Mălini

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 1

Pe șosea trec două faetoane încărcate cu lucernă . Calul care trage primul faeton fornăie și primește câteva bice pe spinare de la stăpânul său.

-Las’ cî ti giugănesc eu sâmbâtî șî n-ai sî mai ai tu airi di aiestea, îi strigă omul cocoțat pe uriașa movilă vegetală.

Scot tărăboanța din șopron și o parchez în fața prundișului rămas după ce a fost cârpită aleea de asfalt. Ar trebui să car prundișul sub cerdac și în felul acesta să astup gropile făcute de ploaie sau de scalda găinilor. Ridic prima lopată cu prundiș, dar mă opresc imediat. Tărăboanța îmi e dragă, mi-e teamă că dacă o voi încărca cu prundiș, i se vor rupe brațele și va deveni un obiect vechi, mutilat și nefolositor.  Dinspre Suha vine o remorcă încărcată cu bușteni de brad. Calul nărăvaș se teme și pentru o clipă dă impresia că se va arunca în șanț. Soția celui care adineauri înjura calul, țipă :

-Îuu, țâni harmasaru’ cî ni trântești ! Țâni-l!, uăi.

Remorca trece pe lângă cele două faetoane, ia curba din dreptul școlii și pleacă mai departe ducând cu ea fala pădurilor mălinene. Pleacă și cele două faetoane, iar eu mă hotărăsc să car prundișul cu o găleată neagră de plastic.

-Da di ci cari cu găleata? Tărăboanța i în concediu?

Doi tineri, soț și soție, mă privesc din drum. Cei doi râd de tărăboanța mea, probabil ultimul ,,mijloc’’ de transport de acest fel din zonă. Tata spunea că lucrurile sunt ca și oamenii, trebuie să fie folosite până când ,,carnea’’ lor se destramă. Le poți fotografia, filma, dar nu e bine să le păstrezi undeva, asemeni obiectelor de muzeu deoarece ele sunt făcute să simtă tăișul vieții și binecuvântarea luminii.

-I în concediu,? întreabă din nou, bărbatul.

Îi privesc cu atenție pe cei doi și îmi dau seama că nu știu cum îi cheamă. Presupun că locuiesc în satul Poiana Mărului, dar nu aș putea jura că nu mă înșel.

-Nu e în concediu, îi răspund. E cam veche și mă tem că prundișul o va dihoca de tot.

-Uăi!, ci importanțî ari o tărăboanțî? Dă-o dracului!

-Pentru mine, are.

Tinerii râd, Pe șosea trec în continuare faetoane conduse de bărbați supărați. Tânăra se bagă și ea în seamă:

-Am văzut pe fisbuh cî li pui numi la găini șî la copaci. Tărăboanța are șî ea un numi?

-Târfo.

-Uăi!, di ci vorgheștî așă cu fimeia me? Cum îți permiți?

-Așa o cheamă pe tărăboanță, Târfo. I-am pus numele acesta știind că o mulțime de gogomani și agramate mă vor întreba cum am botezat-o. E tărăboanța mea, așa că e firesc să îi spun cum vreau.

Tinerii pleacă supărați. În urma lor rămân mirosul iute de țigară și cuvinte rostite pe jumătate despre Dumnezeu, arhangheli și mame.

Umplu găleata de plastic. O dată, de două ori, de multe ori. Întind pietrișul sub cerdac cu ajutorul unei greble de fier. Mă opresc în dreptul burlanului de la intrare. De aici încolo e locul pe unde vin aricii care locuiesc în fundul cerdacului. Nu voi supăra micile animăluțe, sunt prietenii mei dintotdeauna.

-Ai terminat?, mă întreabă Yasmine, mica mea vecină.

-Da, sunt teribil de harnic. Hai în livadă să bem ciocolată caldă.

-Da, da, vreau!,  se bucură micuța.

Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.

-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.

-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?

-Nu știu cum sunt alea.

-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.

-Ciocolată caldă?

-Ciocolățică călduță.

-Ce fain. Ai învățat la școală ?

-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.

-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?

-Bineînțeles.

Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.

-De ce i-au tăiat oamenii răi un braț Morgothiei?, întreabă Yasmine sorbind din ciocolata caldă.

-Păi, Hadesa e moartă, la fel Nero, la fel Pufoasa. Nu mai au cui face rău.

-Săraca Pufoasa, suspină Yasmine. Mi-e tare dor de ea.

Se întâmpla anul trecut, de ziua mea. Domnul îmi strigase numele pentru a patruzeci și șasea oară. Am simțit cum se clatină pereții, iar umbra mea  a trecut prin ei, prin albastrul toamnei și s-a întors abia după ce cuvintele Domnului nu s-au mai auzit. Afară, vântul a deschis porțile cerdacului, așa că am ieșit să văd dacă  s-a întâmplat ceva. Eram desculț și oarecum obosit, mă duruse toată noaptea o măsea cariată. După ce am ajuns în cerdac, am privit înstinctiv către poartă  și am văzut ceva incredibil. Pe poarta mică dinspre drum era întinsă Pufoasa. Părea o eșarfă îmblănită care se lipise de lemnul de brad. Am alergat către poartă într-un suflet, dar Pufoasa era moartă. Cineva a omorât-o și a așezat-o pe poartă, iar ea a înțepenit în acea poziție nefirească. Am luat-o în brațe și am dus-o în livadă, undeva lângă ostrețele putrezite ale gardului bătrânei Ema. Pufoasa murise cu ochii deschiși. Am săpat o groapă de vreo jumătate de metru, dar pisica nu intra în ea deoarece înțepenise în acea poziție ciudată.

-Ce faci acolo?

Era mama. Aș fi vrut ca mama să nu vadă, să nu afle că mica pisică a avut un sfârșit atât de urât. Nu am avut cum ascunde trupul înțepenit al Pufoasei. Am văzut uimirea de pe fața mamei și m-am simțit rușinat ca și când aș fi fost vinovat pentru tot ce se întâmplase.

-Nu încape, acolo?

-Nu încape. A înțepenit, așa că trebuie să lărgesc, dar și să adâncesc groapa.

-Unde ai găsit-o?

-În șanț. Lângă podeț, poate a lovit-o vreo mașină.

Mințeam. Nu puteam spune adevărul pentru că mama s-ar fi supărat și mai tare.

-Sapă. Am umplut livada cu gropi în care am pus pisici și câini. Săraca Pufoasă. Ce frumoasă și cuminte era. Sapă, Eduard. Sapă.

Era ziua mea. Împlinisem patruzeci și șase de ani și săpam în livadă groapă adâncă pentru o pisică ucisă de un om rău. În groapă, i-am pus și ghemul de lână cu care se juca uneori. Am acoperit-o cu bulgări de pământ argiloși. Pufoasa primise îmbrățișarea pământului.

Între timp a sunat telefonul. Era Lucian, soțul Ioanei.

-Hai la mulți ani ! Să ajungi vestit ca Everestul și bogat ca renii lui Moș Crăciun.

-Danke!, her Lucică. Te-aș invita la un ospăț, dar în viitorii o sută de ani voi sta aiurea cu banii. Dar dacă nu ești pretențios, haida încoa ‚ ne descurcăm noi cumva.

-Lasă bre, că nu îmi place la Mălini. Ioana zicea că poate vrei să ieșim undeva, la dracu, noi departe de oraș, tu departe de consătenii tăi. Ce zici? Trecem să te luăm și găsim un loc ca lumea? Băgăm în noi beroanțe, dulciuri și frigărui scârboase coapte de Ioana. Vrei?

-De unde dracu’ bani de beroanțe? Că e ziua mea, ar trebui să le cumpăr eu, nu voi.

-Bre!, nu mă dispera. Am cumpărat tot. Zi că mergi, altfel vin și te iau cu forța.

-Bine, her Lucică.

Ioana și Lucian au ajuns în Mălini după mai bine de o oră. Mai întâi s-au oprit în dreptul școlii, Ioana a coborât în șanț și a strâns castane sub privirile puștanilor din curtea școlii. La mine au ajuns fericiți și nerăbdători.

-La mulți ani !, Edișor, a spus Ioana. Să fii fericit.

-La mulți ani!, bre gothicule, a urat Lucian, vesel cum rar l-am văzut. Ești gata? Mergem ?

-Păi, da. O clipă să bag în șopron, hârlețul. Tocmai am îngropat pe Pufoasa. Au omorât-o oamenii de bine din zonă.

-Au omorât pe Pufoasa ?, a strigat Ioana. Pe Pufoasa mea ? Ai promis că mi-o dai mie.

-Când am spus asta ?

-Ba da, ai spus. Ai spus că mi-o dai mie ca să scape teafără, să nu o omoare ca pe celelalte pisici ale tale.

-Se răsfață, a spus Lucian. Normal că nu i-ai spus. Unde dracu voiai să ții pe Pufoasa ? În frigider ? Crezi că i-ar fi fost undeva mai bine ca la Mălini?

-Ba da, a spus că mi-o dă mie, continuă Ioana.

Arunc hârlețul în șopron și plecăm undeva cât mai departe de oamenii răi. M-am așezat pe bancheta din spate, lângă Ioana. Lucian conducea încet. Am văzut castanele și am râs.

-De unde ai castanele?, am întrebat mirat.

-Mister, a răspuns ea. Nu am voie să spun.

Trecem de centru, coborâm către Ocolul Silvic, apoi trecem de Podul Suhăi. Ioana mă calcă pe un picior și își mușcă buza de jos. Nu spun nimic, mi-e frică să nu creadă Lucian cine știe ce. Îmi lipesc tâmpla dreaptă de geamul mașinii și aștept. Trecem și de Podul Moldovei, apoi de Cornu Luncii.

-Eu zic să întindem o masă, undeva în câmp, unde nu vine nimeni .

Ideea loanei părea destul de bună, deși puteam merge la pădure sau pe malul râului Moldova. Lucian alege un loc departe de șosea. Ioana scoate din portbagaj o masă portabilă . Pe masă apar tot felul de dulciuri, șampanie, etc. Cei doi prieteni mi-au cântat ,,la mulți ani’’. Vocile lor sunt mai mult comice decât melodioase, dar gestul mi s-a părut foarte fain. Mă îndop cu savarine și beau suc de lâmâie.

-Măi!, da’ câte savarine poate băga Eduard în el, se miră Lucian. Mai rar așa ceva.

După câteva beri, ne-am liniștit. Piciorul drept al Ioanei explorează sub masă locuri de carne fierbinte. Vântul ridică o parte din fața de masă, iar Lucian râgâie.

-Da’ nesimțit mai ești, se supără Ioana. Cum naiba să mâncăm dacă tu râgâi?

-Adică voi doi nu râgâiți, never ever?, se apără Lucian.

-M-ai auzit tu pe mine râgâind? Nici nu știu cum se face. Ești barbar, de la fotbal ți se trage.

Piciorul Ioanei s-a oprit din explorat. Privesc fix o savarină, dar nu pot să o mănânc, nu mai pot.

-Și cum merge cu scrisul?, mă întreabă Lucian. Cei din satul tău îți cumpără cărțile?

-Nu cred, am răspuns. Mai degrabă cei care mă știu de pe net sau oricare alții. Ca să citești trebuie să îți placă să faci asta și să ai și un pic de timp liber. E dificil.

-Crezi că lumea de la sat nu citește? Nu te cred.

-Nu am cum să demonstrez asta, dar pariez că dacă  dai cadou cărți nu le ia nimeni.

-Nu există așa ceva.

-Dacă îți spun . . .

Lucian privește fix într-un punct. Ioana și-a retras piciorul și îl privește speriată. Se aude lătrat de câine, iar două muște verzi au aterizat pe savarină.

-Te-ai îmbătat?; îl întreabă Ioana. Ce dracu’ ai rămas așa de parcă ai văzut comoara piraților?

-Te îmbraci cu un tricou pe care să scrie ,,Nu am avut dreptate. Sunt varză.’’ ?

-Cine? Eu?

– Nu tu, ci Eduard. Dacă îți dovedesc că ăia care locuiesc la sat chiar citesc.

-Frate, unii citesc, îi răspund eu, dar destul de puțini. Nu pot generaliza, dar în principiu dacă le oferi cărți o să îți dea cu ele peste bot. Hai măi Lucică!, fii serios.

-Da’ îmbraci, tricoul? Am unul primit de la colegi. Nu e pe măsura ta, dar pariul e pariu.

-Bine, Lucică. Staț-i-ar tricoul în stomac!

-Atunci, așteptați-mă că mă întorc în juma’ de oră.

Rămân singur cu Ioana, lângă o masă plină cu mâncare și băutură, în câmp, departe de șosea, departe de orice locuință. Ioana are un binoclu mic, din acelea folosite de unii la teatru sau la operă. Urmăresc mașina lui Lucian.

-A ajuns la șosea?, întreabă Ioana.

-Acum a ajuns, A plecat către oraș, presupun.

Ioana se dezbracă. Nu o întreb de ce și dacă nu e riscant. Întrebările formale nu își au rostul. Suntem doi oameni lăsați singuri într-un câmp de pe care au fost culese toate roadele. Nu putem pleca , nu ne putem ascunde dorințele. Trupul Ioanei este fierbinte și umed. Mă mușcă ușor de piept și simt cum își înfige unghiile în spatele meu. Țipă încet bucuroasă. Cerul, pământul și culorile se mișcă odată cu noi. Gemetele noastre bucură firele de iarbă rămase necosite. Izvorul meu fierbinte udă corabia Ioanei. O aud cum mă cheamă. Unghiile ei intră mai adânc în carnea mea. Zvâcnește și țipă prelung. Știu că e fericită.

Stăm pe spate, dezbrăcați și privim cerul. Nori scămoși vin dinspre apa Moldovei și zboară către Rădășeni. Ioana tremură . Îi simt cuvintele vii, cu adevărat vii.

-Vreau să stăm așa până dimineață. Nu am nevoie de haine. E de ajuns îmbrățișarea ta, poezia ta. Ți-am spus că îți iubesc poezia? Că plâng când citesc poemele tale?

-Mi-ai spus, Ioana. Mi–ai spus.

Ne îmbrăcăm. Lucian poate sosi dintr-o clipă în alta. Una dintre sticlele de șampanie a căzut de pe masă și s-a spart.

-Cum naiba de s-a spart?; întreb sincer mirat. Are o sticlă groasă, ai zice că e nevoie de un ciocan pentru a o sparge.

-Poate că s-a spart ghinionul, spune Ioana. Știi că este o vorbă.

-E o vorbă aiurea, Ioana.

-Știu.

Ioana se apropie și îmi mângâie pletele. Degetele ei sunt fierbinți, le simt cum se mișcă în părul meu ca niște șerpi lacomi care adulmecă flămânzi. Se apropie de mine și îmi mușcă ușor buzele. Ne privim. Ne simțim. Ne privim.

-Nu mă interesează dacă vine acum, spune ea. Nu mă interesează.

Se dezbracă din nou. O strâng în mine,intru prin ea, apoi revin și iar intru în ea, iar și iar. Pe spatele Ioanei s-au lipit fire de iarbă și bulgări mici de pământ uscat. Gemetele ei desfac tăcerea în milioane de silabe fericite. O strâng și mai tare. Ochii ei strălucesc și îmi primenesc restul de viață rămas de trăit. Respir tot mai greu. Simt cum trece lumina din mine în Ioana și din ea înapoi în mine. Ioana strigă din nou. Tare. Mai tare.

Lucian ne găsește la masă mâncând ciocolată și privind cerul de octombrie. Ioana respiră greu și are obrajii roșii ca miezul harbuzului.

-Bre!, cum naiba ați spart șampania că nici pietre nu sunt pe aici, se miră Lucian. Uite !, bre, tricoul.

Tricou adus de Lucian e cu vreo trei numere mai mici decât al oricărui tricou purtat de mine în ultimii zece ani. Are culoarea albă, iar pe piept e inscripționat cu majuscule negre : ,,NU AM DREPTATE.SUNT VARZĂ’’.

-Vrei să îl îmbrac?

-Nu bre!, îl îmbraci dacă nu ai dreptate. Dacă ai dreptate, îl îmbrac eu.

-Și cum aflăm care dintre noi are dreptate?

-Lasă asta în seama mea.

Lucian deschide portbagajul mașinii.

-Ei? Ce mai aveți de spus?

Portbagajul e plin de găleți de plastic, de toate culorile. Pe bancheta din spate e un pachet mare cu cărți.

– Nu m-am prins, Lucică.

– Bre!, mergem prin câteva sate. Întrebăm pe oameni ce vor : găleata sau cartea. Dacă ăia iau mai multe cărți, porți tricoul o zi întreagă. Și nu prin sat la tine ci vii și prin oraș.

-Ești diliu ? E cu trei numere mai mici. O să mă interneze la nebuni.

-Bre!, nu fă pe șmeherul. Ai sânge sau nu în instalație ?

-A’ dracu creatură ești!, Lucică. Și dacă o să câștig?

-Îl port eu, ce naiba.

– Și de unde știu eu că te duci cu tricoul ăsta la job?

– Îți spune, Ioana. Ok?

– Mda, fie.

Lucian a cumpărat o sută de căldări de plastic și o sută de cărți, toate scrise de autori străini celebri.

-Crăpai dacă ai fi cumpărat și cărți scrise de mine, îi spun râzând.

-Lasă ,bre. Să nu zică lumea că facem reclamă.

Lucian este foarte bogat. Pentru el, o asemenea distracție e doar un motiv de a face a doua zi mișto la serviciu împreună cu unii dintre colegii lui. Intrăm în mașină și Ioana deschide radioul. Muzica îmi face bine. Ioana îmi mângâie genunchiul drept. Îmi mușc limba , iar pulsul o ia razna. Ne oprim în Groapa Rădășenilor. Patru oameni mănâncă lângă o căruță încărcată cu strujeni. Lucian  cheamă  pe un bărbat cu părul alb și ochi albaștri.

-Ia ce vrei, îi spune Lucian. O găleată sau o carte. Gratis și fără întrebări.

-Eu am lucrat douazeci de ani la combinat, spune omul. Nu mă vând pentru o găleată. Nu îmi trebe’ liberali. L-ai văzut pi aista care vre’ președinte să își facă cruce? Spune l-ai văzut?

-Bre omule!, ce treabă are viitorul președinte cu găleata sau cartea matale? Ia ce vrei și votează cu dracu’ și gata. Nu fac propagandă politică. Am zis eu ceva?

-Atunci de ce e albastră găleata?

-Sunt și de alte culori, bre. Ia ce vrei. Dacă știam luam numai negre.

-Precis nu ții cu liberalii?

-Mă doare fix undeva și de liberali și de ăilalți.

-Bun, dă găleata încoa’.

– Nu vrei o carte?

-Ce să fac cu ea? La ce îmi folosește ?

Omul ia găleata, iar Ioana râde de se prăpădește.

– Ce să fac cu eaaaa?, râde Ioana.

– Nenea Combinat e mai prostuc, spune Lucian. Las’ că mai vedem.

Trec două fete de gimnaziu. Aleg gălețile. Lucian privește încruntat către noi și înjură printre dinți. Se oprește și un cetățean pe bicicletă.

-Ce fel de cărți?, întreabă el.

-Literatură, răspunde Lucian scârbit.

-Aceea groasă de cine e scrisă ?

– Moliere.

-Și cu cât te plătește Moliere ca să îi faci reclamă?

-Bre!, Moliere e mort. Nu are nevoie de mine ca să îl promovez.

-Dă găleata. Cu asta măcar scot apă sau dau de mâncare la porci. Ce să fac cu Moliere și cartea lui. Arunc-o dracului că nu îmi trebuie.

Într-un sfert de oră, Lucian a dat patruzeci de găleți și nicio carte. Ioana îl privește cu subînțeles.

– Gata, plecăm de aici, spune Lucian. Următoarea oprire e în Sasca.

Localitatea Sasca este foarte aproape. Oprim chiar lângă indicatorul cu numele satului. Spre norocul nostru, e plin de oameni care lucrează la ridicarea unei case. Îi chemăm la pomană și ei vin imediat. Toți, fără excepție, aleg gălețile. Au mai rămas doar 20 de găleți, iar cărțile sunt neatinse. Șansele ca Lucian să fie câștigător sunt zero.

-Mergem la Mălini, spune el. Acolo sunt altfel de oameni.

– Da’, precis cobesc fericit.

Oprim în apropierea Ocolului Silvic, lângă un magazin de unde ies și intră tot felul de oameni. Lucian cheamă o femeie între două vârste.

– Nu-mi trebi cărți di acelia cum scrie Dorneanu. O scris el dispri obiceiurili noastri di Anu’ Nou? Or cum am ridicat case cu două etajî? Îi ciudî cî el ari casă di ceea vechi șî noi tățî avem bani șî el nu ari. Nu-mi trebi cărțî de-a lui cu cordealî șî poezii cî noi sântem oamini gospodari. Cum sî ducim di aiestea în casî?

– Adică vrei să spui că sunt rușinoase cărțile?; întreabă Ioana.

– Da, Dorneanu nu scrie de noi cî muncim șî avem tăt ci vrem. Nu ni trebe cărțî di aiestea. Dă găleata încoa. Noi avem scriitor pi Labiș cari o scris suti di cărți dispri Mălini nu ca Dorneanu cari n-o scris niciuna dispri sat.

-Unde o scris Labiș sute de cărți despre Mălini?, se enervează Lucian. Eu numai din cărțile lui Eduard am citit despre Mălini, și oricum, nu am cărți scrise de el.

-Nu conteazî, tățî scriitorii îs niști împuțâțî. O scris cumva dispri ci case faini îs în Mălni șî ci garduri di chiatrî avem?

-Mă disperi cu casele voastre, se supără Lucian. Ai un fix, ce dracu?

-Șî țâie, ți-i ciudî cî n-ai, așă-i? Dă găleata.

Până la urmă, Lucian nu a reușit să dea nicio carte. S-a îmbrăcat cu tricoul alb, apoi a dat mâna cu mine.

-Ai câștigat. E de doi lei toată povestea asta. Plecăm acum. Să treci pe la noi când vii în oraș.

Îi salut pe cei doi. Mașina pleacă înspre oraș ducând cu ea un bărbat îmbrăcat în tricou alb, o femeie cu ochii în lacrimi și o sută de cărți nedorite.

-Mai vrei să îți spun și alte cuvinte alintate ?, întreabă Yasmine.

– Mai știi ?

– Pufoasa- pufoșica.

– Pisică?

– Pisicuță.

Îngerul de pază ia ramura de vișin tăiată a Morgothiei și urcă în ceruri cu ea. O va pune la picioarele Domnului, iar buzele Marelui Camarad vor rosti binecuvântare curată. Privesc albastrul satului meu. Dincolo de el, Cel Veșnic Viu alintă dureri și binecuvântează cărările celor rătăciți întru dreptate. Rostesc împreună cu Domnul și îngerul de pază : casă-căsuță, poartă – portiță, inimă – inimioară.

 

Mălini-24 septembrie/2018

Plouă la Mălini. Am terminat de strâns strugurii. Tata (Domnul să îl aibă în Pază) spunea : ,,Cel mai bun vin e vinul cules pe ploaie măruntă la vremea când coboară stânele. Vinul ăsta are aromă specială și se bea în zi de Duminică, la masă mare cu veselie și prieteni adevărați.” Desigur, tata avea dreptate. Doar că timpurile sunt altele și veselia e tot mai puțină . . .

Stați departe de întuneric și de oamenii răi!
O săptămână cu zile și nopți fără de tristețe să aveți!

Ziua Limbii Române

Astăzi, am strâns buruienile uscate de pe ogor. Mâine, dacă Fratele Vânt, nu va fi supărat, voi arde vegetația uscată, undeva la capăt de ogor. E firesc, ca azi, într-o zi mare, să ne curățăm ogoarele pentru ca în anii care vin, semințele rele să nu încolțească, să nu rodească, în țarina străbună. Și pentru ca generațiile viitoare să primească doar Lumină din Lumina noastră, Vis din Visul Nostru, și Dragoste Curată. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-31 August/2018

 

Mălini-23 August/2018

Ascut coasa cu o piatră neagră. Șterg fierbințeala fierului cu o mână de iarbă de umbră din livadă. În jurul meu, liniștea răscolește culorile verii. Arunc tricoul și torn pe mine o jumătate de găleată de apă rece. Soarele râde. Împreună cu norii și buburuzele. Și cu sufletul meu. Împreună . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-23 August/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 2

E gri cerul satului meu. Stau în cerdac și privesc cum zboară două berze înspre Pădurea Prisos. Diavolul blestemă și le cheamă undeva într-un loc unde zborul este asemeni poeziilor erotice: criptat și magic totodată. Soarele e închis sub armura norilor. Între vulcanii nestinși ai luminii și privirea mea au rămas doar norii posomorâți, șoaptelor umbrelor și zborul celor două păsări.

Simt cum mi se umflă falca dreaptă. Probabil că voi avea un abces dentar uriaș. Pipăi obrazul și mă sperii, nu am avut niciodată un asemenea abces. Din bucătăria de vară, se aude conversația dintre mama și Brăduța Casâncă. Intru în casă, iau o oglindă și mă întorc înapoi în cerdac pe băncuța de lemn.

-Șî la ci îni agiutî cî am așă mult popușoi?, întreabă Brăduța. Niciodatî nu am avut așă mult, da mie îmi pari rău dupî sămânța di popușoi vechi. Nu ișău așă mulți, da’ era mai ghini.

– Da’ aistea, ce au?, întreabă mama. Îți sparge mațele mămăliga făcută din făina lor ?

– Nu îi bunî mămăliga. Nu să leagî ca lumea. Îi ca un chisoc șî rea la gust pi deasupra.

– Da’ de unde ai avut sămânța de popușoi ?

– O luat barbatu-miu de la Stațiuni. Ci-i drept o avut câti trei știulețî pi strujan, da ci-am câștigat cu aiasta ? Găinili nu vor sî crapi în ieli grăunțî di aiestia nici bătute. Porcii mânâncî oleacî șî dupî aceia guițî sî li dau altceva. Nu trebuie schimbatî sămânța.

Falca mea se umflă în continuare. Mă privesc în oglindă și mă sperii. Ar trebui să merg urgent la dentist, dar voi cumpăra antibiotice și voi aștepta să se desumfle. E ciudat că nu mă doare nimic.

-Șî nu poți țâni porcii flămânzî, continuă Brăduța. Api i normal sî cumpăr grăunțî dacî am plin coșăru’ cu popușoi? Oari ci dracu’ au popușoii iștea di nu îs buni la gust?

Mă ridic și merg în bucătăria de vară. Mama și Brăduța mă privesc curioase.

-Iar ai abces?, se supără mama. De ce nu te duci la dentist? Acum, iar trebuie să cumpărăm tratament.

-Eu știu pi cineva cari o murit di la o măsă, spune Brăduța. Nu o tratat-o la timp șî o murit cî i-o agiuns sângili la creier.

-E grav dacă îți ajunge sângele la creier?, întreb cu o voce foarte serioasă.

-Nu măi este scapari. Măi ghini ti duci la dentist șî îțî scoati ci ai rău în gurî. Ci s-o umflat o măsă ori un dinti?

-Limba. E abces la limbă, nu la dantură.

-Doamni ferești!, nu am mai auzât așă ceva. Ia scoate limba sî văd șî eu.

Scot limba amuzat.

-N-are nica limba, bre, spune Brăduța. Tot la măsă ai ceva.

-Multă minte mai ai, se supără mama. Du-te la farmacie și cumpără ceva injectabil : oxacilină sau penicilină. De unde scoți prostiile astea ? Auzi!, abces la limbă.

-Du-te!, mă îndeamnă, Brăduța. Să nu să suie sângili la creier. Auzi, Eduard, di ci să fac așă mulțî popușoi din sămânța cumparatî di la Stațiuni?

-E modificată genetic, sămânța.

-Adicî, cum modificată ?

-E tratată și e spornică. Cum sunt și barabulele de sămânță. Numai că nu e prea sănătos. Îți poate ajunge sângele la creier dacă mânânci multă mămăligă din făină de popușoi din ăsta.

-Serios ? Di asta nu mânâncî porcii?

-Ei nu, am glumit. Dar am citit că  nu e bună pentru ficat și alte organe.  Nu e sămânță obișnuită, așa că nu e foarte sănătoasă. Așa cred.

-Api, eu la primavarî nu măi pun sămânțî di aiasta. Auzî, sî mânânc făinî modificatî magnetic, bătu-i-ar Dumnezău pi aiștia di o inventat asta.

-Genetic.

-Cum?

-Genetic, tanti Brăduța. Magnetic e altceva.

-La roșii e magnetic, așăi?

-Posibil.

-Vezi? Șî eu măi știu câti ceva.

-Da, da.

-Du-te după injecții, se supără mama. Lasă geneticul și magneticul. Hai!, întinde-o.

Zâmbesc și plec în casă. Găsesc o bancnotă de cincizeci de lei, mototolită și pătată cu cerneală. Nu plec înainte de a bea o ciocolată caldă chiar de ar fi să îmi explodeze falca. Mă așez înapoi pe băncuța de lemn din cerdac. Așez bancnota pe coama cerdacului și pun peste ea cana plină cu ciocoladă caldă. Nu apuc să sorb licoarea dulce. Intră pe poartă un preot gras, cu mustață, însoțit de doi bărbați cu părul  alb, îmbrăcați în costume gri.

-Bună ziua!, mă salută preotul. Bărbații în costume gri nu spun nimic ci dau doar din cap.

Preotul mă privește cu interes, apoi spune unuia dintre cei doi însoțitori:

-Trece numele domnului în caiet. Văd că aveți abces. Cu rugăciune și ajutor medical trece rapid.

-A, nu. Sunt grăsuț din naștere, nu e abces.

-Sunteți grăsut numai la o falcă ? Se poate așa ceva?

-Da, e genetic. Bunicul era la fel. I se umfla falca dreaptă de Sânzâiene.

-Adică sunteți parțial grăsuț numai în anumite zile?

-Da. Am și eu fanteziile mele.

Cei doi bătrâni se apropie de mine. Unul dintre ei scoate un caiet școlăresc și un pix. Miroase a alcool. Mă privește în ochi și așteaptă ceva. Preotul se uită la bancnota de sub cana cu ciocolată caldă.

-Cum te cheamă?, mă întreabă bătrânul pensionar-secretar.

-Eduard.

Omul scrie prenumele meu pe o foaie albă. Mă privește insistent și așteaptă ceva. Preotul își pierde răbdarea.

-Dai odată sau nu?, mă întreabă bătrânul.

-Ce să dau, domnule?, întreb contrariat.

-Stați așa!, intervine preotul. Omul are dreptate, nu i-a spus nimeni nimic. În satul nostru, avem o biserică frumoasă. Avem și casă de prăznuire și casă de oaspeți. Și casă parohială avem, normal. Trebuie să cumpărăm două centrale : una pentru casa parohială și una pentru biserică și mai trebuie să punem termopane. Asta înseamnă că avem cheltuieli mari. Preotul din satul dumneavoastră și primarul ne-au înțeles și ne-au lăsat să colectăm donații.

-Știam că taxele se colectează, nu donațiile, am răspuns trist. Nu contează. Și eu ce trebuie să fac?

-Dacă vreți, puteți să ajutați cu o donație, spune preotul privind la bancnota de cincizeci de lei. Vecinii dumneavoastră au dat 100 de lei, două sute de lei, cât au avut și ei.

Cei cincizeci de lei sunt singurii bani pe care îi am în casă. Nu sunt sigur că îmi vor ajunge pentru a cumpăra flacoanele de oxacilină. Mi-e rușine de privirile celor trei, dar simt și o repulsie față de modul acesta de a cere bani pentru locașurile de cult.

-Eu nu am termopane, nici măcar centrală. De fapt, nici mașină de spălat. De ce ar trebui să dau bani cuiva care întreține fanteziile altora? Adică, a da bani pentru termopanele unei biserici înseamnă că am făcut un act creștinesc?

-Nu vorbi așa cu părintele că are trei facultăți, aproape că țipă omul cu caietul școlăresc. În loc să îți pară bine că te punem ctitor la biserică și ți se citește numele la fiecare slujbă, tu te iei de părinte? Părintele are trei facultăți. L-o dat și la televizor.

-Îmi dați chitanță pentru bani?

-Domnule, intervine preotul, noi nu dăm chitanțe dar te trecem pe caiet și îți pomenim numele la slujbe.

-Astea sunt fantezii, părinte. Vă trebuie termopane când lumea moare de foame. Nu vă dau nimic. Ar trebui să vă fie rușine să cereți.

Oamenii pleacă. Preotul se uită urât la mine și mă înjură printre dinți. Sar cerdacul și alerg desculț după ei. Nu îi ajung. Oamenii urcă într-o mașină de lux și pleacă la deal către satul Suha. Mă întorc în bucătăria de vară. Mama continuă  discuțiile interminabile cu Brăduța.

-A fost cineva?, întreabă mama. Parcă am auzit vorbă de om străin.

-Omul care citește contoarul electric.

-Și ce a spus? Avem mult de plată?

-Mult. Tot mai mult.

-Of!, ce vremuri, se supără mama. Nu știu ce o să ne facem.

Mă duc în livadă. Diavolul blestemă din nou casele îmbogățiților peste noapte, leagănele copiilor celor care vând și cumpără suflete.

O buruiană de pe marginea șanțului valorează mai mult ca promisiunile oamenilor care cântă operă de proastă calitate în biserici. Culeg câțiva fragi sălbatici răsăriți prin iarba de umbră. Cele două berze se întorc la cuibul lor de pe un stâlp din Ulița Poștei. Mă doare capul și am temperatură. Mânânc fragii. Diavolul blestemă și mai tare oamenii în negru, slugile lor, cerul gri.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,MĂLINI”-Volumul II

Mălini-15 August/2018

O pătură gri așezată pe iarbă între vișinii Sasha și Marko. O farfurie cu gogoși rotunde și crocante. O cană mare de apă rece adusă de la fântâna cu roată de lemn. Foșnetul misterios al strujenilor. Chemările păsărilor de noapte. Asta e lumea atât de dragă sufletului meu . E Mălini, cel mai frumos loc din Univers.
Stau pe spate și privesc stelele. Sunt multe, tare multe.
-Eu sunt un nor pe care furtunile nu îl pot modela.
-Și eu sunt un nor pe care furtunile nu îl pot modela, spune îngerul de pază.
-Și tu?, frate înger.
-Și eu, frate om.
Mâncăm și bem apă proaspătă. Fratele înger se ridică și fâșcâie asemeni unui flăcău bucovinean. Veselia lui sporește lumina stelelor. Fâșcâi și eu. Fratele înger râde și plânge în același timp. Cu lacrimi de lumină curată. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-15 August/2018

Mălini-6 August 2018

Plouă. Stau sub brațele teiului din dreptul porții. Pomul îmi ocrotește singurătatea și nerăbdarea. Privesc cum alunecă pe șosea, mașinile celor care se întorc de la Mănăstirea Slatina . A fost hram și mare adunare de oameni. Acum mulți ani, mergeam și eu acolo.
Rup o frunză de tei. Îndoi degetul mare și cel arătător de la mâna stângă, apoi așez frunza deasupra lor și o lovesc cu palma dreaptă. Frunza pocnește destul de tare.
-Ha, ha,ha, râd ca un puștan nepăsător la otrava efemerelor ploi.
Pentru câteva minute, nu mai zăresc nicio mașină. Pe zoană, apare Ify, pisica neagră. Trece pe lângă mine, apoi sare poarta și fuge înspre casă. În vecini, nu mai există pisici, așa că Ify se simte singură și caută necontenit prieteni. Pisicile sunt greu de găsit. La fel și oamenii. Foarte greu de găsit. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-6 August 2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 3

Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Șoaptele lor spală roadele fraților pomi cu rouă neîncepută adusă de dincolo de albastru. Frații pomi mulțumesc încet ca niște copii pe jumătate adormiți care își cheamă părinții. Mă așez pe cioata de păr de lângă fântână și ascult cuvintele lor. Un șarpe gri, subțire, trece pe sub poartă, ocolește aleea de ciment și se îndreaptă către mine. Scot din buzunar un cuțit cu lama curbată și aștept. Șarpele trece peste tălpile mele asemeni unui val gri. Ajunge în dreptul trandafirului chinezesc unde se oprește pentru o clipă, apoi trece în curtea bătrânei Ema printr-un ochi al gardului de sârmă. Privesc lama cuțitului și văd în luciul ei zâmbetul îngerului de pază.

-Nu ți-a fost frică?, frate om, întreabă el.

-Mi-a fost, frate înger. Era un pui de șarpe. Data viitoare poate mă va mușca, cine știe.

-Ba nu. Oamenii nu se întâlnesc de două ori în viață cu același șarpe. Nu știai ?

-Nu frate înger, nu știam.

Cocoșul Trompi cântă prelung. Îngerul de pază închide ochii și îmi acoperă fața cu aripile lui. Simt cum mă scufund într-o apă rece . În jurul meu, mii de lumini se aprind și se sting. Nu îmi e frică. Sunt cu îngerul meu de pază, nimeni și nimic din lumea asta nu mă poate răni.

-Așa este, frate om, spune îngerul de pază. Nimeni. Nici șerpii, nici furtunile de vară, nici măcar visele zbuciumate.

Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos și aud strigătul tatălui, plecat de mulți ani dincolo de albastru:

-Auzi?, Eduard, mă întreabă îngerul de pază.

-Aud, frate înger.

Mă ridic. E o zi de vineri toridă. Trebuie să adun gândacii de Colorado de pe barabule. Iau o găleată albă de plastic și o mătură mică și plec în livadă. Acolo, la o masă de lemn, mama și tanti Fanda scot sâmburii din vișinile culese ieri.

-Să îi pui undeva, poate ies alți pui di gișâni.

– Nu e nevoie, spune mama. E plină livada de pui de vișin, în fiecare primăvară. Unde te duci?, mă întreabă mama. Nu ai nimic de făcut ?

-La gândaci, răspund amuzat. După aia vin și eu să vă ajut. Tanti Funda, ce mai faci? Cum te mai simți ?

-Nu prea bini, mă băieti, cî na, am fo’ pi drumuri cu boala me. Am fost la Suciava ieri șî dupî cum îi zâcem șî lu mama ta, tari m-am suparat.

-Ei, lasă ! Au ieșit rele analizele sau care e treaba?

-Api, na ! Doctora di familie nu o știut sî îmi citească siviul șî o trebuit sî merg la Suciava, la medicul specialist.

-C.d –ul, poate.

-Măi băietî, sidiul i la muzicî. Eu am sivi cu bolili mele.

-Mă rog, dacă zici mata, așa o fi.

-Da, măi băieti. Iaca așă, m-am dus la Suciava, ieri, șî când m-o văzut doctora de specialitati o șî știut di ci m-am dus. Și ni-o citit siviul, da’ rezultatili o fost răli.

-Hai, nu te mai supăra. O să iei tratament și o să fie bine.

-Cum sî fie bini, măi băieti? Ni-o găsât cî am coleterolul prea mic la creier. Di asta sâmt cî mă tot duc într-o parti șî amețăsc. Ni-o dat medicamenti, da’ eu știu dacă a crești colesterolul ista ?

Mama se uită fix în ochii mei. Dacă o ironizez pe tanti Fanda, sunt sigur că mama se va supăra.

-Asta e treabă serioasă, tanti Fanda. Trebuie să iei neapărat medicamente. Cum să rămâi fără colesterol la creier?

-Api, eu ci îți zâc, măi băieti. Trebi’, neaparat.

-Ia du-te la treaba ta, spune mama. Nu mai puturoși pe aici.

Zâmbesc și plec pe ogor. Frunzele barabulelor au crescut ,dar pe multe dintre ele e plin de gândaci. Încep să îi adun în găleata de plastic, apoi îi voi omorî.

-Uăi!, vinî oleacî încoa. Uăi!, Dorneanu, uăi.

Mă strigă cineva din curtea școlii. Stă lângă gard și mă cheamă cu gesturi largi. Văd mai multe mașini parcate în curte. Lumea vine acolo, nu doar pentru a juca fotbal în sala de sport, dar și pentru a face baie într-un bazin cu apă sărată. Traversez ogorul bătrânei Ema și al celuilalt vecin și ajung lângă gard. Recunosc pe unul dintre nepoții lui Cârpă-Rece, un consătean lacom cu care am avut un proces pentru un teren arabil. Oamenii de dincolo de gard mă privesc încruntați: trei bărbați, trei femei și doi copii, un băiețel de vreo cinci-șase ani și o fetiță de maxim patru anișori. Omul care m-a strigat a făcut un semn și toți ceilalți au venit lângă gard.

-Marinachi!, adî din mașânî, cartea ceia, spune omul.

Oamenii mă privesc urât. Femeile au început să mă înjure de mama, de copii ( nu am înțeles ai cui pentru că eu nu am) de parastase și de altele.

-Uiti!, uăi, ci facim cu cartea ta. Uiti!, uăi.

Marinachi a adus un exemplar din ,,MĂLINI’’, volumul 1.

-Na! Coculeț, aratâ-i ci facim noi cu cartea lui.

Coculeț a luat cartea și a început să o frece de părțile intime, peste pantaloni. Femeile au început să mă înjure și mai tare, apoi Cuculeț și-a dat jos pantalonii și a frecat cartea de fundul lui.

-Na!, Marinachi, aratâi și tu.

Marinachi și-a dat jos panatalonii și a făcut aceleași gesturi pe care le-a văzut la Coculeț. Femeile s-au oprit din înjurat și au început să filmeze cu telefoanele pe bărbați. Stau lângă gard și îi privesc. Nu le spun nimic, mă gândesc doar la cât au decăzut oamenii satului. După ce și cel de-al treilea bărbat a frecat cartea de fund a venit rândul celor trei femei. Prima dintre ele, o tânără grasă și-a dat jos și lenjeria intimă și a pus cartea între picioare, apoi a sărit prin curtea școlii ca o broască diformă. Celelalte două femei au făcut la fel, dar fără să își dea jos lenjeria intimă. La sfârșit și băiatul și-a frecat cartea de fund, dar fetița s-a împotrivit.

-Nu vreau, țipă mica fetiță. Nu vreauuu! Sunteți proști, nu vreau.

Privesc prin gardul de sârmă cum își bat joc de cartea mea cei șase consăteni. Fetița a fugit în mașină și a luat și cartea cu ea. Oamenii încep din nou să mă înjure. Dacă aș trece dincolo de gard, probabil că m-ar tăia cu cuțitele sau m-ar lovi cu bâtele.

-Di ci ăi scris în carti di uncheșu’ meu? Morțî mătii, las’ cî am sî mă chiș pi cartea ta.

Soția lui se apropie de gard și încearcă să mă scuipe ,dar saliva ajunge pe obrazul soțului ei. Acesta se enervează și o lovește peste față. Plec înapoi la cules gândacii de pe barabule. Oamenii continuă să mă înjure, iar nevasta lui Coculeț plânge și se jelește de parcă ar fi pierdut pe cineva drag.

Mă întorc lângă masa de lemn.

-Ce s-a întâmplat? Ce voiau oamenii ăia?, întreabă mama.

-M-au întrebat dacă nu știu pe cineva care are de vânzare piei de vițel.

-De unde să știi tu? La cât umbli tu prin sat, nici dacă au aterizat extratereștrii nu ai ști.

-Cam așa e.

Mă așez pe o cioată de lemn. Răstorn gândacii, apoi îi strivesc cu talpa piciorului. Închid ochii și aud din nou strigătul tatălui meu. Umbrele îngerilor răcoresc firele de iarbă. Și inima mea.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,Mălini”-volumul II -Editura Eikon

Între ape

Privesc imaginea metalică a unui pod și brațele râului în curgere curată, neîncetată. Stau pe spate, pe iarba aspră a malului. Adorm preț de o chemare fierbinte. Visez o fată foarte, foarte înaltă. E îmbrăcată în alb și stă pe o dună de pietriș. între ape. Mă ridic și un timp ne privim. Înainte de furtună. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-23 Iulie/2018

 

Mălini 17 Iulie/2018

Miez de noapte la Mălini. Arunc apa de ploaie strânsă în butoiul de plastic. Pe alee trece unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac . E semn bun, aricii aduc întotdeauna noroc. Clătesc butoiul, apoi îl așez între casă și micuța bucătărie de vară, Fulgeră undeva deasupra Munților celor Mari ai Stânișoarei. Zâmbesc și spun încet ,,Doamne Ajută”. Împreună cu frații pomi și firele de iarbă. Ca un copil care iese afară pe furiș ca să vadă Lumina. Ca un bărbat gata să treacă prin jarul nestins al rugului. Ca un smerit ostaș al Credinței. Neobosit. . . .

Eduard Dorneanu
Mălini 17 Iulie/2018