Fălticeni

Mălini-25 Februarie/1975- 25 Februarie/2018

25 Februarie/1975
Era într-o marți. La 6 dimineața am plecat de acasă împreună cu mama. De câteva zile, mă chinuia o durere de măsea. Luasem tratament, dar nimic. Mama a hotărât să mă ducă la medic, la Fălticeni. Am ajuns în oraș după o oră de chin într-un autobuz plin cu navetiști care m-au călcat pe picioare și m-au împins tot drumul. Nu am avut loc, nici nu s-a pus problema asta, a fost o minune că am putut urca în autobuzul ticsit cu navetiști morocănoși. La ora 7 am ajuns în fața cofetăriei ,,Victoria” unde era o coadă imensă. De ce? Se vindeau portocale. Ne-am așezat la coadă printre pensionari nemulțumiți, elevi de liceu și navetiști. Doamnele din spatele meu blestemau pe cei veniți de la țară.
-Ce aveți cu oamenii de la țară?, le-a întrebat mama pe doamnele de la oraș. Noi nu suntem tot oameni? Noi nu avem voie să stăm la rând ?
-Nu aveți, a răspuns una dintre doamne. Ce noi venim după lapte, brânză și carne, la țară? Fiecare cu ale lui.
-Și de ce stă și copilul la rând?, întreabă o altă doamnă. Că el nu e persoană?
-Da’ ce sunt?, am întrebat supărat.
-Un copil de la țară. Portocalele sunt pentru cei de la oraș, nu sunt aduse pentru voi.
Doamnele vorbeau apăsat și mă priveau cu o ură care mă speria. Am strâns din dinți până când abcesul s-a spart și toată gura mea s-a umplut cu puroi. La ora 8, portocalele s-au terminat. Nu am ajuns la tejghea, nici noi, nici doamnele pensionare supărate de la oraș, așa că am rămas fără portocale. Am simțit cum lacrimile mele caută primenire în gerul cumplit al lui februarie. Am scris întâmplarea asta în jurnalul meu de copil și am jurat că nu le voi uita și ierta pe doamnele acelea care vorbeau atât de urât și mă priveau într-un fel cum nu mai văzusem până atunci.
25 Februarie/2018
Am cumpărat opt portocale. Nu le-am mâncat ci le-am dat de pomană unor copii care se întorceau de la joacă. ,,De sufletul ”unor femei care acum 43 de ani își doreau cu disperare să poată cumpăra câteva ,,minuni” portocalii. Nu le știu numele, dar Domnul nu are nevoie de nume pentru a bucura dincolo de albastru, pe cei plecați să întregească Lumina Vie. Copiii au spus ,,bogdaproste” și sunt sigur că în Lumea Celor Drepți, cele două femei știu că puștanul care am fost cândva, nu mai este supărat pe ele.
E Postul Mare, prieteni. Cel mai sfânt răspuns la rugăciunile noastre este Iertarea. Căci se cuvine să trăim fără de tristețe și să ducem în fața Domnului, atunci când ne va sosi clipa, un suflet curat, lipsit de mândrie prostească, un suflet care să aducă Domnului zâmbetul pe buze , iar Veșniciei încă un strop de albastru….

Eduard Dorneanu
Mălini/25 Februarie/2018

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 25

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Am ajuns în Fălticeni, în duminica orbului. După ce am coborât din taxi am primit de la o doamnă fardată strident un pliant care conţine o invitaţie la un cazino. Nu prea mă omor după jocurile de noroc. Săptămânal, joc un bilet care conţine evenimente sportive. Încerc să ghicesc rezultatele finale. Evident, nu prea câştig. Nu mă supăr. Joc doar 2 lei, aşa că aşteptările nu pot fi prea mari. La aceeaşi casă de pariuri joc (tot săptămânal) un bilet de 2 lei în care mizez că numerele 1, 16 şi 23 vor fi extrase la loteria maghiară. De 2 ani şi 6 luni pariez pe aceste numere. Evident, nu am câştigat.
Intru în cazino. Aş fi putut jura că am trecut de sute de ori prin faţa acestei locaţii, dar nu mi-am dat seama că e un local pentru împătimiţii jocurilor de noroc. O fisă pentru mesele de joc costă enorm. Cred că o să plec.
– Domnule, nu plecaţi, mi se adresează respectos unul dintre angajaţii cazinoului. Ce meserie aveţi dumneavoastră?
– Păi, sunt scriitor, am răspuns. Dar nu îmi pot permite să cumpăr o fisă de joc. E foarte scumpă.
– Domnule scriitor vă rog să nu plecaţi. Pentru oameni speciali ca dumneavoastră avem întotdeauna o masă de joc unde puteţi participa fără să plătiţi. Trebuie doar să jucaţi. Noi respectăm scriitorii. Vă rog din suflet să ne faceţi onoarea de a participa la unul dintre jocurile de noroc organizate de asociaţia noastră.
Nu ştiu ce să spun. L-aş refuza dar faptul că mi se permite să joc fără a cheltui puţinii mei bani mă bucură. Sunt curios.
– Bine domnule. Sigur nu trebuie să plătesc ceva?
– Se poate domnule scriitor? V-am spus că avem mese de joc la care trebuie doar să mizaţi. Nu plătiţi ci doar câştigaţi ceva. E un joc simplu, dar neapărat trebuie să mizaţi cu maximă atenţie.
– Şi acest joc are un nume? Este ceva special?
– Doamne, dar este evident!, răspunde angajatul cazinoului. Acest joc se numeşte ,,ruleta cu clovni’’. Arată la fel ca o ruletă obişnuită. Evident, sunt mai multe culori, nu doar roşu şi negru. Ce părere aveţi, domnule scriitor? Jucaţi?
– Dacă e gratis, nu văd de ce nu.
– Pofţiţi, vă rog!, mă îmbie angajatul cazinoului. Un scaun, pentru domnul scriitor strigă acesta cuiva. Şi o scrumieră.
– Nu fumez, dar mulţumesc.
– Fiecare jucător are nevoie de o scrumieră. Poftim fisele. Noroc bun!
În jurul meselor sunt aşezaţi pe scaune din sticlă murdară tot felul de oameni: muncitori în salopete, femei de la ţară îmbrobodite cu baticuri colorate, pensionari cu nasul roşu şi rame de ochelari antice. Mă apropii de masă şi mizez pe 16 roşu. Bila se învârte cu zgomot urâcios.
– 16 roşu!, strigă angajatul cazinoului.
Crupierul adună fisele şi mi le aşază în faţă. Mizez din nou.
– 6 albastru se aude strigând.
Iar am câştigat. Mizez şi ascult. Mizez.
– 5 portocaliu.
– 2 verde.
– 2 galben.
– 1 incolor.
Câştig mereu. În faţa mea am un munte de fise. Dacă o fisă are măcar valoarea de 10 lei şi tot voi pleca acasă bogat. Angajatul cazinoului se apropie de mine:
– Vom închide. E deja târziu.
– Înţeleg. Poftim fisele. Ce sumă am câştigat?
– Domnule, voi scriitorii vă închipuiţi că puteţi veni aici, în localul nostru, în sfânta Duminică a Orbului şi să plecaţi bogaţi. Păi, nu aţi participat gratuit la joc?
– Ba da, gratuit.
– Atunci cum mama mamii naibelui aveţi pretenţia să câştigaţi şi bani? Ce produceţi voi scriitorii? Scrieţi cărti. Femeile stau la coadă la uşa voastră. Aveţi bloguri, site-uri şi alte mizerii pe net. Acum vreţi să câştigaţi şi bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieţii aţi avut? Răspundeţi! Aţi avut?
– Auzi prietene, poate îţi bag fisele astea pe gât una câte una. Dacă te trăsnesc odată în moalele capului cu pumnul ăsta de scriitor nepoliticos cu clovnii te vei linişti. Nu tu m-ai invitat la masa de joc? De unde era să ştiu eu?, un om din Mălini, că aveţi rulete cu clovni şi alte drăcovenii.
– Domnule scriitor, noi nu dăm bani participanţilor ci îi băgăm în seamă. Oamenii trebuie să ştie că societatea contemporană se bazează pe rolurile celor 588 de clovni. Doar nu îţi închipuiai că dumneata şi alţi scriitori fără bani de fise puteţi influenţa distribuţia marelui circ al vieţii.
Arunc fisele şi ies în afară din cazino. Duminica orbului este o zi care aduce ghinion. Simt asta şi mă urc într-un taxi cu destinaţia Mălini.
– Ai auzit?, Eduard, întreabă taximetristul. Cică vor să mai facă o casă de pariuri în Fălticeni. Mai bine ar fi să facă una şi în Mălini. Oare e posibil?
– Cu siguranţă, răspund eu trist. Vor ca toată lumea să joace la ruleta cu clovni.
– Hahaha!, cum dracu’ e aia?
– E o porcărie, nu merită să îţi baţi capul.
Am ajuns pe podul Moldovei. Deasupra noastră fulgerele desenează inimi în flăcări. Tună puternic.
– Doamne, Maica Domnului, poate nu ne-o trăsni!, se sperie taximetristul şi îşi face cruce.
– Hahaha!, râd eu cu gândul la cazinoul din oraş.
– Nu râde, Eduard! Nu râde!, repetă taximetristul.
Continui să râd. Un timp.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 17

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E foarte frig. Nori otrăviţi alunecă pe albastrul tăcerii. Domnul binecuvântează orfanii şi pe cei aflaţi în morminte uitate de prieteni şi rude. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Vântul nu poate stinge lumânările aprinse înainte de răsăritul soarelui. Lumina lor deschide pleoapele sfinţilor din icoane şi paginile evangheliilor.
Mama se întoarce de la biserică. E ziua sfântului Nicolae. Numele sfântului a fost purtat de tata, dar şi de bunicul din partea mamei. La biserica satului oamenii au dat de pomană pentru sufletul morţilor, au aprins lumânări la morminte, iar preotul a citit pomelnice. Mama a împărţit şi ea pomană pentru cei din neamul nostru plecaţi la cele sfinte. În pomelnic am scris numele morţilor din neamul meu dar şi al prietenilor mei sârbi ortodocşi Marko şi Sasha, ucişi în războiul civil. Cei doi sârbi au fost ucişi împreună cu toţi cei din familiile lor. Trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.
– Multă lume a fost la biserică, spune mama. Puteai să vii şi tu.
Zâmbesc. Mama are dreptate, nu are sens să îi răspund. E bucuroasă. De fiecare dată când se întoarce de la biserică e obosită şi fericită. Se descalţă greu.
– Am vorbit cu Tania Palade. Era la biserică cu panacidă.
– Pentru soţul ei?, întreb oarecum apatic.
– Nu. Pentru, Romaniţa, fata ei. A murit în Irlanda de Nord. Nu am înţeles când. Plângea pentru că nu i-au dat voie autorităţile să aducă trupul fetei acasă, la Mălini.
– Nu avea cum. Are un soţ. Dacă soţul ei nu vrea, asta e.
Romaniţa a fost o femeie frumoasă. A murit la vârsta de treizeci de ani. Nu pot să spun că mi-o amintesc foarte bine. Singurele imagini care îmi vin în minte sunt din perioada când era elevă de gimnaziu, sau chiar mai mică.
– Erau mai mulţi dintre vecini cu panacide. Alţii s-au dus la Bogdăneşti şi au dus alimente pentru oamenii săraci.
– Da’ ce e acolo? La Bogdăneşti?
– E un azil pentru oamenii săraci. Şi de Ghiţoi Pripor se vorbea. A murit ca un păgân: beat şi fără lumânare. Să ştii că au fost o mulţime de poliţişti acasă la el, continuă să povestească mama. S-au dus degeaba. I-au găsit douăzeci de lei într-un buzunar şi şaptezeci în altul. I-au făcut şi autopsie, la Fălticeni.
– Cred că l-au spălat cu furtunul întâi. Omul ăsta puţea a hoit. Dacă îl întâlneai în magazin la Zamfirache sau la Tudoran trebuia să îţi astupi nasul.
– Da, de la băutură şi ţigări. Săracu’ a murit ca un câine! Aşa mor beţivii.
– Parcă numai beţivii.
– Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare. Ca un câine!
– Mda!
Mama pregăteşte mâncare de post: borş de sfeclă fierbinte, pâine şi ceapă. Bucătăria se umple cu miros aromat. Pisica Pufoasa şi motanul Nero aşteaptă liniştiţi să le umplu castronelul cu pâine înmuiată în borş.
Vântul se înteţeşte. Îmi amintesc de iarna anului 1987 şi de o zi de decembrie. Mă împrietenisem cu doi studenţi sârbi care urmau cursurile anului pregătitor la Institutul din Suceava. Învăţau limba română apoi plecau la Iaşi unde urmau cursurile facultăţii alese. Cei doi ştiau deja destul de bine limba română pentru că părinţii lor lucrau la ambasada Iugoslaviei. Eu eram doar licean, dar eram un bun jucător de tenis. Asta a făcut să ne împrietenim foarte uşor. Marko avea mereu foarte mulţi bani, la fel şi Sasha. Nu era zi fără ca Marko să nu vândă casetofoane, kilograme de cafea sau cartoane de ţigări. Obişnuiam să ne întâlnim la barul ,,Venus” unde stăteam maxim jumătate de oră şi apoi plecam prin oraş. Era într-o sâmbătă. Barurile nu se deschideau înainte de ora zece. Ca să treacă timpul mai repede am intrat în magazinul ,,Adam şi Eva”, peste drum de Liceul Ştefan cel Mare. Undeva pe un postament era expusă o motocicletă cu ataş ,,IJ”. Preţul era de treizeci şi două de mii de lei. Motocicleta era colorată în albastru şi gri.
– Parcă e din filmele în care ruşii fugăresc pe nemţi, se bucură Sasha. Tare urâtă mai e!
– Ce să spun!, se supără vânzătorul. Aveţi voi alta mai bună?
– Marko are trei, îi răspunde Sasha. Două japoneze şi una vest-germană.
– Să mori tu?
– Şi două maşini.
– Fugi băi de aici! Bişniţarilor!
Eram îmbrăcaţi cu jeanşi şi parpalace de jeanşi. Lumea ne asimila cu bişniţarii care câştigau sume uriaşe din vânzarea mărfurilor cumpărate de la polonezi. Am ieşit din magazin şi am plecat către Piaţa Mare. Tarabele vopsite în verde erau ocupate cu mărfurile precupeţilor. Cumpărăm seminţe de dovleac prăjit de la o bătrânică veselă care vorbeşte pe ucraineană cu Sasha.
– De unde ştie umflatul, limba ucraineană? întreb vesel pe Marko.
– Mama lui e născută într-un sat ucrainean.
– De aia are părul roşu.
– Exact.
Bătrânica ne măsoară seminţele de dovleac: două pahare de lemn cu seminţe pentru un leu. Lui Sasha îi dă pe gratis de parcă i-ar fi rudă sau prieten apropiat. Grăsanul îşi umple buzunarele fericit şi sărută pe frunte pe bătrânica veselă. În barul ,,Venus” nu era prea multă lume. La o masă, o fată cu picioare groase, îmbrăcată cu o fustă albastră cu buline albe, bea vodcă dintr-un pahar din care se bea de obicei vin. Fata era o prezenţă obişnuită în bar, dar era mereu însoţită de un bărbat cu părul alb, probabil tatăl ei. Amândoi veneau pentru a bea vodcă.
– Cum dracu’ beau ăştia doi duble de vodcă? De ce nu îşi iau acasă o sticlă?, se miră Marko.
– De ce nu te speli pe picioare ochelaristo, o întreabă Sasha? Nu aveţi apă? Măi, măi ce pute a bulane murdare! Daţi-o afară din bar că pute!
Fata nu spune nimic. După câteva minute apare tatăl ei. Pentru prima dată tatăl ei apare îmbrăcat în sergent-major de miliţie. Se aşază pe scaun şi dă pe gât o dublă de vodcă. Fata îi şopteşte ceva.
– O să dăm de dracu’, spun eu. I-a zis că ne-am luat de ea.
– Ce naiba poate să ne facă?, se miră Sasha. Mai bine s-ar spăla.
– Termin-o naibii! Uite că vine tablagiul să ne ia la întrebări.
Sergentul-major a venit şi s-a aşezat cu noi la masă.
– Scoateţi tot ce aveţi în buzunre şi puneţi pe masă! Tot. Acum!
– Da’ de ce?, întreabă Sasha. Nu avem voie să bem vodcă?
– Gura, că o păţeşti! Scoate tot! Hai şi voi ceilalţi!
Scot ce am în buzunare: o brichetă cafenie, un pachet de ţigări Kent, o batistă şi cincisprezece lei.
– Scoate tot, urlă miliţianul. Fumezi Kent şi vrei să cred că nu ai nici o sută de lei la tine?
Kentul era primit de la Marko. Sârbul scoate tot felul de acte din buzunare, paşaportul şi cincizeci de mii de lei în bancnote de câte o sută de lei. În jurul nostru s-a făcut tăcere. O ,,Dacie” costa şaptezeci de mii. Sasha scote şi el din buzunarul de la piept vreo cinci mii de lei, asta însemnând cam două salarii la acea vreme.
– Scoate ce ai şi în buzunarele parpalacului! Pune tot pe masă!
– Nu am nimic acolo!, se supără Sasha.
– Scoate, am zis!
Sasha deşartă buzunarele direct pe masă. Se umple masa cu seminţe prăjite de bostan.
– Idiotule!, ţipă miliţianul.
– Ai zis să scot din buzunare. Ce vrei?
– La postul de poliţie! Acuma, toţi! Lasă că vă ia mama dracului! Bişniţarii dracului!
Plecăm cu miliţianul sub privirile încruntate ale clienţilor barului. Postul de poliţie e undeva în piaţă. Trecem printre tarabele precupeţilor. Bătrâna care ne-a vândut seminţe îşi face cruce şi blestemă pe miliţian. Intrăm în sediul miliţiei. Un plutonier adjutant ne primeşte într-o cameră strâmtă. În cameră există şi sobă de lemne, dar şi calorifer. Plutonierul adjutant ne priveşte cu scârbă.
– Ce au făcut ăştia?
– Permiteţi să raportez! Bişniţari, tovarăşe comandant!, spune cel care ne-adus. Unul are asupra lui suma de cincizeci de mii de lei. Sunt din cei care fac bişniţă în talcioc, la bazin, în faţă la magazinul Bucovina.
– Să mori tu că ne-ai văzut făcând bişniţă?, se supără Sasha. Ăsta ne-a adus aici pentru că am râs de fiică-sa în bar, la ,,Venus”. Era nespălată pe picioare. Mirosiţi-l că pute a vodcă. El şi fiică-sa beau acolo cu dubla, zilnic.
– Morţii mă-tii, închide gura că te învineţesc! Sunt minciuni, tovarăşe comandant!
Plutonierul adjutant numără tacticos banii lui Marko.
– Cincizeci de mii, o avere. Ia spune de ce nu ai buletin?, mă întreabă pe mine.
– Am, dar e acasă, la Mălini.
– Şi de ce l-ai lăsat la Mălini, boule? Cum te legitimezi în faţa organelor de miliţie, idiotule? Ia spune de unde ai bani să bei la ,,Venus”? Eşti elev?
– Da, elev.
– Ce aveai în pahar când te-a ridicat tovarăşul sergent- major?
– Riccadonna.
– La douăzeci şi şapte de lei suta de grame. De unde ai bani de Riccadonna, boule? Că eşti elev, nu munceşti. Faci bişniţă?
– Vă spun eu de unde are, se bagă în seamă Sasha. Merge de anul nou cu uratul. Cu steaua de Crăciun şi de Paşte. Dacă i se dă câte o sută de lei la fiecare casă, înseamnă cincizeci de mii la cinci sute de case. De trei ori pe an e fix o sută cincizeci de mii de lei pe an. E bogat, să recunoaştem.
– Nu îl ascultaţi, tovarăşe comandant! Urătorilor li se dă un leu, doi, nu o sută de lei.
– Lui Eduard i se dă o sută, replică Sasha.
Nu ştiu de unde i-a venit lui Sasha o asemenea idee. Eu nu am mers cu uratul nici măcar la vecini, în copilărie. Plutonierul adjutant se uită la cele două paşapoarte sârbeşti.
– De unde aţi furat paşapoartele? Aveţi cinci minute să recunoaşteţi. De unde eşti de loc? îl întreabă pe Sasha.
– Din Sarajevo.
– În ce judeţ e satul ăsta?
– În Iugoslavia.
– Morţii mă-tii de idiot, tu chiar nu ai de gând să termini? Las’ că avem noi grijă de voi, bişniţarilor!
Deschide paşapoartele. Din fotografii zâmbeau Marko şi Sasha. Marko avea o poză împreună cu tatăl său, ofiţer ataşat la ambasada Iugoslaviei din ţara noastră. Mâinile plutonierului adjutant au început să tremure.
– Îl cunoşti pe ofiţerul din imagine?, îl întreabă pe Marko.
– E tata, normal că îl cunosc. Aveţi cartea lui de vizită în paşaport. Şi numărul direct, dacă vreţi să îl sunaţi.
– Bun. De unde ai atâţia bani?
– Vând în căminele studenţeşti casetofoane, cafea, din astea. Îmi confiscaţi banii?
– Adică faci bişniţă?
– Treaba mea ce fac! Ai curaj să mă reţii?
– Nu are, pun pariu!, se amuză Sasha.
Adjutantul numără iar banii lui Marko. Primim înapoi tot ce ni s-a confiscat.
– Să îmi plătească seminţele de bostan, se plânge Sasha. Vreau să depun reclamaţie. Sunt cetăţean sârb. Am drepturi.
– Plăteşte-i, spune adjutantul privind în pământ.
– O sută de lei, atât am dat, minte cu seninătate Sasha.
– Dă-i banii!, ţipă subţire Plutonierul adjutant.
Sasha primeşte banii şi plecăm veseli înapoi în barul ,,Venus”. Fata miliţianului e tot acolo.
– Măi nespălato, marş acasă şi te spală pe bulane!, îi strigă atât de tare Sasha încât toată lumea ne priveşte ca la circ. Puţi, vaco! Dispari de aici!
– De ce îi spui vacă?, întreb amuzat.
– Ai dreptate, nu trebuia să îi spun aşa! Dispari scroafo!, strigă şi mai tare Sasha.
Ne aşezăm la masă. Marko comandă băuturi fine. Sasha râde ca un copil care tocmai a primit un cadou. Era în 1987. Eram tineri şi incredibil de fericiţi.
Nu ninge. E tot mai frig. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Binecuvântată fie tinereţea şi numele prietenilor noştri plecaţi la dreapta Domnului.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 15

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi alungă visele. Nesomn. Dimineaţa ridică ruguri din lemn ud şi frunze moarte. Porumbeii sălbatici se ascund în labirint, sub aripile umbrelor. Lacrimile se divid necontenit. Din pământ se aud chemările orfanilor. Plouă. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îmi spăl pleoapele cu rouă sfinţită de tălpile Domnului. Privesc cum pomii primesc rădăcini noi. Îngerii trec tăcuţi printre ei. Nu se aude durerea, tristeţea. Îngerii nu calcă peste frunzele vestejite. Niciodată.
Bate cineva la uşă. E Marinuş Zamfirache.
– Mă ajuţi să urc maşina de spălat?
– Unde să o urci? întreb amuzat.
– În maşină. O duc la Fălticeni, la reparat. Nu ştiu ce dracu’ are.
Zâmbesc. Soţia lui mi-a spus că Marinuş a dezmembrat maşina de spălat şi apoi nu a mai ştiut să pună la loc toate piesele. Acum maşina de spălat nu mai funcţionează. Nu îi spun nimic. Nu are sens să îl necăjesc. Intrăm în casa lui, uriaşă pe lângă a mea. Maşina de spălat este grea, dar ne descurcăm.
– O să cheltui vreo sută de lei cu aventura asta, încerc eu să sparg tăcerea.
– Ce o sută de lei, se revoltă Marinuş. Numai drumul de la Mălini la Fălticeni, ziua pierdută, benzina. Asta e.
– Da’ unde o repari? La atelierul de lângă piaţă?
– Nu, la cineva care stă la ieşire din Fălticeni, pe drumul spre Dolhasca.
– Investiţie, într-adevăr.
Când aud cuvântul investiţie nu pot să nu mă gândesc la bursă şi la acţiunile primite în anii ’90. Am ales Oltchim. Acţiunile se vindeau ca pâinea caldă, pe bursă. Era semn că am ales bine. Totuşi, am aşteptat un an. Doream să iau dividende. Într-o toamnă au venit şi dividendele: cinci mii de lei. Cu banii obţinuţi mi-am cumpărat un stilou ordinar care nu a funcţionat decât vreo câteva ore. Apoi s-a înfundat şi stricat a rămas.
– Ce de bani am primit din dividende!, a râs mama de mine. Şi cei din Coreea de Nord primesc mai mult.
– Ăia nu primesc dividende, am replicat supărat.
– Normal, a răspuns mama. Le e ruşine.
M-am apucat să citesc despre tranzacţii. Devoram paginile cu profil economic din ,,Adevărul’’ ,,,România Liberă’’ ,,,Libertatea’’, etc. Ştiam toate preţurile de pe bursă. Începusem să intuiesc când şi cu cât cresc acţiunile unor anumite societăţi comerciale. Acţiunile Oltchim se vindeau foarte bine: ar fi trebuit ca eu să obţin cam un milion jumătate pe acţiunile mele. Mama, evident la fel. Trei milioane nu era o sumă mare, la acea vreme, dar tot puteai înţelege ceva din acei bani. Existau trei modalităţi de a vinde acţiunile: două nu prea legale şi una legală la bursă, prin intermediul unor brokeri angajaţi de unele societăţi de brokeraj apărute peste noapte şi de care nu auzise nimeni până atunci. Cele două căi ,,uşor’’ ilegale erau următoarele: vânzarea acţiunilor la piaţă, unor ţigani sau bişniţari pe un preţ mic sau vânzarea acţiunilor unor ,,oameni de afaceri’’ care garantau preţ maxim la mica publicitate. Cu ţiganii şi bişniţarii nu aveam chef să tratez. Am ales să vorbesc la telefon cu o persoană care cumpăra acţiuni. Anunţul era din ,,Evenimentul zilei’’. Sun.
– Bună ziua!, spun eu. În legătură cu anunţul. Am acţiuni la Oltchim.
– Dar de unde sunteţi?, întreabă ,,omul de afaceri’’.
– Din Coasta de aramă. Eu am acţiuni. Vreţi să cumpăraţi sau îmi testaţi nivelul de şmecherie? Cumpăraţi sau nu?
– Cumpăr, la Oltchim cumpăr.
– Aşa, bun. Am acţiunile mamei şi ale mele. Cât îmi oferiţi pe ele?
– Patru sute de mii pe amândouă. E preţ bun şi ţi le cumpăr cum ajungi în Bucureşti.
– Păi, la televizor şi în ziare scrie că se vând cu un milion şi ceva per cupon.
– Ăia mint, prietene. Mint ca să ţină preţul sus. Un cupon la Oltchim e două sute de mii.
– Nu pot să cred!
– Întreabă pe oricine!
I-am închis telefonul. Am sunat şi pe alţii. Nimeni nu dădea un leu peste două sute de mii de cupon. Oamenii din sat au început să vândă la preţuri modeste. Eu nu am cedat. Până la urmă am ales să mă adresez şi unui broker autorizat. Evident, în Mălini nu existau brokeri. Am plecat împreună cu mama, la Fălticeni. Singura firmă de brokeraj din oraş nu avea un sediu ci închiriase un spaţiu, undeva în incinta oficiului poştal de pe strada Doi Grăniceri, la ieşirea din oraş. Acelui oficiu poştal lumea îi spune ,,Poşta Mică’’ şi este situat în apropierea restaurantului ,,Stânişoara’’, peste drum de staţia de autobuz. Mama a fost reticentă. Credea că vom fi înşelaţi şi nu vom primi nici măcar două sute de mii, cât promisese la telefon intermediarul din Bucureşti.
Am intrat în Poşta Mică, într-o zi friguroasă de joi. Nu era nici un client. Două doamne în halate albastru deschis vorbeau despre murături.
– Eu nu pun gogoşari, a spus cea mai în vârstă dintre doamne. Al meu are probleme cu stomacul. Ţine regim. Nu îi prieşte. Dar în schimb dau o grămadă de bani pe miere de albine. Avem o mulţime de borcane în cămară. Miere de salcâm, de flori de câmp, miere de primăvară, miere de toamnă. Nu se poate să nu ai miere în casă. E medicament curat. Dacă pui într-un pahar de ţuică naturală o lingură de miere e ca şi cum ai fi făcut injecţie cu vitamine. Cu toate vitaminele.
Cealaltă doamnă e tânără şi fălcoasă. Poartă ochelari cu dioptrii mari şi suge capătul unui pix galben.
– Şi de unde cumperi mierea? Ai pe cineva?
– Da. Am un cumătru care aduce miere tocmai din zona Brăilei. E miere curată. Are şi ceară. Şi faguri dacă vrei. Îţi dau numărul de telefon.
Ne aşezăm pe o bancă de lemn lăcuit şi aşteptăm ca doamnele să termine discuţia despre mierea din Brăila. Aş putea jura că doamna mai în vârstă a lucrat la un aprozar, undeva pe strada Maior Ioan. Oricum, mi s-a părut imposibil ca una dintre cele două doamne să fie broker.
– Nu vă supăraţi, se adresează supărată doamna fălcoasă. Doriţi ceva? Că văd că nu spuneţi nimic.
– Aş vrea un borcan de miere de Brăila şi opt sute de grame de biscuiţi mov. Aveţi?
– Ce miere,? domle’. Aici e instituţie serioasă. Nu vindem miere şi dulciuri.
– Mă mulţumesc cu un broker. Aştept unul, poate apare.
– Eu sunt broker, răspunde doamna mai în vârstă, cu surâs de aprozaristă respectabilă. Vin imediat să vă consiliez.
Şoptesc mamei.
– Eu zic să o tăiem de aici. Tanti asta vindea castraveţi şi barabule luna trecută. Cum naiba a ajuns broker peste noapte?
– Stai măi!, să vedem. Nu te mai da aşa deştept! Ai răbdare!
Doamna broker s-a întors cu un catalog şi câteva formulare, bătute la maşină. Se uită la buletinele noastre de identitate şi spune bucuroasă.
– Sunteţi din Mălini. Ce loc frumos. Acolo s-a născut Mihai Eminescu.
– Ba, Nicolae Labiş, se supără mama.
– A, da. Labiş, scuze!
Mama devine brusc tensionată. Ne dăm seama că doamna din faţa noastră nu are habar de tranzacţionări, acţiuni, bursă. Erau anii’90. Nimeni nu avea de unde să angajeze în orăşelele mici brokeri adevăraţi.
– Doamnă, aţi lucrat la aprozarul de pe strada Maior Ioan? Sau aveţi o soră geamănă?
Brokeriţa nu răspunde. Ne dă să completăm formularele.
– La ce societate aveţi acţiunile?
– La Oltchim, răspund rece şi fără vlagă.
– La rubrica, preţ minim puneţi o mie de lei pentru o acţiune. Oricum, nu contează.
– Ba nu pun aşa. Jucătorii la bursă se pot înţelege şi cumpără într-o zi la preţ minim tot ce este la vânzare.
– Făceţi cum vă spun că eu ştiu!
– De unde ştiţi dacă nu aveţi studii de specialitate? La aprozar nu aţi lucrat cu aşa ceva. Eu vreau să obţin o sumă de bani din care să înţeleg ceva.
Completez şi formularul mamei.
– Oltchim nu este competitivă pe piaţă, ne informează aprozarista. broker. Veniţi peste vreo două săptămâni, dar sunt mici şansele să vindeţi. Şi asta pentru că domnul a pus un preţ prea mare la preţul minim.
Plecăm direct la autostop, peste drum, în staţia de autobuz.
– Mamă, să ştii că doamna asta nu se pricepe la nimic. E aprozaristă.
– Numai tu puteai să găseşti o asemenea societate care să se ocupe de interesele noastre. Treaba ta!
– Mda, asta cam aşa e!
Marţi dimineaţă încasam banii. Două milioane opt sute de mii de om. Cinci milioane şase sute în total. Aprozarista ne privea de parcă am fi fost extraterestri. Nu era o sumă mare, dar era de departe cea mai bună tranzacţie făcută de ea.
– V-am spus eu că se vând bine acţiunile, minte cu neruşinare aprozarista convertită.
Mama îi lasă o atenţie în bani. Femeia ne mulţumeşte cu gura căscată.
– La revedere! Să nu uitaţi să cumpăraţi miere din Albania!
– La revedere!, spune ea. Din Brăila.
– Aşa. Săru’ mâna!
Împing maşina de spălat care până la urmă încape în portbagaj. Marinuş mulţumeşte şi urcă în maşină. Pleacă supărat către un oraş unde se pot repara tot felul de aparate, dar niciodată minţile oamenilor. Lisa, căţeluşa cu limba albastră aleargă câţiva metri după maşină, apoi se întoarce la cei cinci pui ai ei din coteţ.
Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi mutilează speranţele. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îngerii nu calcă pe frunzele vestejite. Niciodată.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon