Mălini

MĂLINI – VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 6

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Domnul adună lacrimile pietrificate ale îngerilor căzuţi. Albastrul cerului mi se lipeşte de trup ca o cămaşă nesusiană. Otrava pătrunde în rănile proaspete. Durerea îmi albeşte amintirile. Culoarea ochilor mei tulbură apele albastre ale sinucigaşelor. Domnul trece printre pomi. În urma Lui se sting focuri şi se aprind lumini efemere. Ne aşezăm pe trunchiul unui copac, spate în spate. Nu ne privim. Nu ne vorbim. Nu.

Cumpăr pâine. Pe etichetă scrie că e pâine neagră cu cartofi. Nu îmi place cum arată. Pâinea ar trebui să fie una dintre bucuriile lumii. Pâinea din ziua de astăzi este doar un aliment banal, adeseori inestetic.

În copilărie, unele dintre hainele mele miroseau a pâine proaspătă: tricoul alb cu mâneci cafenii, cămăşile albastru deschis, pulovărul albastru cu dungă roşie sau geaca neagră. La ,,Alimentara” din sat se aducea pentru comercializare foarte rar pâine. Uneori se putea cumpăra pâine rotundă intermediară adusă din Găineşti, franzele şi pâine împletită transportate din Fălticeni. Coada era uriaşă. Se strângeau şi câte trei sute de oameni din Mălini şi din satele învecinate. Şansa de a ajunge până în faţa celui care vindea pâine era minimă pentru mine. Şi totuşi exista o alternativă : oraşul. Cel mai apropiat oraş de Mălini este Fălticeni. Mama nu putea să meargă după cumpărături din cauza serviciului. Tata a mers un timp, dar în ultimii cinci ani din viaţa lui a stat la pat fără să se poată mişca sau vorbi. Eram elev de gimnaziu când am plecat prima dată să cumpăr pâine la oraş. Fălticeni mă fascina: visam îngheţatele la cupă, citronadele, alviţa, parcul, ecranul imens al cinematografului sau gazonul verde al stadionului. Tata mă dusese peste tot înainte de a se îmbolnăvi. Trebuia ca eu să ajung la oraş şi să fac aceleaşi cumpărături pe care el le făcea când era sănătos. Spre oraş se putea ajunge relativ uşor dacă te trezeai dimineaţa. La 4.30 ajungea în staţia Mălini autobuzul care se deplasa pe ruta Găineşti-Fălticeni. La ora 5 sosea şi autobuzul Văleni-Fălticeni. Ambele autobuze erau ticsite de navetişti, dar fiind două exista o şansă de a putea urca. La 6 sosea cel de-al doilea autobuz Văleni-Fălticeni. Acesta era plin de elevi navetişti, dar în perioada vacanţelor era aproape gol. Dacă nu reuşeam să urc în unul dintre cele trei autobuze mai aveam o şansă la ora 8.30 când soseau alte două autobuze dinspre Văleni şi Găineşti.

În oraş cunoşteam toate magazinele unde se vindea pâine. Uneori celor care locuiau la ţară li se dădea voie să cumpere cel mult patru pâini. Apoi doar două sau deloc. Pe mine nu mă întreba nimeni dacă locuiesc la sat şi puteam să cumpăr lejer patru pâini dintr-un singur loc. Şi în Fălticeni erau cozi la pâine. Luam magazinele la rând: magazinul de pe strada ,,2 grăniceri”, apoi magazinul de peste drum de complexul ,,Nada Florilor”, apoi ,,Alimentara” de pe strada ,,Maior Ioan” şi la sfârşit magazinul de pe strada,, Sucevii”’. Undeva trebuia să găsesc pâine, nu am venit niciodată acasă cu sacoşele goale. La unul dintre magazine era angajat ca gestionar Rică Chiselef , un consătean care se mutase la oraş. Când îl găseam la serviciu aveam ocazia de a cumpăra toată pâinea dintr-un singur loc. Omul nu îşi uitase vecinii, nu ignora nici măcar pe puştii satului. Tot de acolo cumpăram covrigi cu mac şi sare. Un covrig costa 1,25 lei, pâinea neagră era 4,25, cea împletită 4 sau 8 lei, iar franzelele 5 lei.

Marea problemă pentru mine era întoarcerea acasă. Fiind copil nu aveam nicio şansă de a urca în autobuzul de 14.30. Navetiştii se năpusteau şi îi dădeau la o parte pe toţi ceilalţi. Exista o singură alternativă: autostopul. Plecam la ieşirea din oraş şi aşteptam o maşină care se deplasa către Mălini. Poate o remorcă, poate o ambulanţă, rar un autoturism proprietate personală. Eram un copil vesel care ducea acasă două sacoşe cu pâine proaspătă. Printre pâini strecurasem ziare, reviste, cărţi, adevărate minunăţii imposibil de cumpărat în satul meu. Maşinile opreau. Oamenii mari ajungeau primii la portierele maşinii. Ei urcau, iar eu rămâneam. Ca să pot pleca şi eu către casă era necesar ca toţi oamenii mari să urce în maşinile de ocazie. Eram copil. Atunci am învăţat că aşteptarea nu este dureroasă, că trebuie să fii tare până la capăt îndiferent dacă deasupra ta se agită norii furtunii sau zăpezile sfârşitului de ianuarie. De obicei reuşeam să plec după vreo patru ore de aşteptat în caniculă sau în ploaie. Urcam în maşină şi strângeam la piept cele două sacoşe. Mirosul de pâine caldă se impregna în hainele mele. La plecarea din oraş priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a maşinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă în spatele maşinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Ştiam că va alerga după mine o viaţă întreagă. Ştiam.

Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu.

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon)

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 5

Dimineaţa se aşază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui şi răcoreşte gutuii, porumbul spintecat de grindină şi mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă şoapte şi ecouri. Clopotul bisericii clatină liniştea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud şi înţeleg. Aud.

-Să te duci să cumperi patru kile de prune. Apoi să faci focul în soba din livadă. O să facem compot.

Mama îmi dă indicaţii. Anul acesta nu avem niciun fruct. Va trebui să cumpărăm absolut tot.

-Cât costă un kil? Ştii?

-3,5 lei răspund eu.

-E prea scump, hotărăşte mama. Te duci şi cumperi direct de la maşină. Vezi că are prune de vânzare şi Gaie, ficiorul lui Larion Ţurlete.

-Păi nu e mort?

-Am spus ficiorul, nu mortul. Gaie vinde prunele cu 2.5 lei.

-Unde? Eu nu l-am văzut pe omul ăsta de vreo zece ani.

Mama nu răspunde. Ia o plasă şi pleacă . O economie de 4 lei nu e puţin lucru. Asta înseamnă aproape costul a trei pâini sau a unui kilogram de făină albă.

Aprind focul în soba de fier din livadă. Surcelele de brad pârăie. Milioane de ochi înlăcrimaţi primesc conturul magic al focului. Tai bucăţi de lemne verzi. Am nevoie şi de jar. Dimineaţa se topeşte ca o rugăciune rostită în genunchi în faţa unei prostituate decapitate. Plita sobei se încinge. Prin crăpăturile ei, iese fum şi flăcări subţiri.

-Mi-a făcut şi scăzământ, se bucură mama. Mi-a scăzut greutatea sâmburilor. Nu am plătit jumătate de kilogram.

Asta este una dintre bucuriile mici ale zilei. Prunele nu sunt foarte coapte. Nu s-ar putea face din ele magiun sau dulceaţă. Sunt prune uriaşe, aduse de undeva din sudul ţării. În satul meu, prunii rodesc prune mici dar foarte gustoase. Anul acesta grindina a distrus tot rodul.

Borcanele cu prune sunt puse în apa unei cratiţe uriaşe. Le las să fiarbă. Îmi iau ciocolata caldă şi mă aşez în cerdac, pe banca de lemn. Unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac traversează aleea de ciment crăpat. Pentru o clipă se opreşte şi mă priveşte în ochi. Ne ştim de mult timp. Nu îi este frică de mine. Pe zoană trece cu pas greoi un bătrân din satul vecin.Numele lui de familie este Pohrib. În fiecare zi vine de câteva ori până la magazinul vecinului meu. Intră în magazin şi cere o vodcă, apoi pleacă încet către casă. Face acest ritual de câteva ori pe zi. L-am cunoscut mai bine pe unul dintre copiii lui, pe Onu. Din păcate, Onu sau ,,Sfântul ” cum îi spuneau colegii de liceu s-a prăpădit de tânăr. Cred că nu a prins patruzeci de ani. Îmi amintesc cum în copilărie, mă amuzam pentru că Onu şi fratele său Bucurel erau îmbrăcaţi în general la fel: treninguri albastre cu dungi albe, groase, adidaşi cafenii şi fesuri verzi cu moţ. Erau băieţi buni, Dumnezeu să îi ierte că au murit amândoi.

-Să strângi bine capacele borcanelor, îmi strigă mama. Dacă se răsuflă nu mai e bun compotul.

Dau jos cratiţa de pe plita sobei. Borcanele sunt fierbinţi, iar capacele se fixează greu. Le învelesc cu o pătură şi le las aşa un timp până le voi duce pe o poliţa aşezată deasupra beciului. Desfac o pungă de pufuleţi. Motanul Nero şi pisica Pufoasa vin în fugă şi aşteaptă să împart pufuleţii cu ei . Amândoi mănâncă lacom.

Soarele străpunge armura verde a pământului. Îngerii de pază se târăie ca nişte şerpi căutând umbra blestemelor. Pe zidul bisericilor, culorile sfinţilor pălesc. Domnul îşi şterge palmele de rouă. Orfanii cern albastrul cerului. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud şi înţeleg. Aud.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon)

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 4

Norii ascund singurătatea Domnului. Privirea mea nu poate trece dincolo de perdeaua câlţoasă care acoperă tristeţea divină. Vişinii întind braţe uscate îngerilor-oameni. Aud cum plâng frunzele pârjolite ale mărului ionatan. Mă aşez pe trunchiul de brad şi ascult. Frunzele plâng. Umbre cu aripi uriaşe vin dinspre imaş. Trupurile lor se preling deasupra caselor, uliţelor, rănilor. Cântă cocoşii. Cei şase cocoşei, pui de anul acesta, aflaţi în livadă întind capetele şi scot nişte sunete subţiri, nemelodioase. Frunzele îşi încetează plângerea. Mă ridic şi odată cu mine se ridică spre cer braţele tuturor Dornenilor care au iubit cu patimă satul lor drag, Mălini.

Vreau să vopsesc soba de tablă din livadă. Am găsit o cutie cu vopsea gri. Cutia este pe jumătate goală. Am şi diluant.

-Nu o să faci nimic cu vopseaua, spune mama.

-De ce?

-E vopsea pentru lemn. Nu va prinde pe tabla aia ruginită şi arsă.

-Ba va prinde.

-Ce arde focul, nimeni nu poate vopsi.

Poate că mama are dreptate. Încep să vopsesc burlanul sobii. Vopsesc gros tabla, mai ales în locurile în care mi se pare că este foarte ruginită.

Acum doi ani, mama venea însoţită de un ţigan dolofan cu ochi vicleni şi limbă ascuţită.

-Eduard, uite omul ăsta spune că ne vopseşte tabla casei cu numai un milion jumate’.

-Nu se poate, am răspuns eu. Anul trecut am dat şase la alţii ca ei şi rugina a reapărut după câteva luni.

Ţiganul s-a apropiat de mine cu mâna dreaptă întinsă.

-Şefu’ noi suntem o echipă de meseriaşi de la Galaţi. Am lucrat peste tot. Am vopsit acoperişuri de biserici. Ne cunoaşte toată lumea.Am vopsit şi în Mălini, casa aia mare de lângă dispensar. Întreabă dacă nu crezi.Suntem zece oameni, terminăm imediat. Nu vrem băutură că suntem pocăiţi. Nici mâncare. Ne dai bani. Un milion jumate’ bidonul.

-Cum naiba să ajungă un bidon ? Anul trecut am cumpărat din piaţă 10 litri. Dar rugina a reapărut.

-Ai cumpărat bronz. Noi avem vopsea specială de la vaporeni. Dacă nu ajunge un bidon, mai punem unul. Nu tre’ să te zgârceşti, şefule.

Pe poartă au intrat două ,,Dacii” break. Îmi amintesc că unul dintre şoferi părea român. Ceilalţi nouă oameni erau ţigani, îmbrăcaţi cu salopete şi adidaşi rupţi. Mai toţi erau tunşi zero.

La semnul ţiganului gras ( care cred că era şeful lor) s-au urcat pe acoperişul casei mele cu trei pulverizatoare. În jumătate de oră au folosit patru bidoane dar a început şi ploaia.

-Şefule, dacă plouă nu mai putem vopsi.

Cele patru bidoane ajunseseră doar pentru jumătate de acoperiş. Ploaia părea că nu se mai opreşte.

-Vopsim mâine restul acoperişului. Ce zici?, şefu’ ?

-Mâine e duminică.

-Nu are nimica.Luni trebuie să fim la Galaţi. Vrei aşa sau lăsăm acoperişu’ lu’ matali pe jumate’ vopsit?

Nu am avut de ales. I-am lăsat să doarmă într-o anexă, printre lucruri vechi şi bucăţi de lemn. Dimineaţa nu s-a putut vopsi pentru că tabla era udă. Am aşteptat vreo trei ore. În sfârşit, undeva în jurul orei 13, ţiganii s-au urcat iar pe acoperişul casei. La vreo zece minute după ce au început munca, în dreptul casei mele a ajuns un convoi funerar.

Stăteam lângă poartă, iar oamenii mă măsurau cu o ură greu de explicat.

-Ţi-am zis eu că e satanist? Nu degeaba poartă plete. Amu o adus ţâgani să îi lucreze duminica că nu mai sunt şi alte zile.

-Aşai, bre.

Două femei discutau cu voce tare la mai puţin de trei metri de mine.

Până la urmă, vopsitul acoperişului m-a costat 12 milioane, nu un milion jumate’ cum spunea ţiganul gras cu privire vicleană. Vopseaua a fost una de calitate. După doi ani niciun petec de rugină nu a reapărut.

-Nu va prinde vopseaua pe rugina sobei, îmi reaminteşte mama.

Râd şi continui să vopsesc tabla ruginită şi afumată. Lisa, căţeluşa cu limba albastră a vecinilor a venit şi s-a aşezat lângă mine. Ştiu că la primul foc făcut în sobă, griul vopselei se va schimba într-un cafeniu agresiv.

Norii ascund singurătatea Domnului. Mâinile strămoşilor mei mângâie culorile îngemănate ale cerului. Picături de sânge îmi cad pe frunte. Rănile Marelui Camarad s-au redeschis.

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon
548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI- VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 3

Vântul mângâie umerii arşi ai pământului. Miliarde de pleoape se redeschid. Aud chemări venite din partea unor umbre gălbui. Mă pierd printre pomii din livadă. Păşesc desculţ prin iarba vie a verii. Furnicile roşii mă pişcă, iar eu râd ca în copilărie. Îmi plac furnicile. Pe vremea când eram puştan nu aveam milă de ele. Găsisem în pod un cuţit vechi ruginit, cu lama curbată. Cu el tăiam furnicile din livadă şi le aşezam pe cărare. Ţin minte că într-o zi am observat cum furnicile moarte erau transportate de celelalte furnici din muşuroi, înapoi acasă la ele. M-am simţit vinovat.Nu am mai repetat atacurile asupra micilor vietăţi.

Mă opresc în faţa unuia dintre vişini. Chiar dacă a plouat de două ori cu gheaţă, luna aceasta, vişinii au roade. Vişinile sunt crăpate, stâlcite, unele chiar negre. Nu are sens să mă aventurez într-o escaladă prin vişin. Înşfac cel mai lung arac şi lovesc crengile vişinului. Roadele pomului mutilat de gheaţă cad pe nailoanele aşternute pe iarbă. Pisica Pufoasa aleargă cu un păsăroi în gură şi se opreşte în apropierea stratului de usturoi.

-Hai că ne apucă noaptea, mă îndeamnă mama. Nu scărpina copacul. Dă mai cu putere.

Lovesc încruntat crengile. Vişinul tresare în reflexe verzi-amărui. Apare şi motanul Nero care se duce ţintă la Pufoasa. Vrea şi el o parte din prada micii pisicuţe. Cei doi nu se ceartă. Mica pisică îl lasă pe Nero să ia parte la festin.

-Mai dai?

Mama e nerăbdătoare. La cei optzeci de ani ai ei ar urca în vişin fără probleme. Mama este foarte puternică. Gena neamului românesc pur. Vişinile sunt tare urâte. Nu le vom putea folosi pentru gemuri sau dulceaţă. Nici pentru vişinată. Mama hotărăşte să le depozităm într-un butoi gri din plastic şi după fermentare să facem din ele ţuică.

-Da’ câtă ţuică o să iasă din astea? întreb eu contrariat.

-Cât o ieşi, răspunde mama. Nu te poţi certa cu Dumnezeu. Anu’ ăsta nu avem parte de rod. O să vină alţi ani, mai buni.

Plec la fântână să aduc apă. Nu am avut niciodată apă curentă sau canalizare. Viaţa mea este aspră. Fiecare zi reprezintă o luptă pe care trebuie să o câştig în faţa naturii adeseori dezlănţuite, a timpurilor sau a speranţelor deşarte. Mălini este un loc unde visele se îndeplinesc greu.

Pe drum trece abătut Borş, unul dintre beţivii satului. Nu îi ştiu numele mic. Lumea îl strigă după numele de familie, dar în general îl ocoleşte. La prima oră a dimineţii, Borş este în picioare. Merge de la o crâşmă la alta. Priveşte în ochi pe clienţi şi uneori îndrăzneşte să ceară un leu pentru a putea cumpăra o sută de grame de vodcă. Opreşte un SUV cu numere de Portugalia. Două femei fardate violent îl filmează amuzate cu telefoanele.

-Ia zi, mai poţi bea? întreabă una dintre ele.

Borş pleacă trist. Femeia care i s-a adresat scoate zece lei şi strigă:

-Bă beţivule! Uite bani, na. Ia să bei, diavole.

Bărbatul se întoarce şi ia banii.

-Mulţumesc, spune Borş.

-Ha,ha,ha,ha, râde femeia rotindu-şi braţele.

Umplu găleata cu apă proaspătă. Nu există apă mai bună ca apa din fântâna mea. Mă opresc în faţa bucătăriei de vară. Yasmine, vecina mea se joacă în faţa uşii cu motanul Nero.

– Miroase a borş, spune Yasmine, mamei mele. Aţi făcut borş cu cărniţă?

-Da, răspunde mama. Stai cu noi ca să papi.

-Stau, spune Yasmine. Voi nu faceţi mâncarea cu borş magic. Nici bunica Nidia nu face. Şi ea are un motan. Da’ e mai mare ca Nero.

– Cum îl cheamă pe motan?, întreb eu.

-Nu ştiu, răspunde Yasmine cu gura plină. Nu are nume.Bunica Nidia nu pune nume la motani.

Mâncăm în linişte. Mămăliga fierbinte îmi arde cerul gurii. Yasmine îmi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Termin primul de mâncat şi mă duc să privesc cactusul din cerdac. Peste noapte a făcut o floare mare, albă. Nu ştiu de ce, dar simt că este sărbătoare.

Vântul răscoleşte frunzele găurite ale pomilor. Umbrele galbene s-au îngropat în cuvinte. Vine seara. Luna taie în două aşteptarea. Ca un pumnal însângerat ascuns între sânii unei iubite necredincioase.

Eduard Dorneanu

Mălini

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 2

Plouă cu gheaţă. A doua oară în ultimile două săptămâni. De pe acoperişul şopronului cade o coală de azbest. Prin burlane apa curge necontenit. Nu închid televizorul. Un post de ştiri transmite imagini cu George Becali ţopăind la o nuntă. Imaginile nu sunt noi, le-am mai văzut. George Becali e cu mâinile la spate şi execută nişte mişcări destul de ridicole în timp ce în jurul lui nuntaşii s-au aşezat în cerc. Pe faţa lui Becali se citeşte mulţumirea şi infatuarea. Ceea ce ma fascinează sunt privirile nuntaşilor. Am mai văzut priviri ca acestea acum mulţi ani, într-un alt loc.

În primăvara anului 1983 eram elev în clasa a opta. Venisem la scoală îmbracat în cămaşă albă, cu şnur galben ( eram comandant de detaşament )şi cravată roşie. Colegii veniseră şi ei îmbrăcaţi ca la paradă. De obicei veneam la şcoală îmbrăcaţi în uniforme negre. Fetele veneau îmbrăcate în sarafane albastre care semănau foarte mult cu salopetele. Nu îmi plăceau uniformele. Deloc nu îmi plăceau. În acea zi, clasa a opta- A era înţesată de elevi îmbrăcaţi în cămăşi albe. Clasa mea era la etajul unu al şcolii, la cabinetul de limba română. Şcoala Mălini avea două cabinete de limba română: unul la etajul doi şi al nostru, la primul etaj. Pentru a se face diferenţa dintre ele, cabinetului de la etajul doi i se spunea ,,Română 1”, iar celui de la etajul doi, ,,Română 2”. Profesoara de română care răspundea de cabinetul ,,Română doi” era diriginta clasei mele, doamna Irinuca Poiană. Îmi amintesc că în acea zi mă certasem acasă cu mama. Nu voiam să mă îmbrac în cămasă albă. Am încercat să fac pierdut inelul de plastic al cravatei de pionier, apoi tresele. Degeaba. Mama le găsea şi îmi cerea să mă îmbrac după tipicul cerut. Urma să vină o inspecţie, iar după ore trebuia ca elevii să participe la o şedinţă împreună cu profesorii şi inspectorii. Niciun copil nu suporta orele acelea în care era obligat să asculte discursurile fade ale unor oameni necunoscuţi. Erau vremuri ciudate, urâcioase.

Am plecat la şcoală revoltat şi trist. În timpul primei ore de curs a intrat în clasă profesorul de sport. A vorbit cu profesoara de limba română în şoaptă. Diriginta a spus :

-Copii, trebuie să mergeţi cu tovarăşul profesor. Nu durează mult. Lăsaţi ghiozdanele în clasă.

Am devenit suspicios imediat. De fiecare dată când profesorul de sport ne ducea undeva, fie era rost de muncă voluntară, fie trebuia să recităm poezii unor oaspeţi veniţi în vizită la casa memorială Nicolae Labiş. Profesorul nu ne-a spus nimic şi ne-a cerut să ne încolonăm, apoi să îl urmăm în linişte.

-Nu durează mult. Avem un pic de muncă. Aţi înţeles ?

Nu a răspuns nimeni. Nu aveam de ce să ne bucurăm. Profesorul de sport ne-a dus într-o livadă aparţinând primăriei. Acolo pe o suprafaţă de vreo 15 prăjini fuseseră făcute cuiburi pentru semănarea cartofilor. În acea vreme nu prea se folosea marca de făcut rânduri. La capătul ogorului erau trei munţi de bălegar, probabil conţinutul a trei remorci de tractor. În jurul bălegarului zburau roiuri de muşte verzi cum nu mai văzusem niciodată. Mai mulţi oameni necunoscuţi ( aveam să aflu mai târziu că erau de la judeţeana de partid ) se agitau zgomotos. Se pare că urmau să vină nişte tovarăşi importanţi din capitală şi trebuia ca munţii de bălegar să dispară cât se poate de repede.

-Copii, iată ce trebuie să faceţi. Luaţi cu mâna bălegar şi puneţi la fiecare cuib de cartofi în parte. Nu puneţi prea mult într-un loc. Aveţi grijă să nu rămână vreun cuib fără bălegar. Aţi înţeles?

Profesorul de sport ne privea vesel de parcă ne-ar fi recompensat cu o excursie în străinătate. Bălegarul era proaspăt şi mustea de urină.

-Cum să punem bălegar cu mâinile goale?, am întrebat eu supărat.

-Hai Dorneanu, treci la treabă!, m-a apostrofat profesoara de agricultură. Cine nu munceşte primeşte nota 3 şi îi scadem nota la purtare.

Mirosul din jurul rahatului de animal era îngrozitor. Unele fete au început să plângă deşi erau obişnuite cu munca grea. Băieţii curăţau acasă grajduri dar nu cred să fi cărat bălegar cu mâna. Oamenii de pe margini ne privea curioşi abordând un zâmbet de slugă.

-Hai la treabă! strigau profesorii privindu-ne urât.

Copiii au început munca. După câteva minute, majoritatea cămăşilor albe de pionier s-au murdărit. Nu voi uita niciodată imaginea elevilor care cărau bălegar îmbrăcaţi în cămăşi albe. Putoarea de rahat umed era din ce în ce mai greu de suportat. Copiii executau ordine.

-Dorneanu, ce faci? Ai de gând să te apuci de treabă sau îţi dau nota 3 şi îi transmit mamei tale cum te porţi ? Dacă îţi scad nota la purtare nu vei mai putea da admitere la liceul militar.

-Tovarăşa profesoară, puteţi să îmi scădeţi nota la purtare dar eu nu am de gând să pun mâna pe rahat.

-Dapoi, dacă nu pune mâna Dorneanu, nu pun nici eu, s-a auzit vocea unui coleg.

-Nici eu nu pun, a spus altul.

– Acum, vă apucaţi de treabă că vă ia mama dracului, a ţipat profesorul de sport.

Am fugit către gard. L-am sărit de parcă aş fi fost la un concurs de sărituri peste obstacole. După mine au venit vreo şase colegi, restul au rămas şi au cărat tot rahatul umed în cuiburile de cartofi. Profesoara de agricultură s-a ţinut de cuvânt şi mi-a pus vreo doi de trei în catalog. Asta m-a costat premiul unu şi coroniţa, dar pe mine premiile şcolare nu mă interesau.Nici elev la liceul militar nu am ajuns, oricum nu mi-ar fi plăcut aşa ceva. Interesant este că oamenii aceia care ne priveau de pe margine sunt acum cei mai vocali apărători ai democraţiei. Unii dintre ei sunt agrenaţi în politică, alţii sunt oameni de afaceri. Mormanele de rahat sunt întinse pe tot întinsul patriei, nimic nu s-a schimbat.

Plouă cu gheaţă. Ţopăiala lui George Becali şi privirile de slugă ale celor din jurul lui contrastează evident cu prăpădul de dincolo de ferestre. Strâng din pumni şi ies afară în ploaie. Furtuna pleacă înspre răsărit. Privesc frunzele găurite ale copacilor. Seara îmi sărută palmele cu buze de femeie credincioasă.

Din volumul ,,MĂLINI” (Editura Eikon)

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 1

Demoni gri au mitraliat cu gloanţe de gheaţă satul. Pomii s-au revoltat şi au ridicat către cer roadele necoapte. Grădinile au devenit un imens cimitir vegetal. Miroase a ceapă. Porumbul este zdrobit. Cartofii au frunzele rupte şi găurite. Cireşul de pe hatul care delimitează ogorul meu de cel al bătrânei Ema a rămas fără roade. La rădăcinile lui s-au adunat mii de cireşe pe jumătate coapte. Straturile arată ca şi când ar fi fost călcate în picioare de milioane de infanterişti.

Pe şosea zace într-o baltă de sânge, pisica Svetlana. Peste ea au trecut sute maşini şi faetoane. Lângă ceea ce a fost cândva capul ei zăresc lichid verde. Bănuiesc că a fost otrăvită, apoi aruncată în mijlocul şoselei pentru a lăsa impresia că a avut un accident. Încerc să adun bucăţile de carne, maţele, blăniţa Svetlanei. Reîncepe ploaia.

Trebuie să repar şopronul. Acolo depozitez lemnele pentru iarnă, tărăboanţa, scările. Dacă aş aduce o echipă de profesionişti m-ar costa foarte scump. Am ales să îl chem pe Varlm Moroi, un consătean priceput în ale dulgheriei. Varlam este trecut de şaizeci de ani şi nu cere bani mulţi pentru ce lucrează. Varlam este mahmur. Trebuie să aştept să îi treacă senzaţia de rău, abia apoi vom începe lucrul.

Ridicăm şopronul cu aceleaşi mijloace folosite pe vremea bunicilor mei. Dăm jos azbestul de pe şopronul vechi. Două coli pârâie şi se rup.

-Aliluia, spune Varlam. Trebuie altele. Pe astea nu o să le mai putem bate la loc.

-Punem una peste alta, încerc eu.

-Nu se poate, repetă Varlam. Cum baţi chiroanele, cum crapă.

-A dracu treabă.

-Caută două coli noi, astea nu mai merg.

Nu toate bârnele vechiului şopron sunt putrede. Sortez ce este cât de cât sănătos, iar resturile putrede le arunc în livadă, sub mărul pădureţ. Pentru talpa şopronului am nevoie de o bârnă cu o lungime de şase metri. Un pădurar care stă prin apropiere mi-a dat o bârnă, iar Varlam o verifică.

-Îi bună, da’ e oleacî mai mare. Hai să o tăiem cu ferăstrăul. Adă o capră pentru tăiat lemne.

-N-am capre, nea Varlame. De niciun fel.

-Adă un scaun sau o băncuţă. Las’ că ne descurcăm noi.

Aduc o băncuţă de lemn. Ferăstrăul este de fapt o pânză de joagăr cu două capete de lemn, trecut de suta de ani. Varlam înseamnă locul unde trebuie să tăiem. Plouă încet, dar nimănui nu îi pasă. Nu avem pelerine sau alte haine impermeabile. Muncim fără să ne pese de ploaie.

Între timp, trupele de intervenţie ale jandarmilor suceveni s-au postat la poarta vecinului de peste drum. Numele vecinului meu este Linel. În ultimele zile s-a distrat aruncând cu pietre în porţile şi gardurile vecinilor. Eu nu am avut probleme cu el, dar ceilalţi vecini au sunat la 112. Mascaţii sunt în număr de patru şi sunt însoţiţi de şeful de post din localitate. Unul dintre jandarmi filmează. Câţiva copii s-au suit pe gard.

-Îl împuşcaţi ?, întreabă un copil roşcovan.

Copilul pare fericit, iar prietenii săi care au telefoane sunt pregătiţi pentru a surprinde evenimentul.

Şeful de post strigă cât poate de tare, dar nu intră în curte.

-Ăştia nu au mandat de la procuror, spune Varlam. Pierdem timpul.Hai înapoi la treabă. Vecinul tău nu o să le dea drumul în curte.

-Da’ priceput mai eşti nea’ Varlame.

Mascaţii mai stau câteva minute, apoi urcă în maşini şi pleacă. Puştanii sunt dezamăgiţi. Ne întoarcem la muncă. Varlam povesteşte tot felul de întâmplări din tinereţea lui.

-De sfântul Ilie mergeam la iarmaroc, la Fălticeni. Cu căruţa mergeam. Într-un an m-am dus cu moşul meu şi cu alţi copchii de pe uliţa mea. Iarmarocul se făcea în dealul târgului.

-Unde a fost şi târgul de animale?

-Aşa, acolo. Moşul s-a dus la un neam de-al nostru şi s-a pus pe băut. Eu am rămas în târg şi mi-am cumpărat opinci din cauciuc de motoretă.

-Cum adică ?

-Se vedeau ridurile de la cauciucuri.

-Aha!

-Da. Oamenii plecau din târg şi moşu’ nu mai venea. Abia spre seară a apărut şi m-a dus acasă. Eh! , fain mai era !

Îmi este greu de înţeles cum poate ţine minte atâtea întâmplări şi oameni de care nimeni nu mai pomeneşte.

-Auzi, nea’ Varlame, da’ pe un doctor cu numele Calalb îl ştii? Mi-a trimis mesaj pe internet, acum ceva timp.

-Îl ştiu. Era un bărbat elegant. Foarte elegant. Da’ a fost demult asta. Nu a mai venit prin Mălini.

Cioplim amnarele şopronului. Bârnele vechi nu ajung, aşa că folosesc câteva scânduri de la gardul vechi dinspre stradă. Acum doi ani am înlocuit gardul cu un altul mai sănătos, iar ca stâlpi am folosit şine galvanizate. Ploaia nu se opreşte. Am putea să luăm o pauză, dar asta ar însemna să nu mai terminăm azi. Începe să fulgere. Varlam continuă să povestească.

-Am mai prins o ploaie cu gheaţă ca aceea de ieri când eram copchil. Mergeam cu vacile pe coastă. Când a început să fulgere am fugit şi m-am ascuns în Prisos. Gheaţa era mare, ca un cartof de sămânţă. Măi, şi o trăsnit odată tare de tăt. Am văzut apoi fum mare dinspre sat. Ardea grajdul lui Măndăchel, vecinul Gripinei, infirmiera de la spital, Dumnezău s-o ierte că s-o prăpădit.

O ştiu bine pe Gripina. Venea des pe la noi. Prin anii ’90 vindea soluţie de furadan sătenilor. Oamenii stropeau cartofii împotriva gândacilor de Colorado. Habar nu aveam cât de periculoasă era acea soluţie.

-Hai să punem colile de azbest, cheamă Varlam.

Am mai adus două coli vechi de la un vecin. În partea de jos folosim coli mici, iar în partea de sus coli mari. Decupăm dintr-o cameră veche de bicicletă petece în care înfigem piroanele.

-Sub talpa şopronului ai sî aduci chietriş. Ci să-ţi fac dacă nu ai făcut temelie de ciment. Da’ nu ştiu unde am pus creionu’ cel roş.

-Care creion ?

-Creionu’ de tâmplărie.

Plătesc omului şaizeci şi cinci de lei, o nimica toată faţă de cât mi-ar fi luat o echipă de profesionişti. Cred că numai berea şi ţigările pe care ei le-ar fi cerut m-ar fi costat atât. Mă întorc obosit în livadă şi privesc amestecul dureros al plantelor. Un singur strat de usturoi a mai rămas în picioare. Norii plumburii pleacă înspre sud, către Cornu- Luncii şi Fălticeni. Pentru o clipă cerul este de un albastru sfidător. E ca şi cum Dumnezeu ar fi schimbat durerea în speranţă. Se aud clopotele satului. A murit cineva. Sau poate că după ce demonii mitraliază cu gloanţe de gheaţă un sat, clopotele bat singure.

Îmi amintesc că trebuie să îngrop ce a mai rămas din pisica Svetlana. Hârleţul muşcă din pământul care musteşte de apă. Clopotele bat neîncetat.

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon)

Eduard Dorneanu

Mălini

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968.Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineață. A publicat poezii, articole și proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineață, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului, Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur, etc. sau articole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph – Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeași editură a publicat în 2011 volumele de poezie și proză: „Frăția trandafirului rupt”, „Jurnalul apelor purpurii”, „Jurământul Templierului”, „Jurnal de nopți și dimineți risipite”, „Rugăciunea de piatră”, „Neînțelese dimineți” și „Jurnal de primăvară mutilată”. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte – București, antologia (de poezie și proză), „Jurnalul apelor purpurii”, despre care Radu Voinescu spunea în prefață: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărți o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială.”
La Editura Eikon a publicat volumele ,,7, 63” ( anul 20131 ) și ,,MĂLINI” ( anul 2014 ). În anul 2015, a publicat la Editura Tracus Arte, volumul de poezie ,,SACRA EROTICA”.

Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineaţă. A publicat poezii, articole şi proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineaţă, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului, Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur, etc. sau articole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph – Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeaşi editură a publicat în 2011 volumele de poezie şi proză: Frăţia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Jurământul Templierului, Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite, Rugăciunea de piatră, Neînţelese dimineţi şi Jurnal de primăvară mutilată. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte – Bucureşti, antologia (de poezie şi proză), Jurnalul apelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea în prefaţă: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială.
Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsă modestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite’’. În anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proză scurtă, 7,63, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: ,,Da, talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturor celorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al ,,vieţii la ţară’’, până la graniţele – adesea dincolo de ele – magicului şi miraculosului’’. În noiembrie 2014, editura Eikon lansează la Gaudeamus cartea Mălini . În anul 2015, publică la Editura Tracus Arte, cartea de poezie ,,SACRA EROTICA”.