MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 37

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
În ultima lună de vară, nunţile se succed fără încetare. Copiii satului se întorc acasă pentru câteva săptămâni şi mulţi dintre ei doresc să îşi oficializeze relaţiile la biserică şi la primărie. Astăzi cred că au trecut pe şosea cel puţin trei cohorte de maşini. Majoritatea maşinilor sunt înmatriculate în ţările din vestul Europei. Şoferii sună prelung, oamenii chiuie. Prima maşină este o decapotabilă întotdeauna. De acolo cineva filmează evenimentul. Privesc cum trec pe şosea maşinile şi zâmbesc. Sub braţ ţin o coşarcă goală. Voi merge curând să aduc din livadă fasolele pitice. Dacă le mai las pe ogor s-ar putea ca păstăile uscate să plesnească şi boabele se vor pierde în praful fierbinte al verii. Nici dacă va ploua nu e bine: păstăile vor putrezi şi ar fi păcat de munca depusă de mine şi mai ales de mama.
– Lasă coşarca aia!, spune mama. Vrei să te filmeze ăştia în pantaloni scurţi şi cu o coşarcă goală în braţe?
– Stai liniştită! Doar nu au canal de televiziune. Şi oricum tipul din maşina decapotabilă filmează pe ăştia cu nunta. Ce treabă au ei cu mine?
– Aşa o fi!, dar puteai să laşi coşarca aia în curte.
– M-a emoţionat momentul şi am uitat.
– Mai sunt vreo câteva nunţi azi. Vezi să nu te emoţionezi prea tare şi să uiţi să mergi la treabă pe ogor. Fasolele nu au timp să aştepte până îţi trec ţie emoţiile. Precis mori de râs, dar nu te exteriorizezi. De când îţi plac ţie nunţile, că nu ai mai fost la una de o sută de ani?
– Ei, nunţile nu îmi plac, dar mă uitam şi eu aşa!
– Lasă, că nu mă prosteşti tu pe mine! Du-te şi cumpără pâine, apoi treci la treabă că e târziu!
– Am înţeles. Să trăiţi!
– Hai, hai Eduard! Poate vine ploaia şi numai putem intra pe ogor o săptămână. Atunci să te văd!
– Bine, mamă! Aşa e.
Plec la magazin. Ţin în mână două bancnote de câte un leu. Intru în magazin şi cumpăr două pâini coapte pe vatră de sat. Proprietarul magazinului vrea să mă cinstească cu o bere, dar eu refuz.
– Am uitat că tu nu bei. Stai să îţi dau un pahar de suc.
Mulţumesc şi ies afară. Sticla paharului s-a aburit. Sucul e roşu, rece şi are gust de zmeură. La masa din faţa magazinului stau trei consăteni: doi oameni în vârstă şi Anişor Moareacră. Bătrânii beau bere şi îl privesc pe Moareacră cu respect şi uimire. Îl cunosc bine pe Moareacră. E unul dintre cei care s-au îmbogăţit după revoluţia din 1990. Îl ştiu încă din perioada în care eram student în Suceava, iar el urma nişte cursuri la oraş sau cel puţin aşa se lăuda. Afacerile i-au mers foarte bine. Acum este multimiliardar, la fel ca mulţi dintre consătenii mei. Moareacră este îmbrăcat cu o cămaşă gri şi vestă albastră, ruptă în câteva locuri. Este încălţat cu cizme de gumă murdare de glod. În jurul lor a prins lanţuri destul de groase de aur. Moareacră aşază un scaun lângă el şi îşi pune picioarele pe acesta. Cei doi bătrâni îi privesc cizmele de gumă şi lanţurile de aur.
– Moareacră, ţi-a borât diavolul pe suflet!, îi spun eu.
– Uăi Eduard, ci vrei, uăi? Di ci ţi ciudî? Eu am făcut ceva cu viaţa me!
– Am auzit retardopropoziţia asta de o mie de ori în Mălini. Toţi spuneţi aşa! Ai sufletul borât de diavol! Cum te simţi? E bine?
– Uăi, eu am muncit şî îmi permit să port lanţuri di aur la ciubotili di gumî! Ai ceva împotrivî?
Cei doi bătrâni au terminat de băut berea. Se ridică şi pleacă. Moareacră scoate o ţigară fără filtru. O rupe: pune jumătate din ea înapoi în buzunar şi aprinde cealaltă jumătate. Trage cu sete un fum, apoi mă priveşte cu răutate.
– Eu am făcut ceva cu viaţa me!
– Iar? Ce argument hasekian!
– Cum adicî hasekian? Ci vrei sî zâci, uăi? Nu poţî vorghi ca un om noarmal?
Arunc paharul de plastic şi plec. Aurul de pe cizmele de gumă ale lui Moareacră m-a scârbit. Intru în curte şi iau coşarca lăsată în spatele porţii. Las pâinea în bucătăria de vară şi plec în livadă. Trebuie să umplu coşarca cu fasolele pitite printre popuşoi. Mama se descurcă fără probleme. Pe mine mă umplu de vânătăi frunzele tăioase ale popuşoilor. Vegetaţia ascunde tot felul de insecte. Nu mă plâng. Umplu coşarca şi îi răstorn conţinutul pe un ţol, lângă Oblio, mărul pădureţ.
– După ce terminăm, să aduci un nailon ca să acoperim fasolele!, spune mama. Nu poţi şti ce va fi la noapte. E posibil să plouă.
Am ajuns în dreptul Helgăi, mărul de pe hat. Mă aşez o clipă lângă măr şi îi şoptesc încet.
– Bun găsit Helga! Bun găsit, frate pom!
Mă ridic şi continui să adun fasole. Tricoul mi s-a lipit de piele. Munca e grea, foarte grea. Ridic coşarca plină cu fasole deasupra capului şi păşesc cu atenţie pentru ca nu cumva să rup vre-un strujan. Până la urmă terminăm de strâns fasolele înainte de ora optsprezece. Dinspre şosea se aud claxoane de maşini.
– Ţi-am spus!, zice mama. Încă o nuntă. Nu te mai duci să te uiţi?
– Nu. Peste patru ani voi avea juma’ de secol, iar eu încă visez că primesc ordin de încorporare.
– Ai rămas un copil, Eduard!
– Da, cred că da!
Se întunecă. S-a răcorit. Stau în cerdac şi privesc un cer fără lună, fără stele, fără pete de sânge. Pe braţe am tot felul de semne lăsate de frunzele popuşoilor. E răcoare. Respir adânc. E linişte. Se aude murmurul apelor Suhăi. Cât de odihnitoare e zbaterea apelor. Ca o rugăciune spusă lângă patul unui copil pe jumătate adormit. Ca un alint rostit de un bărbat aspru în faţa unei femei frumoase şi capricioase. Ca o chemare de sirenă. La ceas târziu. Sub un cer fără stele şi fără lună. În zi de vară. Azi.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON