunde şi El faţa în palme. Nu ne vorbim. Tăcerea închide porţile către Styx. Ritmul inimii mele împarte calendarul în dimineţi şi nopţi. Multe dimineţi. Nesfârşite nopţi.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI ” -Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 15

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi alungă visele. Nesomn. Dimineaţa ridică ruguri din lemn ud şi frunze moarte. Porumbeii sălbatici se ascund în labirint, sub aripile umbrelor. Lacrimile se divid necontenit. Din pământ se aud chemările orfanilor. Plouă. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îmi spăl pleoapele cu rouă sfinţită de tălpile Domnului. Privesc cum pomii primesc rădăcini noi. Îngerii trec tăcuţi printre ei. Nu se aude durerea, tristeţea. Îngerii nu calcă peste frunzele vestejite. Niciodată.
Bate cineva la uşă. E Marinuş Zamfirache.
– Mă ajuţi să urc maşina de spălat?
– Unde să o urci? întreb amuzat.
– În maşină. O duc la Fălticeni, la reparat. Nu ştiu ce dracu’ are.
Zâmbesc. Soţia lui mi-a spus că Marinuş a dezmembrat maşina de spălat şi apoi nu a mai ştiut să pună la loc toate piesele. Acum maşina de spălat nu mai funcţionează. Nu îi spun nimic. Nu are sens să îl necăjesc. Intrăm în casa lui, uriaşă pe lângă a mea. Maşina de spălat este grea, dar ne descurcăm.
– O să cheltui vreo sută de lei cu aventura asta, încerc eu să sparg tăcerea.
– Ce o sută de lei, se revoltă Marinuş. Numai drumul de la Mălini la Fălticeni, ziua pierdută, benzina. Asta e.
– Da’ unde o repari? La atelierul de lângă piaţă?
– Nu, la cineva care stă la ieşire din Fălticeni, pe drumul spre Dolhasca.
– Investiţie, într-adevăr.
Când aud cuvântul investiţie nu pot să nu mă gândesc la bursă şi la acţiunile primite în anii ’90. Am ales Oltchim. Acţiunile se vindeau ca pâinea caldă, pe bursă. Era semn că am ales bine. Totuşi, am aşteptat un an. Doream să iau dividende. Într-o toamnă au venit şi dividendele: cinci mii de lei. Cu banii obţinuţi mi-am cumpărat un stilou ordinar care nu a funcţionat decât vreo câteva ore. Apoi s-a înfundat şi stricat a rămas.
– Ce de bani am primit din dividende!, a râs mama de mine. Şi cei din Coreea de Nord primesc mai mult.
– Ăia nu primesc dividende, am replicat supărat.
– Normal, a răspuns mama. Le e ruşine.
M-am apucat să citesc despre tranzacţii. Devoram paginile cu profil economic din ,,Adevărul’’ ,,,România Liberă’’ ,,,Libertatea’’, etc. Ştiam toate preţurile de pe bursă. Începusem să intuiesc când şi cu cât cresc acţiunile unor anumite societăţi comerciale. Acţiunile Oltchim se vindeau foarte bine: ar fi trebuit ca eu să obţin cam un milion jumătate pe acţiunile mele. Mama, evident la fel. Trei milioane nu era o sumă mare, la acea vreme, dar tot puteai înţelege ceva din acei bani. Existau trei modalităţi de a vinde acţiunile: două nu prea legale şi una legală la bursă, prin intermediul unor brokeri angajaţi de unele societăţi de brokeraj apărute peste noapte şi de care nu auzise nimeni până atunci. Cele două căi ,,uşor’’ ilegale erau următoarele: vânzarea acţiunilor la piaţă, unor ţigani sau bişniţari pe un preţ mic sau vânzarea acţiunilor unor ,,oameni de afaceri’’ care garantau preţ maxim la mica publicitate. Cu ţiganii şi bişniţarii nu aveam chef să tratez. Am ales să vorbesc la telefon cu o persoană care cumpăra acţiuni. Anunţul era din ,,Evenimentul zilei’’. Sun.
– Bună ziua!, spun eu. În legătură cu anunţul. Am acţiuni la Oltchim.
– Dar de unde sunteţi?, întreabă ,,omul de afaceri’’.
– Din Coasta de aramă. Eu am acţiuni. Vreţi să cumpăraţi sau îmi testaţi nivelul de şmecherie? Cumpăraţi sau nu?
– Cumpăr, la Oltchim cumpăr.
– Aşa, bun. Am acţiunile mamei şi ale mele. Cât îmi oferiţi pe ele?
– Patru sute de mii pe amândouă. E preţ bun şi ţi le cumpăr cum ajungi în Bucureşti.
– Păi, la televizor şi în ziare scrie că se vând cu un milion şi ceva per cupon.
– Ăia mint, prietene. Mint ca să ţină preţul sus. Un cupon la Oltchim e două sute de mii.
– Nu pot să cred!
– Întreabă pe oricine!
I-am închis telefonul. Am sunat şi pe alţii. Nimeni nu dădea un leu peste două sute de mii de cupon. Oamenii din sat au început să vândă la preţuri modeste. Eu nu am cedat. Până la urmă am ales să mă adresez şi unui broker autorizat. Evident, în Mălini nu existau brokeri. Am plecat împreună cu mama, la Fălticeni. Singura firmă de brokeraj din oraş nu avea un sediu ci închiriase un spaţiu, undeva în incinta oficiului poştal de pe strada Doi Grăniceri, la ieşirea din oraş. Acelui oficiu poştal lumea îi spune ,,Poşta Mică’’ şi este situat în apropierea restaurantului ,,Stânişoara’’, peste drum de staţia de autobuz. Mama a fost reticentă. Credea că vom fi înşelaţi şi nu vom primi nici măcar două sute de mii, cât promisese la telefon intermediarul din Bucureşti.
Am intrat în Poşta Mică, într-o zi friguroasă de joi. Nu era nici un client. Două doamne în halate albastru deschis vorbeau despre murături.
– Eu nu pun gogoşari, a spus cea mai în vârstă dintre doamne. Al meu are probleme cu stomacul. Ţine regim. Nu îi prieşte. Dar în schimb dau o grămadă de bani pe miere de albine. Avem o mulţime de borcane în cămară. Miere de salcâm, de flori de câmp, miere de primăvară, miere de toamnă. Nu se poate să nu ai miere în casă. E medicament curat. Dacă pui într-un pahar de ţuică naturală o lingură de miere e ca şi cum ai fi făcut injecţie cu vitamine. Cu toate vitaminele.
Cealaltă doamnă e tânără şi fălcoasă. Poartă ochelari cu dioptrii mari şi suge capătul unui pix galben.
– Şi de unde cumperi mierea? Ai pe cineva?
– Da. Am un cumătru care aduce miere tocmai din zona Brăilei. E miere curată. Are şi ceară. Şi faguri dacă vrei. Îţi dau numărul de telefon.
Ne aşezăm pe o bancă de lemn lăcuit şi aşteptăm ca doamnele să termine discuţia despre mierea din Brăila. Aş putea jura că doamna mai în vârstă a lucrat la un aprozar, undeva pe strada Maior Ioan. Oricum, mi s-a părut imposibil ca una dintre cele două doamne să fie broker.
– Nu vă supăraţi, se adresează supărată doamna fălcoasă. Doriţi ceva? Că văd că nu spuneţi nimic.
– Aş vrea un borcan de miere de Brăila şi opt sute de grame de biscuiţi mov. Aveţi?
– Ce miere,? domle’. Aici e instituţie serioasă. Nu vindem miere şi dulciuri.
– Mă mulţumesc cu un broker. Aştept unul, poate apare.
– Eu sunt broker, răspunde doamna mai în vârstă, cu surâs de aprozaristă respectabilă. Vin imediat să vă consiliez.
Şoptesc mamei.
– Eu zic să o tăiem de aici. Tanti asta vindea castraveţi şi barabule luna trecută. Cum naiba a ajuns broker peste noapte?
– Stai măi!, să vedem. Nu te mai da aşa deştept! Ai răbdare!
Doamna broker s-a întors cu un catalog şi câteva formulare, bătute la maşină. Se uită la buletinele noastre de identitate şi spune bucuroasă.
– Sunteţi din Mălini. Ce loc frumos. Acolo s-a născut Mihai Eminescu.
– Ba, Nicolae Labiş, se supără mama.
– A, da. Labiş, scuze!
Mama devine brusc tensionată. Ne dăm seama că doamna din faţa noastră nu are habar de tranzacţionări, acţiuni, bursă. Erau anii’90. Nimeni nu avea de unde să angajeze în orăşelele mici brokeri adevăraţi.
– Doamnă, aţi lucrat la aprozarul de pe strada Maior Ioan? Sau aveţi o soră geamănă?
Brokeriţa nu răspunde. Ne dă să completăm formularele.
– La ce societate aveţi acţiunile?
– La Oltchim, răspund rece şi fără vlagă.
– La rubrica, preţ minim puneţi o mie de lei pentru o acţiune. Oricum, nu contează.
– Ba nu pun aşa. Jucătorii la bursă se pot înţelege şi cumpără într-o zi la preţ minim tot ce este la vânzare.
– Făceţi cum vă spun că eu ştiu!
– De unde ştiţi dacă nu aveţi studii de specialitate? La aprozar nu aţi lucrat cu aşa ceva. Eu vreau să obţin o sumă de bani din care să înţeleg ceva.
Completez şi formularul mamei.
– Oltchim nu este competitivă pe piaţă, ne informează aprozarista. broker. Veniţi peste vreo două săptămâni, dar sunt mici şansele să vindeţi. Şi asta pentru că domnul a pus un preţ prea mare la preţul minim.
Plecăm direct la autostop, peste drum, în staţia de autobuz.
– Mamă, să ştii că doamna asta nu se pricepe la nimic. E aprozaristă.
– Numai tu puteai să găseşti o asemenea societate care să se ocupe de interesele noastre. Treaba ta!
– Mda, asta cam aşa e!
Marţi dimineaţă încasam banii. Două milioane opt sute de mii de om. Cinci milioane şase sute în total. Aprozarista ne privea de parcă am fi fost extraterestri. Nu era o sumă mare, dar era de departe cea mai bună tranzacţie făcută de ea.
– V-am spus eu că se vând bine acţiunile, minte cu neruşinare aprozarista convertită.
Mama îi lasă o atenţie în bani. Femeia ne mulţumeşte cu gura căscată.
– La revedere! Să nu uitaţi să cumpăraţi miere din Albania!
– La revedere!, spune ea. Din Brăila.
– Aşa. Săru’ mâna!
Împing maşina de spălat care până la urmă încape în portbagaj. Marinuş mulţumeşte şi urcă în maşină. Pleacă supărat către un oraş unde se pot repara tot felul de aparate, dar niciodată minţile oamenilor. Lisa, căţeluşa cu limba albastră aleargă câţiva metri după maşină, apoi se întoarce la cei cinci pui ai ei din coteţ.
Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi mutilează speranţele. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îngerii nu calcă pe frunzele vestejite. Niciodată.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 14

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E frig. Trebuie să culeg via. Sute de ciorchini goi îmi aşteaptă palmele. Aduc băncuţa de lemn din cerdac şi o scară, tot de lemn. Ciorchinii de struguri sunt fie goi, fie au o bobiţă, două. Grindina a distrus întreaga recoltă. Stau cu mâinile în şolduri şi mă gândesc dacă are vreun rost să mă mai apuc de treabă.

– Hai , nu lenevi !, îmi strigă mama din cerdac. Doar nu vrei să plătesc pe cineva să te ajute la cules.

– Păi nu am ce strânge, răspund eu trist.

– Strânge bobiţele rămase. Doar nu o să ne batem cu Dumnezeu. Asta e recolta de anul acesta.

Mă încrunt şi urc pe scară. Munca este la fel de grea, chiar dacă ciorchinii sunt goi. Culeg fiecare bobiţă. La început mi-a trecut prin cap să le număr. Sunt atât de puţine încât acest lucru ar fi posibil. Totuşi nu fac asta. Nu pot.

Pe şosea coboară turmele de oi din Munţii Stânişoarei. Primele trec faetoanele încărcate cu ciubere, lighene şi alte lucruri aduse de la stâni. Apoi vin turmele, una câte una. Ciobanii înjură de mame, de Dumnezei şi de toţi sfinţii. Fiecare cioban are în mână câte un ciomag uriaş. Oamenii fâşcâie şi îndeamnă pe câini să nu se îndepărteze de turme. Copiii satului se caţără pe garduri şi strigă câinii, oile. Ciobanii sunt oameni aspri, marea majoritate dintre ei de abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Ciobanii adevăraţi nu sunt nici melancolici ca în balade, nici melomani sau jucăuşi ca surogatele de pe youtube. Îmi amintesc de o întâmplare din toamna anului 1993. Lucram ca profesor necalificat la o şcoala generală , la câţiva kilometri de Mălini. În ziua respectivă am ieşit de la serviciu după ora paisprezece. Primul autobuz ajungea în staţie la ora şaisprezece, aşa că am plecat către Mălini pe jos alături de învăţătorul Irinel Palade . În dreptul unui magazin, Palade îmi spune:

-Hai să bem un rachiu la Tăciune ! Hai că nu stăm mult.

Tăciune era numele de familie al unui sătean care avea un mic magazin. Am strâmbat din nas, dar am acceptat: Palade era un om cu suflet de aur. Băutura avea să îl bage mai târziu în mormânt. Tăciune ne-a servit cu un fel de băutură dulce şi tare.

– Ce dracu e asta ?, am întrebat eu amuzat.

– Băutură naturală, a răspuns bucuros Tăciune.

– Ţuică ? Nu pare.

– Dom’ profesor, asta e băutură naturală de la mama ei. Alcool, zahăr, scorţişoară şi vanilie.

– Hahahaha, am râs din toată inima. Mai trebuia să pui şi bureţi nebuni şi eram cu roţile în sus.

– Băutură naturală, dom profesor. Garantat.

Palade a băut trei pahare ca pe apă. Am băut doar unul şi pe-al doilea doar l-am început.

– Pe cuvânt că miroase a vopsea drăcovenia asta, i-am spus lui Palade.

– Vezi de treabă. E natural sută la sută.

– Dacă spuneţi dumneavoastră.

– Precis. Bea fără grijă.

Mai beau o gură de tărie. Băutura are gust dulce.

– Poate e antigel, mai încerc eu să îl conving pe Palade.

– Vezi de treabă. Antigelul e scump.

Pe şosea au apărut turmele de oi. Şi atunci ca şi acum, ciobanii înjurau şi fâşcâiau. Unul dintre câinii uriaşi care însoţeau pe ciobani a venit în faţa magazinului şi într-o fracţiune de secundă a trântit la pământ pe un copil. Îmi amintesc numele lui, era unul dintre elevii mei, Stănel Cătăuţă. Am luat o lopată şi am lovit de două ori câinele în cap.

– Pletosu’ dracului nu mai da în cânili’ meu!, tuţi biserica măti.

Unul dintre ciobani mă înjura. Am văzut cum duce mâna dreptă la spate şi scoate cuţitul. Am mai lovit odată câinele şi acesta a fugit de partea cealaltă a şoselei.

– Bă Stănel, să spui lui măta să îi facă reclamaţie ciobanului, a strigat Tăciune. Ai să-i dai la copchil daune că l-o spăriet căinili. Luav-ar dracu’ cu oile şî cânii voştri.

Stănel s-a ridicat de la pământ. Nu avea nicio zgârietură, nici un semn. Ciobanul m-a privit urât dar a plecat mai departe fără să se mai lupte cu mine.

– A dracu’ oameni dom’le!, se miră Tăciune. Ăştia omoară oamenii şi tot ei înjură. Ar trebui să facem plângere. Nu-i aşa?, dom ‘ profesor.

– Dă-i naibii ! Pierdere de timp.

– Băi Stănel!, să spui lui maică-ta să vină pe la mine să o învâţ unde să facă plângere, continuă Tăciune.

– Dom’ Tăciune, mai dă-ne un antigel, spune Palade.

– Ce să dau?

– Scuze. Un natural di’ cel dulce. Mă gândeam la altceva.

– Acuma ia dom’ Irinel. Da’ o bere nu vreţi ?

– Adă bre şi bere. Ce Dumnezeu !

Tăciune pleacă după băutură. Arunc lopata şi respir adânc.

Am strâns patru kilograme de struguri. Boabă cu boabă. Palmele mele au mângâiat fiecare frunză a viei. Am rămas pe scară şi privesc cum trec turmele de oi pe şosea. Unul dintre ciobani vorbeşte la telefonul celular. De la Mioriţa la ciobanii care coboară turmele de pe Stânişoara e cale lungă.

Torn boabele de struguri într-un butoi, peste prune şi mere. Vor fermenta şi voi face din ele ţuică, o băutură mai bună decât lichidul parfumat cumpărat cândva de la magazinul lui Tăciune ( Dumnezeu să îl ierte că a murit şi el).

Mă spăl pe mâini şi mă aşez pe băncuţa de lemn. Mulţumesc Domnului. Închid ochii şi îmi pun o dorinţă. Mâine este ziua mea de naştere. Mereu înainte cu o zi de aniversarea mea îl rog pe Dumnezeu să îmi îndeplinească o dorinţă. Niciodată Domnul nu mi-a îndeplinit dorinţele, deşi mi-am dorit lucruri simple. Deschid ochii şi întind Domnului câteva boabe de struguri albăstrii. Domnul îi ia şi schimbă culoarea cerului în culoarea ochilor mei. Pentru o clipă. Doar atât.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

19 Mai – Lansările de carte ale Editurii Eikon la Târgul de carte GAUDEAMUS Oradea, ediţia a III-a

Untitled-2

Joi, 19 mai
12.00 – 13.00 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Cetăţi medievale din sudul Transilvaniei – Zece
trasee culturale”, de Arne Franke, traducere de Simona Mihalache;
„Inelul Domniței Catrina”, roman istoric, de Iulia Cubleșan;
„Țărăncuța de la Dunăre”, roman, de Felicia Truffier; „Mălini”, de
Eduard Dorneanu
Prezintă: Valentin Ajder și invitații săi
14.00 – 14.30 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Frontul de acasă – Propagandă, atitudini și
curente de opinie în România primului război mondial”, de Radu
Tudorancea; „Cavalerism, pasiune, fanatism. O istorie politică și
culturală a Franței secolului al XVI-lea”, de Corneliu Șenchea
Prezintă: Valentin Ajder şi invitații săi
15.00 – 15.30 EDITURA EIKON
Lansare: „Exilul – pedeapsă și binecuvântare. Cartea Proorocului
Ieremia”, de Ioan Buteanu
Prezintă: Valentin Ajder și invitații săi
17.30 – 18.00 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Ziua Fiului Omului”, versuri, antologie de
autor, de Dan Damaschin;
„Adio, dar rămân cu tine!”, de Anton Jurebie;
„Ereticul răstignit”, versuri, de Nicolae Adam;
„Berăria Luther”, de Marian Ilea
Invitat: Ioan Moldovan
Moderator: Valentin Ajder
19.00 – 19.30 EDITURA EIKON – seară de poezie
Recital poetic din volumele: „Ierburi cât casa, nimic altceva”, de Viorel
Lică; „În urna fixă a timpului”, de Eliza Macadan; „Orașul cu gropi
în obraz”, de Alexandra Bodnaru; „Poeme în proză”, de Sebastian
Lascu; „Versuri”, de Horațiu Moldoveanu; „Varianta B” – versuri, de
Lidia Lazu

MĂLINI – VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 13

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Vântul s-a năpustit asupra Măliniului. Cu asprime. Cu forţa celui care poate călca în picioare oceane de frunze moarte şi inimi de copil. Nu îmi este frică. E acelaşi vânt care în copilărie îmi fura zmeul de carton şi îl ducea departe, către imaş. Tot el mi-a despicat în două tuia din faţa casei şi mi-a scos din rădăcini părul domnesc. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Transport lăzile cu cartofi din magazie în beci. Grindina a făcut prăpăd aşa că recolta este una foarte modestă: patru lăzi cu cartofi mari şi şapte lăzi cu cartofi de sămânţă. Au mai rămas în magazie un sac de cartofi mari pentru consum şi unul de cartofi foarte mici care vor fi fierţi şi consumaţi de găini. Ca să ajung în beci trebuie să traversez curtea, apoi să intru în bucătărie şi să cobor şase trepte pe o scară din lemn. Lăzile nu sunt grele. Nu cred să aibă mai mult de cincispreze kilograme.

– Salut dinamovistule !.

E Yasmine, micuţa mea vecină.

– Nu mai ţin cu Dinamo. Acum sunt stelistă. Şi tata ţine cu Steaua.Şi copiii de la grădiniţă. Dar noi rămânem prieteni, nu-i aşa?

– Binenţeles, ţine cu cine vrei tu.

– Ţin şi cu Polonia. Şi un pic cu Turcia. Dar numai un pic.

Continui să transport lăzile cu cartofi. Yasmine adună pe cele căzute şi mi le aduce lângă scara de lemn. Am şi o ladă plină cu sfeclă roşie. Tot e bine, voi putea găti borş de sfeclă la iarnă, în postul Crăciunului.

– Dacă nu ai avut cartofi Ostara cum punea Merloaica, nu ai recoltă, râde mama.

– Of, Merloaica!

Merloaica a murit acum câţiva ani. Numele ei de familie era Merloi dar lumea îi spunea Merloaica sau Merliţa. Era atât de zgârcită încât nu cumpăra pâine decât o singură dată pe săptămână. Lumea o ocolea şi pentru faptul că reclama pe oricine pentru greşeli imaginare: poştaşii şi dirigintele de la oficiul poştal erau vinovaţi că nu îi ajungea pensia la timp, funcţionarii de la sfatul popular pentru că nu îi întocmeau acte pentru tot felul de ajutoare sociale, medicul de familie pentru că nu îi prescria nu ştiu ce medicament gratuit, etc. Culmea, şi soţul ei, Anatolie Merloi avea obiceiuri dubioase şi apucături ciudate. În anul 1986 eram elev de liceu. Merloi m-a rugat să îi fac rost de o brichetă de lux de la un magazin din apropierea Liceului Pedagogic ,,Emil Bodnăraş” din Suceava. Preţul brichetei era unul prohibitiv : o sută de lei. Am cumpărat bricheta din banii mei de buzunar şi i-am dat-o lui Merloi, într-o vineri când am venit acasă, la Mălini. Merloi a spus ,,mulţumesc” şi a plecat fără să întrebe cât a costat, fără să îmi dea suta de lei plătită pe brichetă.

Zgărcenia Merloaicei ajunsese subiect de bârfă pe uliţa ei şi în tot satul. Cu câţiva ani înainte de a muri a vândut o livadă şi un loc de casă la un preţ fabulos pentru acea vreme. Ce credeţi că a făcut cu banii? Soţul ei murise, iar în bănci nu avea încredere. Nu, nu i-a îngropat în livadă ca Hagi Tudose. I-a trimis fratelui ei din Bucureşti, care culmea, era mai în vârstă ca ea. Se pare că fratele ei a fost un om cinstit: i-a purtat pomenile, i-a făcut o înmormântare decentă.

Merloaica a venit la mine într-o zi de aprilie. S-a aşezat pe un scaun şi a început să mă roage să văd ce are telefonul ei celular:

– Se aprinde dar nu pot vorbi. Ce are ?

– Imediat, răspund eu amuzat.

Telefonul nu era defect. Pe ecran era afişat mesajul: ,,Sim inactiv”.

– De când nu aţi mai încărcat cartela?

– Nu am încărcat niciodată cartela, a răspuns furioasă Merloaica. De ce să încarc ? Eu vorbesc numai cu fratele meu şi cu nişte nepoţi care sunt preoţi. Mă sună ei. Eu nu sun pe nimeni.

– Şi ce dacă sunt preoţi? Trebuia să încărcaţi cartela, măcar odată pe an. V-au luat numărul de telefon. Trebuie să vă luaţi altă cartelă.

– Nu se poate. Eu am fost şi am vorbit cu fetele de la ,,orange”. Ştii unde, acolo la ,,Nada Florilor”, la Fălticeni.

– Ştiu unde doamnă. Şi ce v-au spus fetele ?

– Au spus că nu e nevoie să încarc nicio cartelă dacă eu nu sun nicăieri. O să mă plâng ministrului transporturilor. O să vadă ele ce vor păţi pentru că m-au minţit.

– Ministrul transporturilor?

– Da, ministrul transporturilor. Fratele meu cunoaşte pe toţi în Bucureşti. Treaba asta nu va rămâne aşa, în coadă de peşte.

Îmi amintesc telefonul ei. Era un Nokia 3100. Merloaica îl ţinea într-un săculeţ verde din mătase.

– Lasă că punem la anul Ostara, răspund eu mamei. Vorba vine. Unde mai există cartofi Ostara de cumpărat? Nicăieri.

Aşez şi ultima ladă cu cartofi în beci. A rămas loc destul.

– Căţeluşa Lisa o să aibă pui, îmi spune Yasmine veselă. O să aibă pui cu limba albastră cum are ea.

– Şi o să fie stelişti?

– Cine ? Puii?

– Da.

– Nuu, dinamovişti. Hahahaha.

Ies afară. În livadă, cei doi cocoşi ai mei se luptă pe viaţă şi pe moarte. Prind pe unul dintre ei şi îl arunc dincolo de gardul de sârmă al livezii. Mă aşez pe un trunchi de copac. Curăţ de coajă o nucă căzută din nucul Sybil. Căţeluşa Lisa se aşază la picioarele mele. O mângâi. Vântul bate din nou cu putere. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon