Eduard Dorneanu

7,63(Maria)

cop 7,63

Maria s-a întors în sat la volanul unei decapotabile cu număr de Luxemburg. Vecinii i-au urat bun venit cu jumătate de gură şi au privit lung la copilul ei care are pielea de culoarea neagră de parcă ar fi membru al unui trib african. Maria s-a îngrăşat înfiorător;dacă nu o cunoşti personal ai putea spune că e însărcinată în ultimele luni. Şuncile îi atârnă înfiorător, iar mersul trădează o suferinţă fizică permanentă. Limuzina scumpă contrastează cu gardul de lemn aproape putrezit. Părinţii au întâmpinat-o cu o uimire prefăcută mulţumiţi de darurile banale menite să le spele o ruşine de care oricum le pasă mult prea puţin. Puştanul a devenit obiect de studiu pentru copiii satului care l-au asimilat imediat fiind convinşi că este locuitor dintr-o ţară africană nicidecum un european ca şi ei. Copilul are un nume românesc neaoş (Ionică) şi deşi nu cunoaştea absolut nici un cuvânt românesc a reuşit performanţa ca în mai puţin de o săptămână să poată rosti destul de corect toate înjurăturile specifice galeriilor de fotbal.
Maria stă acum la masă cu mine în ,,Arcaşul” , un restaurant aproape gol cu feţe de masă portocalii şi vaze în care cineva cu simţul umorului îndoielnic a pus flori de hârtie.
-Mie îmi aduci o dublă de coniac fin. Copilului, suc natural de portocale.
Chelneriţa notează stânjenită. Nu îşi poate lua ochii de la copilul ciudat care îi tot arată degetul mijlociu aşa cum l-au învăţat noii lui prieteni din sat. Comand suc, iar Maria priveşte dispreţuitor cum pleacă chelneriţa legănându-şi şoldurile.
-Da’ de ce nu bei? Văd că nu ai maşină. Eu beau şi nu mă tem că mă prinde careva ca să îmi suspende carnetul.
-Văd. Nu am băut niciodată cu dubla.
-Prea multă cuminţenie strică, mister.
Ionică râde. Chelneriţa ne aduce comanda, iar puştiul bea sucul pe nerăsuflate apoi bea jumătate şi din paharul meu. Nu sunt sigur dar cred că înainte de a pune paharul înapoi în faţa mea a scuipat în el.
-Maria, ştiu că soţul tău e căpitan de navă. Mai eşti cu el?
-Normal. Crezi că ar putea trăi Luciano fără mine?
-Luciano îl cheamă?
-Da, Luciano.
Îndemn pe puşti să bea şi restul de suc rămas în paharul meu. Ionică refuză categoric ceea mă face să cred că nu m-am înşelat iar puştanul chiar a scuipat în pahar.
-Dar cum de e aşa . . .de diferit copilul vostru?
-Cum adică diferit? Explică-te.
Maria e terminat de băut dubla de coniac şi mai comandă una. Mă aştept să râgăie sau să facă orice alt fel de gest dezgustător. Am o zi infectă astăzi, e clar.
-Păi arată ca ăia de la National Geographic, spun eu indignat. Sau l-ai vopsit tu cu ceva?
-Nu dragă, nu e ceea ce credeţi voi. Luciano are strămoşi de culoare. Acum şase sau şapte generaţii un bărbat din neamul lui a avut soţie o doamnă mai închisă la culoare.
-Şi unde s-au cunoscut, întreb eu oarecum contrariat?
-E plin de copiii negri care au părinţi albi . Uite la Boticelli.El nu e negru?
-Care Boticelli? Pictorul?!? Ăla e mort de multă vreme.
-Boticelli fotbalistul italian care joacă acum la campionatul european.
-Ăla e Balotelli. Boticelli este un pictor. Şi nu ştiu cum arată părinţii fotbalistului.
-Ba e invers. Nu te pricepi, aia e.
Nu mai am chef să întreb nimic despre viaţa din ducat şi nici Maria nu pare în apele ei. Plătesc nota de plată şi asta mă face să devin posac, pesimist. Maria se urcă la volan şi îmi face un semn discret din care nu pot înţelege precis dacă am fost înjurat sau doar salutat.
Începe să plouă cu stropi mari . Săptămâna mea a început cum nu se poate mai ciudat. Mă grăbesc gândindu-mă la faptul că acum şapte generaţii un luxemburghez se căsătorea cu o doamna care avea pielea de abanos. Hm. . .

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Natalia)

cop 7,63

Natalia este foarte frumoasă. Conduce maşina păstrându-şi pe buze un zâmbet luminos. Mă simt ca un copil care suflă în puful unei păpădii. Zâmbesc şi eu.
-Să vezi ce de tablouri are Ioan ! Pictează minunat. E un fel de geniu local.
O cred pe Natalia. E mult prea frumoasă ca să îi pun întrebări. Are mai puţin de douăzeci de ani şi în scurt timp se va mărita cu un om de afaceri. Mergem în vizită la un pictor care locuieşte la marginea unui orăşel din apropiere. Natalia spune despre el că ar fi un fenomen. Sunt curios şi intrigat în acelaşi timp pentru că eu sunt un dezastru când vine vorba să desenez ceva.
-Cred că o să fii încântat, îmi sugerează în continuare Natalia. După căsătorie o să îi cumpăr multe tablouri.
-O să fii bogată, Natalia. Tipul ăsta al tău e plin de bani.
-Da, dar are şi doi copii din căsătoria anterioară.Asta nu îmi place.
-Şi ăştia vor sta cu voi? Nu e prea fain.
– I-a luat fosta lui.Cum să stea cu noi? Copiii lui sunt mai în vârstă ca mine!
Conduce cu viteză mare. În partea stângă a şoselei se întinde pe mai multe hectare un lac uriaş. Ar fi ceva să plonjăm în el la o manevră naivă a Nataliei. . .Şoseaua are doar două benzi şi e plin de tiruri turceşti sau maşini de fiţe conduse de puştani care au băut înainte de a se urca la volan. Natalia conduce desculţă. Fusta i s-a ridicat sus de tot încât chiar dacă nu vrei tot vezi de ce fata asta a sucit minţile unui bărbat trecut de prima tinereţe.
-Mi-a promis că îmi cumpără Ferrari. Un model la 700.000 euro.
-Măi să fie! Chiar are bani viitorul tău soţ. Felicitări!
-Danke!
Oprim în faţa unei case acoperite cu ţiglă. La poartă ne aşteaptă un bărbat bărbos în pantaloni scurţi. E foarte slab şi foarte înalt, un fel de Fagin dar nu unul roşcovan. Mă salută scurt iar pe Natalia o mângâie pe faţă cu un gest tandru, aproape părintesc. Omul ne invită înăuntru. Încă de la intrare observ ordinea deloc specifică pentru artiştii care locuiesc singuri. Mă întreabă ce doresc de baut.
-Martini alb,spun eu cu jumătate de gură gândindu-mă că nu are prin casă aşa ceva.
-Ce an, întreabă Ioan lăsându-mă oarecum fără cuvinte.
-Credeam că doar la vin contează anul.
-Să spunem 1999.
E un Martini bun. Pictorul are dreptate. Natalia moare de râs în braţele unui fotoliu mov. Mergem la etaj unde e plin de tablouri, unele înrămate, altele nu. Majoritatea tablourilor sunt reprezentări ale unor sfinţi fără cap. Au aure dar cap, nu.
-Nu ştie nimeni cum arată de fapt sfinţii aşa că nu le pictez capetele. Nu sunt în competiţie cu orfanii, babele sclerozate sau misticii care îi reprezintă ca pe nişte schelete ambulante.
-Bine faci Ioane, râde Natalia din toată inima. Dar dacă o pictezi cumva pe Maria Magdalena nud să mă iei pe mine drept model.
-Mai încape vorbă? Şi facem milioane de replici pentru campania electorală!
E amuzant deşi nu înţeleg la ce sunt bune aceste tablouri neterminate. Îi las să discute despre nuntă şi ies în livadă. Pe o suprafaţă de jumătate de hectar printre culturi de porumb şi cartofi sunt înşirate zeci de cuşti pentru câini . Mă uit cu atenţie la fiecare în parte dar nu par a fi folosite. Poate că o casă plină de sfinţi fără capete nu poate fi păzită decât de cuşti golite de câini.
Ne luăm rămas bun de la pictorul Ioan care îmi face cadou un tablou micuţ cu sfântul Spiridon, evident şi acesta fără cap. Îi mulţumesc respectuos iar omul se bucură de aprecierile mele de parcă ar fi pe covorul roşu de la Cannes.
Natalia conduce spre casă având pe buze acelaşi zâmbet luminos.
-Vrei să oprim căteva ore la motelul de la intrare, mă întreabă privindu-mă insistent?
-Sigur, Natalia. Super idee.
-Bine. Du-te să iei o cameră. Ştiu că numai la asta ţi-a stat mintea toată ziua.
-Ai dreptate, să ştii.
Natalia opreşte în faţa motelului. Coborâm repede în ploaia de întrebări care ne urmăreşte peste tot. La recepţie primim o cameră situată la ultimul etaj. Urcăm în grabă de parcă lumea s-ar sfârşi înainte ca noi să ne săturăm de iubire. Natalia îmi muşcă încet buzele.

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Iarbă amară)

cop 7,63

Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON

7,63(Renate)

cop 7,63

Are picioare groase. Acum este tânără şi asta face parte din şarmul ei dar peste ani bărbaţii nu vor mai aprecia aspectul acesta.
-Dă-mi un pic de spirt. Mi-a întrat un cui ruginit într-un deget, o rog.
Numele ei este Renate. Acum stă în picioare cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Undeva prin sudul Europei naţionala Germaniei joacă un meci de polo iar la începutul partidei se intonează imnul de stat.
-Dar de când eşti tu nemţoaică?
-Puteai să te ridici şi tu, îmi şopteşte Renate. Sunt de origine germană şi îmi iubesc patria mamă.
-Cum să nu, doar îl ştiu pe tatăl tău. Îl cheamă Ion.
-Eşti un nesimţit, mă etichetează Renate. O să îţi fac un vaccin.
-Oki, nemţoaico. Vezi să nu fie expirat şi să intru cumva în comă într-o casă de arian fanatic.
Renate scoate limba la mine şi dispare în camera vecină. În casa ei e plin de animale ciudate: creşte vipere, şerpi şi la mansardă, viermi de mătase. Vecinii o bârfesc că ar creşte şerpii pentru consum propriu. De pe urma viperelor câştigă o groază de bani de la o firmă austriacă.
-Scoate-ţi cămaşa căpcăunule! Hai repede că am mâncarea pe foc!
Simt o înţepătură uşoară. Renate se aşază lângă mine şi îmi mângâie părul. O simt tristă dar calmă.
-Ce pregăteşti de mâncare? Am înţeles că prepari foarte bine ciori, câini comunitari, şerpi boa, cocostârci, ancore. . .
-Ancore? Ancore de corabie?
-Ancore, da.
-Îmi pare rău, căpcăunule. Limitează-te la ciori şi câini comunitari.
Mă mângâie iarăşi.
-O să se ardă mâncarea.
Renate pleacă dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Privesc în urma ei: are picioarele groase, e blondă şi îngrozitor de inteligentă. Caut vin într-un frigider uriaş. Aleg vin alb deşi habar nu am ce găteşte. În frigider miroase greu.
Renate aşază masa. S-a îmbrăcat cu o rochie neagră foarte scurtă care accentuează formele coapselor şi contrastează plăcut cu albul pielii . Torn vinul în pahare cu o oarecare stângăcie. Renate râde.
-Noroc, toastează Renate ridicând paharul sus de tot.
-Noroc, nemţoaico!
Carnea din farfurie are gust dulce, exagerat de dulce. Sosul de un roşu strident nu prea îmi place. Mă gândesc pentru o clipă la faptul că în farfurie ar putea fi carne de şarpe dar alung gândul şi beau din vin. Vinul este groaznic la gust. E vineri, am ghinion.
-Papă, căpcăunule, este foarte bun.
-E super, răspund eu înjurând în gând cuiele ruginite şi vinurile mediteraneene.
O ajut să strângă farfuriile şi tacâmurile. Simt că îi place faptul că nu o consider o gospodină oarecare sau un trofeu de o noapte.
-Ai ceva deosebit de făcut noaptea asta, mă întreabă cu o voce înceată?
-Nu, nu am.
-Bine, căpcăunule. Mă temeam că o să spui altceva.
Renate pleacă să vadă ce fac animalele ţinute în captivitate. Deschid o bere fără alcool. Băutura are gust amar. Strâmb din buze şi mă fac una cu patul din camera de oaspeţi. O aud pe Renate râzând.

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 (Podul Moldovei)

cop 7,63

M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Discomfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde noncomformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este noncomformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins nicodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşează două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 41

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 40

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Vântul ridică înspre albastru praf gri, seminţe coapte de lobodă şi cuvinte însângerate. Fiecare frunză rosteşte o rugăciune. Vântul le adună pe toate şi le risipeşte între pământ şi cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imaşul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblio, mărul pădureţ, sună ca nişte întrebări care nu aşteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilăreşti.
– Doamne, câte rugăciuni rătăcesc între cer şi pământ! Rugăciunile fraţilor pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe, foarte multe. Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii şi păcate.
Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borş de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuţă galbenă i-a furat miezul de pâine şi a fugit.
– De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile! Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso, că îţi dau iar miez de pâine!
Îi dau şi coaja de pe doi cremwursti prăjiţi. Pufoasa se bucură şi mănâncă tot din castronaşul roz.
– Domnu’ Eduard, ce faceţi?
E un consătean în vârstă care locuieşte în apropiere.
– Bine, hrăneam pisica.
– Am o rugăminte! Încărcaţi-mi şi mie cartela la telefon că nu ştiu cum! Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.
– Sigur că da! Cum vreţi? Doar cu credit sau cu minute?
– Dumneavoastră cum aveţi pe telefon?
– Eu am cu minute. E mult mai avantajos.
– Şi câte minute îmi dă?
– Nelimitat în reţea şi peste o sută în afara reţelei.
– Nelimitat e puţin! Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înţelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.
– Adică vreţi mai mult decât nelimitat?
– Da, dom’ Eduard! Puneţi să fie cu credit. Nelimitat e puţin. Mari hoţi mai sunt şi ăştia cu cartelele!
Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat. Consătenilor mei nu le place să fie contrazişi.
– Aveţi dreptate! Nelimitat este foarte puţin. Cine îşi doreşte credit nelimitat ori viaţă nelimitată?
– Aşa, aşa spun şi eu!
Omul pleacă. Pufoasa mă priveşte mirată.
– Tu vrei haleală nelimitată sau nu?
Pisica iese afară şi bea apă dintr-o cratiţă verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârşire sau minutele de pe reţeaua de telefonie mobilă.
– Bine, Pufoaso! Mă laşi să vorbesc singur. Las’ că iar o să îţi fie foame! O să îţi urez: răbdare nelimitată! Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculţi pe ceilalţi. Las’ că vezi tu!
Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoţional pentru a fi înţeles de tot românul. Cred că aşa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbeşti la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală şi abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990 m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:
– Ai telefon?
– Am. E în camera mea. Doriţi să daţi un telefon, undeva?
– Nu, dar dacă îmi dai voie aş vrea să îl văd!
– Să vedeţi telefonul meu?
– Neapărat!
M-am uitat lung la Ugerică şi i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a aşezat pe pat, lângă birou şi a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să îşi ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă şi mi-a arătat-o:
– Ahaa!, ştiam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.
– Drăcovenia aia e un microfon?
– Nu e chiar microfon. E ceva care redirecţiona convorbirea ta. Apoi securiştii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?
– Ia- l, domnule! Da’ telefonul mai funcţioneaă fără aia?
– Normal, piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva! Imediat verificăm!
Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcţionare.
– Păi da ce am putut păţi eu!, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac puşcărie. În 1987 am cumpărat un viţel dintr- un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, aşa că nimeni nu a ştiut. Trebuia să duc carnea la un doctor, la Iaşi. M-a pus dracu’ şi am vorbit cu unul dintre fraţii mei la telefon. I-am spus că a doua zi mă duc la Iaşi să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineaţa mi-au bătut la geam doi miliţieni de la Miliţia Suceava, un ofiţer şi un subofiţer.
– Tovarăşe, scoate carnea de viţel şi actele din care să reiese că l-ai cumpărat de la o unitate de stat!, a spus ofiţerul.
M-am îngălbenit de spaimă. Nu ştiam ce să fac. Miliţienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara şi au coborât în beci au început să mă ameninţe. Nu am vrut să spun unde era carnea.
– Da’ unde era?, am întrebat eu curios.
– În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam maşină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iaşi. Bun, miliţienii au început să urle.
– Băi tovarăşe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi! Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava şi te belim de viu!
M-au dus la Suceava, dar aveam relaţii şi am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi şi noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem viţelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni şi i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulţi: un inginer electronist, un poştaş, eu şi amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni şi la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la uşă. Veterinarul se duce şi deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru miliţieni. Cu ăştia a fost simplu: au confiscat toţi banii, vreo douăzeci de mii şi nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ţinem clanţa închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei şi au raportat că la faţa locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat miliţienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toţi că a fost sifonul miliţiei.
– Aţi avut ceva, întâmplări!, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu aţi păţit ceva rău!
– Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.
– Îmi închipui, i-am răspuns vesel.
– Bun, hai că plec! Mai am telefoane de verificat.
Nu ştiu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecţionarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desfiinţat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.
Mă duc la poartă şi iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai şi-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:
– Să nu cumva să iei cu minute nelimitate! Te păcăleşti!
– Doamni fereşti, ghini cî mi-ai spus! Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri!
– Cine să îl ceară?
– Aiştia cari strâng sămnături pentru preşedinti. Aiştia cu sămnături nelimitati.
– Eu spuneam de minute nelimitate.
– Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.
Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă priveşte plină de speranţă.
– Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.
– Miau!, spune Pufoasa.
– Ce ai spus?
– Miau!
– Da, ăsta este un argument solid! Tocmai ai câştigat un ou fiert. Hai, Pufoşenie să mai mâncăm ceva! Poftă bună şi nelimitată!
Îmi fac şi o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru seminţe coapte, cuvinte mutilate şi frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă şi închid ochii. Rugăciunile fraţilor pomi îmi curăţă rănile sufletului. Una câte una.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 39

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Sunt în oraş, în Fălticeni. M-am aşezat pe o bancă vopsită în verde şi privesc cum se ceartă două tinere. Ambele sunt brunete, înalte, îmbrăcate în cămăşi largi şi pantaloni scurţi. Îl aştept pe taximetristul Gavril. Acesta s-a dus să îşi cumpere o cafea şi ţigări. Tinerele se scuipă, iar una dintre ele îşi scoate pantofii şi îi aruncă înspre ,,inamica ei’’, apoi pleacă desculţă şi foarte supărată.
– Vaco!, strigă cealaltă tânără. Disperato!
Gavril se întoarce împreună cu Siuc Albuş, Ama, soţia lui Albuş şi un puşti, probabil copilul celor doi.
– Staţi un pic pe bancă, vă rog!, spune Gavril. Beau cafeaua, fumez două ţigări şi mergem spre Mălini.
– Ţi-am zis de o mie de ori să laşi dracului ţigările!, îi spun supărat. O să crăpi din cauza nicotinei!
– Şi eu ţi-am răspuns de un milion de ori că nu mă pot lăsa. Uite, şi acum am un plasture care ar trebui să mă ajute să nu mai fumez. Nu e bun de nimic!
– Păi tu porţi şi plasturi, dar şi fumezi. Bravo, Gavril! Cumpără nicotină fiole şi injectează-ţi direct în venă!
– Este aşa ceva de cumpărat?
– Nu ştiu, nu am idee, dar repede ai sărit. Nicotină în venă îţi mai lipseşte!
– Hai măi, Eduardule, ce îţi pasă ţie?. Dacă ai avea viaţa mea ai fuma şi tu. Uite, ţi-am luat un suc de kiwi. Bagă în tine şi nu îmi mai ţine predici, te rog!
Râd şi deschid cutia de suc. Albuş îşi aprinde şi el o ţigară. Nevasta lui mânâncă un fel de covrigi dintr-o pungă galbenă. Puştiul lor are trei cărţi în mână şi vrea să îmi spună ceva în legătură cu ele. Mă prefac că vorbesc la telefon, iar puştiul renunţă. Se adresează lui Albuş:
– Tatăăi, uiti eu am plătit numa’ douî cărţî, da’ ni-o măi dat una în plus!
– Uăi, ci ghini!, răspunde Albuş. Dă sî văd ci cărţî ăi cumparat, uăi!
– Da’ tu de ce nu ai intrat în librărie?, îl întreb pe Albuş. Ţi-a fost frică să nu te îmbolnăveşti? Bântuie hepatita prin librării, nu-i aşa?
– Uăi Eduard, nu-ţî măi bate gioc di oameni! Eu am alti locuri undi merg, nu la librărie. Eu merg la bisericî, la mânăstiri. Nu-mi trebe nie cărţî di celia cu curu’ gol cum să scriu amu, câ eu nu-s păgân!
– Albuş, tu ai terminat o facultate. Când erai student mergeam împreună la chefuri. Cum naiba te-ai scrântit în halul ăsta? Ţi-a borât şi ţie diavolul pe suflet? Dacă unul ca tine care are o licenţă universitară spune că librăriile sunt locuri dubioase, ce naiba să mai cer de la unul care nu a trecut dincolo de Podul Moldovei?
– Da, am făcut o facultate! Ţi-i ciudî?
– Şi tot aşa vorbeai acolo?, cu ,,uăi’’ şi ,,ghini’’, întreabă mirat Gavril. De ce ai mai trimis puştanul la librărie dacă ştii că acolo e un loc rău famat?
– Diego, ia aratî lu’ tata ci cărţî ăi cumparat!, spune Albuş.
– I-auzi bre, îl cheamă Diego!, se miră Gavril. Cum dracu’ să te cheme Diego Albuş?
Râdem. Albuş ne priveşte cu dispreţ.
– Uiti, tatăăi!, spune Diego. Am cumparat o carte dispri viaţa lu’ sfîntu’ Mina şî o carti dispri părintili Cliopa. O vrut sâ îni dea şî o carte cu dicelia, ştii matali, da eu nu am vrut şî am luat asta cu pozî.
– Cu fumei goali?, întreabă Albuş.
– Nu, cu poezii. Da’ am aruncat-o răpidi. Am spus cî tata’ meu nu mă lasî cu poezii acasî.
– Da’, ghini ăi făcut!
Diego ne arată mândru cărţile. Cea de a treia carte conţine mai mult fotografii istorice. La fotografia lui Avram Iancu, puştiul se opreşte şi întreabă:
– Tatăăi, da ‚ aista cini i?
– Ar trebui sî cie Avram Iancu, da’ eu cred cî i poza unui ungur cî românii nu poartî musteţi.
– Eşti foarte deştept!, spun eu. Nu există români mustăcioşi, nici nu au existat! Unde ai citit asta? În memoriile sfântului Habotnicus?
– Ia nu măi faci mişto di mini! Eu ştiu măi ghini cî merg la bisericî, merg la mânăstiri, dau pomelnici, mă spovidesc. Tu te-i spovidit? La bisericî di când n-ăi mers?
– Frate, ăsta vorbeşte serios, se miră Gavril. O să adune încă vreo cinci ca el şi o să te ardă pe rug. În locul tău aş pleca din Mălini. Uite la el ce întreabă:. la bisericî di când n-ăi mers’’? Măi frate, zici că suntem pe vremea lu’ Ştefan cel mahmur.
– I-a borât diavolul pe suflet, spun eu trist. Nu mai ai cum să îl ajuţi!
Puştiul continuă să răsfoiască paginile cărţii.
– Da’ fumeia aiasta cini i?, întreabă el.
– Ecaterina Teodoroiu, răspund eu. O mare eroină.
Copilul mă priveşte uimit apoi spune:
– Tatăăi, nenea aista di cari tu zâcei câ îi satanist o zâs câ fimeia aiasta i erou!
S-a lăsat tăcerea. Gavril îşi aprinde o nouă ţigară şi ridică din umeri. Îmi face semn să nu mă cert.
– Nu-i nicio eroină!, spune răspicat Albuş. Comuniştii o scos prostiili aiestea. Nici nu o existat Ecaterina aiasta.
– Măi nene, eşti nebun, cum dracu poţi afirma asta?, întreb supărat. Bunicul meu a luptat la Mărăşeşti. A povestit când a venit acasă despre Ecaterina Teodoroiu.
– Poţî dovidi? Aşă şi io pot sâ zâc cî existî extratereştri, da nu pot dovidi. Ari cineva o dovadî că fumeia aiasta o existat?
– Măi frate, ăsta e niţel retardat!, se miră Gavril. Ce dovadă vrei, frate? Nu ai văzut pozele din cartea de istorie?
– Acelia nu-s adivarati! Îs manipulări comunisti ca sî credim noi cî fimeia i egalî cu barbatu’. Da’ fimeia nu-i egalî cu barbatu’.
– Da’ cu cine e egală? Adică soţia ta e inferioară ţie?
– Aşă o lasat Iisus pi pământ. Iarî eu nu-mi învâţ copchilu’ sî creadî în Ecaterine şî eroi comunişti şî satanişti.
– Na, că a făcut satanistă pe Ecaterina Teodoroiu!, mă supăr eu. Asta chiar că le întrece pe toate. Măi Albuş, te-am văzut la biserica eroilor din centrul satului la comemorare. Ce naiba căutai acolo dacă nu crezi că există eroi?
– Aceia din centru’ îs eroi, da aiştia din cărţî nu-s. Noi nu credem în comunişti şî satanişti. Noi sîntem ortodocşi, nu satanişti. Ia zî, Eduard când ăi mers ultima datî la biserică?
– Am fost mâine. Care e problema ta?
– Api vezi? Un om fărî Dumnezău.! Ci sî ceri la un om cari credi în satanişti şî comunişti?
Gavril aprinde altă ţigară şi spune:
– Tare ţi-aş da câteva scatoalce Albuşule! Hai, Eduard, hai să mergem! Pe ăştia să îi ducă în Mălini, sfântul ăla de care ai zis tu!
– Habotnicus?
– Ăla, bătui-ar Dumnezeu!
Plecăm. Aud cum ne înjură Albuş. Nevasta lui vorbeşte la mobil.
– Întârzâiem oleacî. Stai liniştitî câ ţ-am cumparat curichi! Căutâm alt taxi. Cu aista nu merim cî i satanist.
Urc în maşină. Gavril râde şi aruncă pe geam ţigările.
– În veci nu o să mai fumez!
– Bravo, Gavriluţ!. Dă-le dracului de fumigene puturoase!
Mergem în tăcere până ajungem la intrarea în Mălini. Gavril opreşte maşina şi se dă jos. Îl urmez.
– Ce sat frumos!, spune Gavril. Doamne, ce sat frumos!
– Da!, răspund eu.
Urcăm înapoi în maşină. Lui Gavril îi curg lacrimile.
– Ce naiba ai măi Gavril? De ce plângi?
– Aşa plângem noi, sataniştii când vedem ceva frumos.
– A, da. Asta aşa e!
Cobor în dreptul casei. Pufoasa e căţărată pe poartă. Mă aştepta. Întru în curte şi mă duc direct la fântână. Nu e nevoie să scot apă. Cineva a scos deja apă proaspătă şi rece. Poate mama, poate îngerul de pază. Poate Domnul Dumnezeul meu.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 38

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Cred că am răcit. Îmi ard obrajii, pieptul, palmele. Mi-e sete şi mi s-a făcut poftă de turte coapte pe plită. Dacă aş avea acum o turtă fierbinte, cu coajă neagră, ce bine ar fi. Aş lipi-o întâi de pieptul meu, apoi în stânga, în dreptul inimii şi abia apoi aş mânca-o. Da, îmi ard palmele. Poate că ar trebui să le odihnesc în verdele ierbii sau în răcoarea apei de fântână. Ies afară şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac. Vântul nu reuşeşte să îmi domolească febra. Mă dor tâmplele şi sunt răguşit. Cred că am răcit.
Aud cum vorbesc în livadă mama şi Rezuca. Mama vântură fasolele strânse zilele trecute.
– Zrrr!, se aude zgomotul făcut de fasole pe tabla groasă a căzii.
Mi-e drag şi acest sunet al începutului de toamnă.
– Cam câte kile or fi?, întreabă Rezuca.
– Nu ştiu că nu le-am cântărit, răspunde mama.
– Tot sânt vreo zăci’. Da, precis!
– Dacă spui tu, aşa o fi!
– Uni’ rămăsăsâm? A, da! Am fost şî am dus vaca lu’ Timişoaia cî era pi şanţ. Bag samî cî s-o întors di pi coastî şî vacaru’ n-o văzut cî lipsăşti. Când am vinit înapoi nu am măi găsât cucoşălu’ cari ni l-ăi dat mata’. Cum şî undi o ci plecat nu ştiu. Şî doarî înainte di a mă duci la Timişoaia l-am văzut cum calca găinili şî cânta. Undi s-o ci dus oari?
– Poate e prin livadă. O fi sărit gardul.
– Mari dreptati ai! N-am catat în livadî.
– Acolo trebuie să fie. Doar nu s-o fi dus şi cocoşu’ în străinătate ca toată lumea de pe aici.
– Cî ghini zâci! Mă duc sî îl caut.
Mă doare şi o măsea. Privesc cum zboară către miazăzi păsări negre, multe păsări negre. Nu cred că pleacă deja în ţările calde. E încă destul de cald. Apele Moldovei şi ale Suhăi nu s-au răcit, imaşurile sunt verzi, iar fructele fraţilor pomi nu s-au copt.
– L-am găsât, spune Rezuca.
– Unde era?, întreabă mama. În livadă?
– Era cu găinili. Când m-am întors l-am găsât cu eli. Să uita la mini dintr-o parti. Ştie’ cî m-am suparat pi el.
– O fi zburat în livadă şi s-a întors. Nu are unde să plece.
– D-apoi cum! Undi i-a ci măi ghini ca la mini?
– Ha,ha, ha!, râde mama amuzată de seriozitatea cu care Rezuca a spus ultimile cuvinte.
– Da, zău aşa!
E răcoare. Doar palmele mele sunt fierbinţi. Şi tâmplele. Şi pieptul. Ca şi când aş fi lipit de albul trupului meu o turtă caldă.
Merg pe coama cerdacului. În copilărie, era joaca mea preferată. Distanţa nu e mare de la un stâlp al cerdacului la altul. Ajung imediat la stâlpul din partea dreaptă a casei, apoi sar în curte pe aleea de ciment.
– Hahaha!, ce fain.
Lângă alee e unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac. Animăluţul ţepos mă priveşte curios, fără frică.
– Măi ţeposule! Dacă aterizam pe tine? De ce nu m-ai strigat? Ha,ha,ha!
Întind mâna către arici. Acesta nu fuge, nu se face ghem.
– Doar suntem prieteni, nu-i aşa?, spun eu bucuros.
Mă întorc în cerdac şi reiau joaca. Sar de pe coama cerdacului pe aleea de cerdac. Ariciul nu a plecat, dar de data asta am fost atent ca nu cumva să aterizez în apropierea lui.
Îngerul de pază se suie şi el pe coama cerdacului.
– Eu pot sări mai departe ca tine, frate om!, spune îngerul zâmbind. Pot şi cu ochii închişi.
– Nu te cred, frate înger! Hai să ne întrecem!
– Sărim amândoi cu ochii închişi. Da, frate om?
– Da, frate înger!
Sar peste florile din faţa cerdacului. Cu ochii închişi şi braţele deschise. Îngerul de pază a ajuns aproape de poarta dinspre drum.
– Nu e corect!, spun eu. Te-ai ajutat de aripi.
– Ha,ha,ha!, râde îngerul de pază. Şi tu puteai face asta, frate om.
– Eu nu am aripi, ştii doar.
– Da, dar le ai pe ale mele, frate om. Ha, ha, ha!
Stăm pe iarbă şi râdem. Ariciul se apropie de noi şi ne priveşte mirat. Îngerul de pază îl ia în palme şi zboară cu el deasupra Măliniului, apoi se întoarce şi îi dă drumul în iarba verde a curţii.
– Ce fain, frate înger!.
Un înger şi un arici au zburat deasupra satului meu. Prietenii mei cu aripi şi ţepi. Prietenii mei.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON