MĂLINI-Volumul II-Capitolul 16

Diavolul citește scrisorile de adio ale sinucigașilor. Pădurile vuiesc, apele se strâng speriate în maluri, iar Charon cerșește milă umbrelor care aleargă de o parte și de alta a păcatului. Diavolul citește cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Numele oamenilor cuprinși de pământ sau de cuptorul crematoriului par metafore decapitate la porunca unui stăpân nemilos. Scrisorile sinucigașilor încep și se termină cu un adevăr chinuit, cu o sintagmă sau cu o frază în care durerea acoperă speranța cu pământ și umbră de cruce. Diavolul citește cu voce tot mai tare. Palmele sfinților sparg geamurile raclelor și din ramele icoanelor pictate de copii orfani curge sânge amestecat cu lapte de mamă nefericită. Sânii fecioarelor se întăresc și sub paturile lor își fac culcuș animale de pradă care miros a fum. Da, diavolul citește cu voce de femeie, scrisorile sinucigașilor. Satele cu nume de copac sunt în primejdie.
E trecut de miezul nopții. Toți frații pomi îmi strigă disperați numele de botez. Deși e abia început de octombrie, toată ziua a curs din ceruri lapoviță. Către noapte, stratul apos, a înghețat și a format o pătură grea care a răsucit brațele fraților pomi într-un fel nemaivăzut. Nu pot face nimic pentru a le ușura suferința deși mi-aș dori enorm asta. Iau grebla lungă de lângă magazia de lemne și încerc să scutur vița de vie. Peste drum , la vecini, bolta de viță de vie este deja la pământ, iar ei nu știu nimic, probabil că dorm. Împing cu grebla stratul înghețat de omăt, dar acesta nu vrea să cadă. Aduc și scara și încerc disperat să ajut. Îmi intră omăt sub tricou și în adidași. Palmele îmi sunt aproape înghețate. Mut scara și încerc în continuare să dau jos omătul înghețat care taie brațe vegetale asemeni unui pumnal alb-argintiu. Cred că vița de vie nu va avea de suferit. Felul în care e așezată pe schelet de fier și de lemn a ajutat-o să treacă clipa grea. Pun scara pe trunchiul Reginei Tuia. Crengile ei sunt aplecate tare de tot, unele dintre ele au ajuns până la pământ.
-Ajută-mă , frate om, strigă Regina Tuia. Mă sufoc sub omătul înghețat cu care ne-a acoperit diavolul. Grăbește-te! Ajută-mă!, frate om.
Trebuie să fiu atent cum scutur brațele verzi ale tuiei. Orice mișcare aiurea, ar putea face ca crengile sale să pocnească și orice ajutor din partea mea să devină inutil. Scutur prima dată crengile dinspre fântâna cu roată de lemn. Pletele mele devin la fel de albe ca zăpada de sub tălpile prințeselor nordice. Simt cum jumătate din omătul de pe crengi cade peste mine. Cu toate astea, nu pot da jos omătul de pe vârfurile tuiei. Sunt sigur că dacă nu intervin cumva, până dimineață, tuia va fi la pământ și în fața casei mele va rămâne un timp doar umbra acesteia ca o mustrare teribilă, fără de sfârșit.
Diavolul continuă să citească cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Aud cum dragostea se împarte între ultima respirație și marele zbor. Nume scandinave își unesc sângele cu nume din America de Sud, din Africa sau din Orientul Îndepărtat. Vocea de femeie a diavolului rostește cuvântul ,,Adio’’ atât de dulce încât apele de munte din Bucovina aruncă pe maluri otrava și se primenesc pe prunduri ca pruncii cărora mamele lor le pun în cada de baie petale de trandafir și floare de vișin sălbatic.
Aduc din livadă o beldie uriașă folosită pentru a pune la uscat covoarele și țoalele de cordele după ce au fost spălate pe masa de lemn. Ajung cu beldia până la vârfurile tuiei, dar omătul e înghețaț și cade greu . Până la urmă reușesc să dezbrac cât de cât Regina Tuia de cămașa otrăvită. Sunt ud și obosit. Mă așez lângă Regina Tuia, jos pe pătură de omăt și apă înghețată. Nu îmi mai simt palmele, dar în fața mea văd imaginea dezolantă a celeilalte tuia, cea mică. Gheața i s-a lipit de crenguțe și acum acestea atârnă de parcă ar fi legate de pământ cu funii învizibile. Nu e timp de odihnă. Mă ridic și curăț creangă cu creangă. Mica Tuie nu e mai înaltă ca mine, așa că această muncă nu e una sisifică. Arunc tricoul ud și îmbrac o cămașă albastră . Ajung în grădină. Aici e prăpăd. Cinci pruni sunt căzuți la pământ dincolo de gardul de lătunoaie al bătrânei Ema. Mi-e frică să văd ce se întâmplă la mine, dar nu am încotro și pășesc în grădină. Roger, micul stejar e rupt din rădăcină. Morgothia, vișinul de pe hat e rupt și el. Acesta a căzut ca un soldat undeva între hat și Ioana, mărul ionatan. Și cei doi vișini mari de lângă gard sunt căzuți la pământ. Și perjii de lângă gardul de sârmă sunt la pamânt. Încerc să îi ridic , dar nu se mai poate face nimic. Vișinii Sasha și Marko au scăpat, doar Sasha are o creangă ruptă, dar coroana lui se va reface la primăvară.
În liniștea otrăvită a nopții aud strigătele disperate ale Vișinului Bătrân. Fratele pom are aproape vârsta mea. L-am sădit în pământul strămoșesc când aveam doar cinci ani și l-am rugat pe Domnul să îmi păzească fratele pom de vântul cel rău. Vișinul Bătrân pare cel mai puțin afectat, poate și pentru că e imens în comparație cu orice alt copac din livadă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, spune Vișinul Bătrân.
Nu reușesc să răspund. Trunchiul Vișinului Bătrân se despică, de sus până la rădăcini și cade alături de gutui și mărul Fiindcă. Țip îngrozit și încerc să ajut, dar nu am cum , nu știu cum.
Îngerul de pază vine lângă mine și mă cuprinde încet de după umeri.
-Gata, frate om. Frații pomi au înflorit acum dincolo de albastru. Să nu te superi. Fiecare copac are rădăcini și pe pământ și în albastru.
-Mă obișnuisem cu ei, frate înger. Îmi sunt tare dragi.
-Știu frate om, știu.
Diavolul nu mai citește din scrisorile de adio ale sinucigașilor. Caută să îmi simtă ura, mânia, disperarea. Se apropie de hotarul satului meu și ascultă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, se aude ecoul cuvintelor Vișinului Bătrân.
-Drum bun către ceruri, frate pom, răspund trist.
Diavolul primește cuvintele mele ca pe o lovitură de sabie, iar scrisorile sinucigașilor cad în apa sfântă a Suhăi. Apa le va duce departe până în locul unde fiecare om, fiecare pom și fiecare cuvânt este prețuit la fel în fiecare zi, în fiecare anotimp, toată veșnicia. Îngerul de pază ia trupul vegetal al micului Roger și pleacă cu el. Rămân în grădină printre copacii căzuți. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos. Cămașa mea e ruptă în dreptul inimii. Rostesc rugăciunea de dimineață lângă Morgothia, vișinul căzut de pe hat. Rugăciunea mea acoperă urmele și cuvintele diavolului. Domnul primește trupul micului Roger și îl răsădește în albastru alături de ceilalți pomi plecați să bucure veșnicia Celor Veșnic Vii.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon