7,63 ( Iarnă şi canibalism apostolic )

cop 7,63

Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON