Eduard Dorneanu

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 20

-Ce miroase așa frumos?, întreabă Ioana. Doamne!, ce frumos miroase.

-A pârjoale, răspund vesel. Mama le-a pregătit, acum ceva timp. I-am spus să facă mai multe deoarece ai luat carnetul și de acum faci naveta din patul lui Lucică în brațele mele. Vrei pârjoale?

-Vreau! Vreau!

Aduc pâine neagră, ceapă roșie și pârjoale fierbinți. Apa e proaspătă, fusta albastră a Ioanei e scurtă și pot vedea picioarele ei minunate, iar dimineața de vineri aduce întotdeauna bucurii bărbaților care au sufletul întreg.

-Vrei și castraveți murați?

-Ai?, se miră ca un copil, frumoasa Ioana.

-Am. În borcan sunt și gogonele și hrean murat.

-Vreau! Vreau!

-O să te stropești pe cămașa ta albă și scumpă. Oricum, tot sexy vei arăta.

-Da? Dacă spui tu!

Mâncăm. Ioana mănâncă fără tacâmuri ca o țărancă venită de la muncile câmpului. Îi plac castraveții murați și pârjoalele. Mai cere. Îi aduc alte pârjoale. Ador imaginea unei femei frumoase care mănâncă lacom , cu gesturi grăbite ca și cum ar fi prinsă între două blesteme.

-Ce ai pus în pârjoale ? Numai carne?

-Mama a pus, nu eu. Legume și miez de pâine neagră.

-Vai!, ce bune sunt!

Bea apă rece. Îi mângâi un picior, iar privirea ei îmi binecuvântează atingerea și visele.

-Vreau și moare din borcan. Îmi dai?

-Chiar vrei?, întreb amuzat. Ai zice că trăiești pe prispă de lemn și nu ești orășeancă de șase stele.

-M-am măritat pentru banii lui, ce, nu știi? El trăiește aiurea. Face trasee turistice, e veșnic nemulțumit și îmi caută nod în papură.

-Iar tu ești o sfântă, precis.

-Îl înșel doar cu tine, dacă asta se poate numi înșelat. Eu te iubesc, deci nu înșel pe nimeni, fac exact ceea ce simt.

-Adică are noroc? Dacă îl înșelai cu mai mulți era mai grav?

-Se vede că nu cunoști lumea. Habar nu ai ce se întâmplă prin familiile astea de bogătani.

-Nu îmi spune , te rog. Mai vrei moare?

-Vreau! Vreau!

Ioana stă pe același scaun pe care a stat acum câteva luni soțul ei, Lucian. Îi urmăresc gesturile de femeie alintată, sigură pe sine, dar foarte răsfățată. Observ că nu poartă inele sau verighetă, de fapt nu are nicio podoabă pe trup. Nu știu dacă a renunțat la ele din cauza mea, i-am spus adeseori că îmi displac accesoriile care spurcă frumusețea cărnii. Poate că a obosit să care peste tot bijuteriile inutile dăruite de Lucian. Poate.

Ioana a terminat de mâncat. Mă ajută să strâng masa și insistă să o las să spele farfuriile, să strângă firimiturile, etc.

-Nu o să te întreb unde să pun aia, unde e locul cănilor sau alte prostii. O să le așez unde vreau eu, spune ea. Ești cam botos. Ce ai?

-Mi-am amintit că nimic nu se schimbă în bine în viața mea. Și evident, am vrut să te impresionez cu fața mea tristă, teatrală.

-Atunci primești un pup. Apoi plecăm să vedem Crucea Talienilor.

-Pe bune?

-Da! Te duc oriunde vrei tu.

-La un meci al echipei Celtic Glasgow.

-S-a făcut. Cum lipsește din țară câteva zile, domnul Lucian, mohorâtul meu soțior, te duc la Glasgow. Numai să fie meci în perioada aia.

-Tu chiar nu glumești!

-Deloc. Te duc oriunde vrei tu, oriunde.

-Și îmi cumperi și un tricou scoțian cu dungi verzi? Tricoul celor de la Celtic.

-Desigur, Eduard.

Urcăm în mașină. Mă gândesc la tricourile celor de la Celtic, la cântecele galeriei și la pozele pe care le voi face în capitala cimpoaielor. Ioana conduce atent, depășește o remorcă încărcată cu bușteni de brad și se încadrează perfect în trafic .

-Unde se duce remorca asta?, se miră Ioana. Aduce brazii înapoi ? Că parcă ar avea de gând să meargă înspre munți.

-Precis, se duce la gater. Cineva a cumpărat de undeva, din țara asta, bușteni de brad și acum îi duce ca să îi transforme în scândură. Copacii tăiați din rădăcini nu mai pot fi vindecați de moarte. Pe trupurile lor se odihnesc cărnurile oamenilor și lucrurile nepotrivite din care sorbim moartea.

Mângâi piciorul drept al Ioanei. Primesc un sărut pe gât. Ajungem în Poiana-Mărului.

-Asta e școala unde ai lucrat tu?, întreabă Ioana.

-E mult spus că am lucrat. Am fost profesor necalificat pentru câțiva ani. La Poiana-Mărului am ajuns în al doilea an. Predam limba și literatura română și latina. Eram și diriginte.

-Limba latină? Mă omori!, dragule.

-Dacă îți spun! Am avut tot soiul de întâmplări pe aici, la școală și prin satul ăsta. O să îți povestesc una, ca să mai treacă timpul până ajungem la Crucea Talienilor. Corectasem jumătate din tezele elevilor de clasa a șaptea. Le-am spus notele și i-am anunțat pe cei ale căror teze nu reușisemm încă să le corectez că vor afla notele a doua zi, cel mai târziu. Era trecut de ora 12.30,  pierdusem autobuzul care circula pe ruta Văleni- Fălticeni, așa că am fost nevoit să plec acasă pe jos. Nu făceam prea mult pânâ acasă, maxim patruzeci și cinci de minute. M-am mai încurcat jumătate de oră prin cancelarie unde am ascultat poveștile futuriste ale unei colege după care am plecat către casă. Am luat cu mine tezele celor de clasa a șaptea într-o geantă antică de fâș albastru . În dreptul bufetului, m-am oprit. Deși nu prea intram  prin localurile bahico-rurale, dracu’ m-a pus să încerc să îmi astâmpăr setea într-un loc ca acela. Am intrat: sala era aproape goală, doar la o masă doi bătrâni se cinsteau cu bere ,,Suceava’’ la sticle de jumătate de litru. Îi știam pe cei doi: Gogălău și Cișme, doi oameni care păreau  a fi  de treabă . Întreb pe barman dacă are bere fără alcool:

-La cofetărie, spune el. Aici e bufet. Puteți să beți o sticlă de bere normală că nu vă ies mațele afară.

-Văd că aveți apă minerală. O sticlă, vă rog.

-Este. Și de băut ce să vă dau?

-Ajunge, apa minerală.

-Dapoi’ da, că de aia stau eu la bufet. Ca să vând apă minerală.

Iau sticla de apă minerală și mă așez la masă. Nu am nevoie de pahare, cine știe ce om o fi băut înainte cu el, prefer să beau din sticlă.

-Păi da, spune Gogălău. Unii nu știu să se poarte da’ au pretenția că pot să învețe pe alții.

-Dapi’ cum, spune și Cișme. Ghini ăi zâs.

-Acasă m-o învațat părinții să nu beu din sticlă ca harapii ceia din Africa. Cum ar fi să merg undeva să beu ca ghițălu’ din sticlă? Biberon ne-ar mai trebui.

-Ci sî măi vorghim? S-o strâcat lumea di tăt!

-Îs născut ’28. Unde s-o pomenit pe vremea noastră, profesor,barbat cu păru’ până la cur șî îmbracat în blugi. Eu am făcut numa’ patru clase, dar profesorii noștri erau frezați și la costum nu cu păru până la cur ca femeile la spalat țoale.

-Ba vineu șî în costum național la școalî, spune și Cișme. Cântau din fluier, ni învațau giocu caprei șî colindile. Cum sî vină cu așă păr? Doamni ferești! Poati la circ, nu la școalî.

Beau apă și tac. Oamenii sunt bătrâni și nu are sens să mă cert cu ei. Dacă le spun ceva, a doua zi ar afla toate satele comunei Mălini că m-am legat de ei.

-Eu am făcut numa’ patru clase, spune din nou Gogălău. Așa era pe vremea aceea. Părinții mei nu m-au dat la facultate că poate intram și eu cu capu’ șî mintea care o avem atuncea. Dacă ni trezăi din somn, noi știem tăt ci ni-o predat profesoru’. Două lucruri ni-o predat nouă atuncea , două da’ bune: înmulțârea și religia. Și noapte din somn dacă mă trezăști, amu la atâțea ani și tot știu și religia șî înmulțârea. Da’ profesoru era profesor: nu avea păru’ până la cur, sî îmbraca fain șî nu be ca ghițălu’ direct din sticlă. Iaca ci am pățât amu un ceas. Vin di pi coastă unde am fost să văd de o vacă priponită di dimineață. Mă așăz la masă ca să mănânc când vini Lenuța, nepoata, di la școală. Era tăt plânsă șî tremura de parcă dădusă în ea gălbinarea. Am întrebat-o ce are șî m-o prins di după gât șî ni-o spus că i-o pus profesoru’ pletos patru în teză pentru că nu i-o plăcut ce o scris ea despre gramatica lu’ Ana Blandiana.

-Da’ cini dracu’ i Ana Blandiana?, întreabă supărat Cișme.

-Eu n-am auzât di ea. O  fi una din gagicile lu’ Mihai Eminescu, cî le-o bagat pi tăti aestea în manuale , la copchii, ca sî li spurce mintea. Copchila saraca o scris. O spus cî gramatica lu Ana Blandiana e bună, cî îi agiută, cî îi frumos sî înveți gramaticî, na, poati ti agiutî cândva în viațî. Digiaba! Profesoru pletos i-o pus patru. Vrei sî știi matale ceva? Când am dat noi teză, când eram copchii în 1936, tot așă o vrut un profesor sî ni dăie la teză gramatica lu’ Ana Blandiana. O vinit părințî noștri la școală șî i-o zîs la profesor: ,,La copchii noștri sî dai în teză ,,Luceafărul ’’ de Nicolae Labiș, poetu’ nostru din Mălini sau celăltă poezie a lui, aceea cu calu’.

-,,Noaptea pe ulițî’’, spune Cișme.

-,,Iarna pe uliță’’!, vezi cî ai uitat? Cum sî dai la teză pe Ana Blandiana când poțî sî dai pi Labiș? Profesoru nostru o înțăles șî nu ni-o mai dat gramatica lu Ana Blandiana, o dat Luceafăru’  lu Labiș. Ia, zi dom profesor cine e Blandiana ? Cine?, e asta, bre.

– O poetă foarte bună, am răspuns.

-Api, pentru că obligi copchii noștri sî învețe gramatica lu’ Ana Blandiana șî vii îmbracat în blugi șî porțî păru până la cur , o să meargă mâine la Inspectorat un colectiv de oameni ca sî ni rugăm de Inspectoru General să te dea afară.

Scot din geantă caietul de teze al Lenuței, nepoata lui Găgălău. Fata nu scrisese nimic, nici nu începuse teza.

-Ia uite!

Gogălău și Cișme privesc foile albe ale caietului.

-Dacă vreți , puteți veni la școală împreună cu inspectorul și colectivul de oameni al satului. Fata nu știe să scrie nici cât un elev de clasa a doua, au trecut-o profesorii de gura matale. De citit , nici atât, iar ,,Gramatică’’ e titlul unui poem foarte fain scris de Ana Blandiana. E adevărat că în manual nu este specificat faptul că unii imbecili pot avea avea probleme psihice după ce îl citesc. Da, mata, cred că știi ce vreau să spun , mai ales că ai avut ca subiect la teză, pe vremea când erai elev, o poezie de-a lui Labiș. Cât despre părul meu, e altă poveste. Te-am auzit odată spunând că în copilărie, te –a lovit calul cu copita. Poate că era chiar calul acela din poezia de care aminteai acum câteva minute.

-Las’ că vedem noi mâine la inspectorat. Sî vedem dacă ai voie să obligi copchii sî învețe gramatica lu Blandiana. Sta-ț-ar Blandiana șî gramatica ei în gât de pletos cu păru până la cur! Morții mamii voastre di pletoși cî din cauza voastră am pierdut fabricile, ogoarele șî bisericile. Din cauza voastră nu să fac barabulele șî popușoii. V-ați înțăles să învățați cu de-a sâla gramatica lu Blandiana pi copchii noștri? Nu, nu merge așa.

-Sî învețî religia șî înmulțârea ca noi, spune șî Cișme, nu gramatica lu Blandiana.

-Mergi dară șî tu mâine la Inspectorat?, uăi Cișme.

-Dapi’ cum! Nu vrem profesori pletoși și gramatica lu’ Blandiana.

-Nu vrem!, uăi. Nu vrem.

Ioana  a oprit mașina. Se strânge în mine și tremură.

-Au fost la Inspectorat?

-Nu știu. Nu am aflat. Erau timpuri aiurea. Chiar nu știu.

Ioana mă mângâie. Îi simt sânii, limba, mușcătura.

-Hai să plecăm!, Ioana.

-Unde?, dragule.

-Hai să plecăm. Să căutăm soarele. Să mâncăm pârjoale la poarta lui. Dezbrăcați și primeniți. Și fericiți, Ioana. Fericiți.

-Fericiți, Eduard.

-Da, fericiți.

 

Eduard Dorneanu

Din ,,Mălini”-volumul II

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 9

Au trecut opt zile de când Teona m-a mușcat de umăr. Încă se văd urmele dinților ei. Încă mai simt sub unghii, coaja bradului din Pădurea Prisos. Și gemetele Teonei încă îmi udă cu abur dulce părul, buzele, pielea.
Acum, călătotesc cu un hârb de microbuz. În dreapta mea stă o puștoaică fardată strident căreia i se văd sânii, chiloții și nerușinarea. Microbuzul e plin cu oameni veseli și obosiți. Mergem la Bistrița –Năsăud unde va avea loc nunta Teonei cu Georgeluș Ioniță, un tip la șaizeci și cinci de ani, abia ieșit din convalescență. Nu știu cât de bogat o fi Georgeluș, dar Ioana și Lucian mi-au vorbit despre el ca și când ar fi un om căruia nu îi lipsesc banii.
Sună telefonul. E mama.
-De ce nu ai închis ușa din față a casei? Am fost plecată și când am venit am găsit-o deschisă cât e ea de mare.
-Nu e nimic, mamă. Bănuiesc că nu au intrat hoții și au furat banii care nu îi avem.
Puștoaica își lasă capul pe umărul meu și îmi face din ochi. Aș jura că mi –a arătat și vârful limbii într-un mod pe jumătate erotic, pe jumătate ridicol.
-Da’ tu pe ce lume trăiești? Nu ai auzit ce au spus ăia la televizor? Cei care locuiesc la țară nu trebuie să lase ușile deschise. Sub nicio formă, așa au spus.
-Păi, de ce ? Chiar e culmea.
-Măi, Eduardule. Câte grade sunt afară? Nu e foarte cald?
-Ba da. Și?
-Pot intra în casă șerpii. Au arătat secvențe de pe la Pojorâta și Verești. Acolo, au intrat în case șerpii.
-Au dat imagini cu șerpi care se plimbau prin casele oamenilor ?
-Ba nu. Oamenii au spus că le-au intrat șerpii în case.
-Prostii, mămică. Șerpii intră numai la ăia bogați. De exemplu, la avocații de prestigiu mondial, fani ai echipei Steaua și la doamnele cu picioare lungi și fuste crăpate în fund.
-Și la poeții care stau călare pe fetele de opșpe’ ani, nu?, aud vocea Ioanei care stă lângă soțul ei pe scaunele din față.
-Stai liniștită, îi spun mamei, singurii șerpi care pot să ne facă rău sunt ăia care vin noaptea ca să fure roadele Ioanei, cireșul de pe hat. Ăia sunt periculoși, ceilalți sunt zero pericol, zero risc.
-Bine, Eduard, spune mama. Îți ajung banii ca să închini la nuntă?
-Naiba știe. Eu dau cât am, dacă nu îi convine Teonei, să îmi ceară restul în rate.
-Cum? , în rațe.
-În rate, mămică. Nu se aude fiindcă hârbul ăsta de microbuz hârâie ca o zuruitoare de fugărit ciorile.
-Ai grijă, Eduard. Să nu te cerți cu careva pe acolo.
-Stai liniștită, mamă. O să fie bine. E păcat de bani. Mai bine cumpăram cu ei un laptop nou.
-Sau o cruce nouă de marmură pentru taică-tu. Numai el mai are cruce de fier în cimitir. Mi-e și rușine să merg la mormânt.
-Da’ ce are ? Fierul e câh sau ce ?
-Lasă-mă că sunt sătulă de miștoul tău. Hai, drum bun și vezi poate găsești și tu una pe acolo să te însori că mai ai oleacă și faci patruzeci și opt de ani și tot singur ești. Nu știu cui semeni așa de însingurat și rău cu tine. Parcă, nu te-ai iubi deloc.
-Bine, mămică. Sărut mâna. Vorbim mai încolo.
-Bine, măi băiete. Vezi ce faci. Pa.
Puștoaica îmi pipăie piciorul drept. Îi simt respirația și îi zâmbesc, oarecum complice.
-Ești majoră?
-Ăhă, din aprilie.
-Așa da.
-Da’ ce nu arăt de opșpe?
-Ba arăți de treizeci și, dar voiam să fiu sigur. Da ‚ nu cumva ești cu părinții pe aici? Nu am chef să mă ia ăștia la bătaie.
-Nu, sunt singurică, Eduțule.
-Da? Fain atunci, poți să mă pipăi în continuare. Mai trece timpul.
Mă uit pe geam. Mă gândesc la șerpii care caută răcoare în casele orfanilor, în trupurile celor neferiți. Oare, câți șerpi îmi caută trupul ? În care colț de lume ? În ce loc botezat în și pentru suferință?
-Știi cum mă cheamă?
-Nu.
-Teona, ca pe mireasă.
-Nu se poate. E ca și cum ai merge la cofetărie și ai găsi înghețată adevărată.
-Hi, hi, hi. Teona, mă cheamă și pe mine.
-Are dreptate, spune Ioana. A botezat-o Teona, mireasa, și a primit același nume. Obicei țărănesc. Ce te făceai dacă o chema Cecilia sau Paraschiva?
-Sau Goguleana, adaug amuzat.
-Da’ tu ai costum de nuntă? Că văd că ai doar un bagaj de mână.
-Nu.
-Și cum o să mergi îmbrăcat?
-În cămașă. Ce ai fi vrut să fac un împrumut la bancă? Nu am costume . Am o cravată cu rățuște acasă, dar nu cred că merge pentru asemenea festivități.
-O să merg și eu în cămașă ca să fi doi la fel, spune Teona cea mică.
-Și eu , spune Lucian. Dă-i dracului cu petrecerile lor maneliste. Mi-e greață de asemenea porcării.
-Nu sunteți normali, spune Ioana. Nu, chiar nu sunteți.
-Are dreptate, spune Lucian. Ce drac de petrecere e asta unde trebuie să ne îmbrăcăm ca la paradă și să ne bucurăm la comandă?
-Te iei după Eduard, ești normal la cap? Lui nu îi plac petrecerile. Are el ceva cu oamenii care petrec.
-Cu alienații care petrec, spun eu.
-Exact, confirmă, Lucian.
Microbuzul oprește în fața unui han și suntem anunțați că va sta aici cel puțin un sfert de oră. Hanul e situat într-un loc cu multă verdeață și pare cam ocolit de cei prezenți în trafic. În afara microbuzului hârbuit, în parcare se mai află trei mașini: un ,,Aro’’ vechi, un jeep și un ,,Logan’’ argintiu. Cei din microbuz intră în han pentru a cumpăra una, alta. Rămân afară pe o bancă din lemn putred și privesc agitația din jur. Nu am bani de aruncat pe răcoritoare sau dulciuri și nici nu pot să îmi fac alte pofte. Doamnele ies primele din han. Unele ling înghețate pe băț, altele agită sticle de apă plată luate de la frigider. Ioana se așază lângă mine și mă privește supărată.
-Dar chiar cu Teona trebuia să mă înșeli? Îți dai seama că mi-a spus ce ați făcut în pădure?
-Nu te-am înșelat cu nimeni. Teona fabulează. Nu am fost în nicio pădure cu ea. Tu te culci cu Lucică, că na, e soțul tău. Teona e o cretină care inventează ,,lăvuri’’, pe bune.
-Eduard!, tu ești sănătos? Teona e prietena mea cea mai bună. Mi-a zis tot. Cum de m-ai înșelat fix cu prietena mea cea mai bună? Tu știi că s-a lăudat ? Știi că nu am putut dormi, mânca, etc?
-Nu ai mai putut nici să te împreunezi cu domnul chelios care îți e soț? A, nu! Asta s-a putut! Atunci, e în ordine. Oricum, Teona are o imaginație debordantă. Ne-am întâlnit întâmplător la intrare în Mălini. Eu veneam de la pescuit, iar ea alimenta mașina. Era împreună cu două tipe pe care nu le cunosc. Am salutat-o și am întrebat-o ce face prin zonă.A spus că merge la stână cu tipele alea ca să cumpere urdă proaspătă. Asta a fost tot. Cum naiba era să mă culc cu Teona la benzinărie de față cu alealalte două gagici? Plus că mie mi-e scârbă de mirosul și gustul de urdă.
-Eduard!, mă enervezi.
-Crede-mă că nu am fost în pădurea Prisos și nu am făcut dragoste ore întregi până au obosit copacii sub palmele noastre. Nu am zgâriat coaja lor, nu au sângerat degetele noastre sub zbuciumul pasiunii. Chiar, nu.
Ioana are lacrimi în ochi. Scoate din poșetă o pereche de ochelari fumurii. Vrea să mai spună ceva, dar se oprește.
-Uăi!, strigă unul dintre șoferii microbuzului. Tătî lumea sî intri în mașânî. Uitațî-vî în dreapta șî stânga sî videțî dacî i lipsî cariva. Haida!, oamini buni.
Ioana se ridică și pleacă. Oamenii urcă grăbiți în hârbul albastru. Rămân singur pe bancă și privesc cum urcă înspre cer fumurile albăstrui ale sfârșitului de zi.
-Uăi omuli!, strigă șoferul. Haida sus!Ci draci?, faci acolo. Dormi?
-Scuze, dar nu vă cunosc. Nu am venit cu voi. Drum bun!
-Uăi, las-o dracu di treabî cî n-am timp di glumi. Haida!, bre.
-Ok, dar să știi că habar nu am habar cine sunteți. Vin cu voi pentru că mă plictisesc pe aici.
-Poeții mamii dracului!, murmură șoferul.
Zâmbesc și mă așez lângă Teona cea mică.
-Ți-am cumpărat o felie de pepene roșu, spune fata. Uite!, e bun. Hai, să păpăm . Vrei?
-Ești frumoasă, Teona cea mică. Nu ți-e frică să îmi faci cadouri? Ești trecută de opșpe’ ani. Știi ce se întâmplă când un bărbat primește cadoul unei fete.
-Nu știu, dar mie îmi place de tine.
-Dă felia încoa’.
Teona pune limba pe roșul pepenelui, apoi întinde felia. O simt cum tremură. Știu că își dorește ca toți cei din microbuz să adoarmă brusc, iar noi să ne iubim până când gemetele noastre ar acoperi zgomotul motorului hârbuit.
-S-ar putea să nu scapi, micuță Teonă.
-Nici nu vreau. Deloc nu vreau să scap.
Mușc din felia de pepene. Teona râde. Tare, tare, tare.
-Ai un cireș cu numele Ioana?
-Da. Am și un cireș mai mic care nu are nume. O să îl numesc Teona. Te superi?
-Nuu. Mă bucur. Mă primești să pap cireșe când ne întoarcem de la nunta asta scârboasă?
-Dacă vrei, ne dăm jos din microbuz și ne întoarcem din drum. Facem autostopul, ne descurcăm noi cumva.
-Vreau. Hai!
Ioana se ridică și vine lângă scaunele noastre. Mă privește cu ură. Are fața schimonosită de dureri pe care doar femeile le pot înțelege.
-Nu coborâți nicăieri. Fata asta e venită cu noi. Nu contează că e majoră, e încă elevă de liceu.Părinții știu că ea va ajunge la nuntă nu sub un scriitor român contemporan. Auzi, micuțo, nu mergi nicăieri, iar la hotel vei sta în cameră cu noi.
-Ba nu. La hotel îmi iau cameră separată. Sunt majoră și fac ce vreau.
-Păi, camerele nu sunt închiriate de mireasă pentru noi? Nu se știe cine cu cine stă?, întreb uimit.
-Ba da, spune Teona. Scrie pe ușă: Eduard plus Teona egal love.
-Uăi, da aiasti îi lăv, râd bucuros.
-Așa că, dragă Ioana, nu mă supraveghea, continuă Teona. Știu ce am de făcut. Și cu cine. Ok?
-Ce norocoși sunt burlacii, aud și vocea lui Lucian.
Teona își pune capul pe umărul meu drept. Mă sărută pe ureche , apoi spune:
-O să vin să culeg cireșe din cireșul Teona. Nu îmi trebuie cele din cireșul Ioana. Mă lași?, nu-i așa.
-Cum să nu, dar va trebui să culegi primele cireșe noaptea și dezbrăcată ca să ai noroc în viață.
-Vreau, da, vreau.
-Scârbelor!, strigă Ioana. Scârbe ce sunteți. O fufă și o pușlama. Nesimțiților!
Ioana pleacă înapoi, în față, pe scaunul ei.
-E geloasă ori care e treaba?, întreabă Teona cea mică.
-Nu știu ce să spun. Cred că e în perioada aia nasoală a femeilor și se descarcă pe noi pentru că Lucică e insensibil.
-Aa, bănuiam eu.
-Na, e și ea femeie.
-Scârbelor, vă aud, spune din scaunul din față Ioana.
-Dar noi te iubim, spune Teona. Pe bune, dragă mătușă.
-Dacă îmi mai spui odată mătușă îți trag un pumn de ajungi la nuntă cu proteză dentară. Dracu să te ia de moldoveancă nimfomană.
-Da’ tu nu ești tot moldoveancă?
-O termini sau o sun pe mama ta să îi spun că te-ai încurcat cu Eduard? Or să vină ai tăi cu mașina după tine.
-Nu vin. Își dau seama că ești geloasă. Le spun și eu.
-Scârbelor! Pușlamaua dracului!
-Cine e pușlama? Eu sau Eduard?
-Scârbelor!
Am terminat de mâncat felia de harbuz. Mă uit în decolteul generos al Teonei. Fata mă vede și îmi face cu ochiul , apoi mă cuprinde și mă sărută pe buze apăsător de parcă am fi fost iubiți de la începutul primei furtuni. Îi simt limba cum îmi caută conturul buzelor.
-Ai răbdare, șoptește ea. O să fim împreună toată noaptea. O să mă vezi cum vrei tu, promit. Te ador, Eduard. Te iubesc mult de tot. Să știi.
Se înserează. Curând vom ajunge la hotelul unde Teona cea mare a rezervat camere pentru toți. Noaptea asta ne vom odihni acolo și mâine seară vom merge la nunta ei. Simt brațele fetei tinere cum îmi mângâie mușcăturile lăsate de anotimpuri, de lunile de iarnă, de zilele geroase ale sfârșitului de vis.
-Să te odihnești și să nu te odihnești în mine, spune Teona. Vreau să îmi încep viața de femeie cu tine. Să îmi răscolești carnea. Să mă lași în visul tău. Să te odihnești și să nu te odihnești în mine. Să nu.
-Să nu?
-Să nu, iubitule. Să nu.
Ajungem la hotel. Teona cea mare ne așteaptă în față. Lucian cară bagajele, iar Ioana discută ceva cu Teona cea mare. Mireasa vine și mă ia deoparte.
-Ce e cu povestea asta cu mica Teona? Știu că e majoră, dar Ioana face mare scandal. Stai un pic să vorbesc cu aia mică.
Aștept pe hol. Un cuplu de țigani se așază lângă mine. Oamenii miros a usturoi și a deodorant ieftin. Vorbesc tare, dar nu le înțeleg cuvintele spuse într-un dialect necunoscut de mine. Bărbatul scoate o groază de bani și îi numără pe masă. Dă femeii o jumătate din bani , iar restul îi bagă la loc în borsetă. Se ridică și pleacă, dar văd că au căzut sub masă două bacnote de 100 de lei. Mă ridic să îi iau, dar observ că în fața mea e o cameră de luat vederi.
-Ptiu!, a dracu ghinion! Șogore! strig pe țigan. Vezi că ți-au rămas niște bani sub masă. Omul vine, ia banii și spune:
-Șogor e măta!
-Poate îți mut fălcile de porc mistreț, îi răspund vesel. Marș de aici!, porc urât mirositor.
Țiganul pleacă nu înainte de a mă înjura în limba lui. Poate că omul are dreptate și cuvântul ,,șogor’’ e ceva de rușine, naiba știe.
Cele două Teone vin către mine, vesele, foarte vesele.
-Vei sta în cameră cu finuța mea, spune Teona cea mare. Mă bucur că ea vrea să își înceapă viața de femeie cu un bărbat sensibil ca tine. Nu contează că Ioana e geloasă. Ea nu poate înțelege că pentru mica Teona, asta trebuie să fie o seară deosebită. Poate că nu o să mai fiți împreună niciodată, așa că în seara asta trebuie să vă urcați pe pereți. Sunt de acord, stați împreună. Nu mă interesează ce zice Ioana.
Teona cea mare vorbește serios. Iau bagajele Teonei și le duc în camera 16, apoi mă întorc la Teona cea mare.
-Nu ai bagaj? Nu ai nici costum? Vrei să îți cumpăr unul?
-Nu, îmi cumpăr doar o cămașă albă. Am douăsprezece milioane ca să închin, dar îți pun în plic numai cinci ca să îmi rămână și mie ceva.
Teona scoate cinci sute de euro și mi-i întinde pe furiș.
-Ține tu banii tăi și închină cu banii ăștia. Ce crezi că aș lua banii tăi? Nu știi cât de mult țin la tine și ce mult a însemnat noaptea aceea din Pădurea Prisos? Nu înțelegi că îmi ești drag?
-Ba da, dar de ce ai spus și Ioanei?
-Ca să crape de ciudă.
-A, uite vezi, nu îmi dădusem seama.
-Noi suntem altfel. Noi ne iubim chiar dacă prin paturile noastre eșuează epave umane. Te doresc mult, Eduard. Ai venit aici, pentru mine e cea mai mare bucurie. Și mă bucur și pentru mica Teona. Știu că nu o vei mai căuta după ce vă întoarceți. Las-o să creadă că într-o zi va culege cireșe din copacul care poartă numele ei. Eu știu că ai pus numele cireșului după numele meu, nu după al ei, dar las-o să creadă orice vrea. Du-te și rupe-i inocența în gemete. Vorbim mâine, dragul meu. Mă bucur că ești aici.
Mă sărută pe buze și pleacă. Tristă.
Deschis ușa camerei de hotel. Teona cea mică stă în mijlocul patului și citește cu voce tare din cartea mea, ,,SACRA EROTICA’’. Teona e goală, albă și lumina îi spală sânii, coapsele și părul despletit. Mă apropii încet de pat. Mă dezbrac și mă întind lângă ea. Teona continuă să citească. Privesc tavanul și ascult cum se aud versurile mele din gura unei fete care curând va deveni femeie. Mi se întărește carnea și simt chemarea albă a brațelor Teonei.
-Mă iubești?, întreabă Teona, gata să se așeze peste mine.
Nu răspund. O cuprind și o strâng tare, tare, până când picioarele ei se desfac asemenea unui evantai de carne tânără, neîncepută. Pătrund în ea și mă bucur odată cu ea. Teona geme și tremură. În jurul nostru se aprind focuri aromate, iar pe pereți se preling lacrimi albastre. Gemetele Teonei răsucesc cerceafurile. Continui să frământ trupul ei nelăsând nimic neatins, nici sânii, nici buzele, nici coapsele, nici cele mai ascunse locuri ale altarului.
-Mă iubești?, întreabă ea. Am început să curg. Îmi vine să plâng și să râd. În jurul nostru, totul este alb și roșu, iar eu mă simt ca și cum ar fi trecut peste mine norii care aleargă deasupra satului tău. Sunt udă și nerușinată. Eu te iubesc.
O cred. O ridic din pat și o duc în brațe până la fereastră. Deschid poarta către întuneric și stăm așa goi, privind noaptea, ascultându-i șoaptele, așteptând ca tot Universul să afle că Teona a devenit femeie. O sărut. Sânii Teonei tresaltă. Trupul ei se lipește de mine și intru în ea din nou, flămând, gata să rup din tinerețea ei iluzie după iluzie. Teona geme atât de tare încât apele albe ale trupului nostru țâșnesc simultan acoperindu-ne nuditatea cu apa nașterii și a iubirii fără de păcat .
Dimineața a venit agresivă și a schimbat pe Teona într-o femeie fericită. Ne îmbrăcăm pentru nuntă: eu cu o cămașă albă, simplă și pantaloni negri.
-Cam așa se îmbrăcau cei din satul meu, acum vreo treizeci de ani când mergeau la nuntă.
-Nu aveau, țoale țărănești?, întreabă Teona, curioasă.
-Ai văzut prea multe emisiuni folclorice. Nici dracu’ nu poartă haine țărănești de drag. Doar când vine careva să filmeze sau să pozeze pentru ziare.
-Eram sigură. O să fii singurul neîmbrăcat în costum. E tare! Ești cel mai frumos bărbat din lume. Și cel mai simplu în felul tău de a fi.
-Dacă mă lingușești, te încui în cameră.
-Hi, hi, hi.
Teona are accesorii scumpe, foarte scumpe. Își pune pe degete inele care costă cu siguranță o basculantă de bani. Se uită cu atenție în oglindă, pare deja o femeie hotărâtă să învețe cum să lovească, cum să își ascundă rănile și cum să cucerească zidurile de netrecut ale lumii noi.Plecăm ținându-ne de mână, ca doi puștani care merg să își cumpere înghețată de la magazinul din centrul satului. Teona cea mică a devenit femeie, o femeie care pășește asemeni unei regine și vorbește la fel ca o târfă convertită. Nimic mai frumos, nimic mai tentant.
Înainte de a intra în restaurant, Teona îmi spune.
-Peste câțiva ani vreau să mă mărit. O să mă căsătoresc cu cel mai bogat om din lume. O să stau cu el puțin timp și mă voi întoarce bogată cum nu mai e nimeni în țara asta plină de maneliști și gipsani. Știi care va fi primul meu cadou pentru tine?
-Nu prea.
-Ghicește. Sunt tare curioasă ce ai în cap.
-Un milion de para și încă unul.
-Nu, Eduard. Un titlu.
-Cum dracu’ un titlu ?O să fiu campion la fotbal fără să joc? Ca ăia care absolvă facultăți fără să frecventeze cursurile?
-Nuu, un titlu care să îl anexezi numelui tău. Îți voi da titlul de ,,DE MĂLINI’’.
-Păi, astea se găsesc ca domeniile virtuale? Se cumpără și atât?
-Pământ pe lună se cumpără?
-Se.
-Se cumpără și titlurile nobiliare.
-Cine știe ce drac de film expirat ai văzut.
-Bine, mai vorbim noi, cavalere DE MĂLINI.
-Hai la nuntă, prințesă. Lasă titlurile că deja simt cum mi se umflă o amigdală de atâta noblețe.
Intrăm. Mesele au fost așezate cam ca pentru treizeci de perechi. Deși Georgeluș e bogat, se pare că nu a invitat multă lume. Mireasa și mirele apar de undeva din stânga și se opresc în fața noastră prefăcându-se că sunt nemaipomenit de bucuroși. Teona poartă o rochie albă, simplă care numai a rochie de mireasă nu arată. Pe cap are o coroniță din flori albe și roșii. E transpirată și cred că ar avea nevoie de un machiaj nou. Georgeluș e îmbrăcat cu un costum verde, aș putea jura că stofa costumului e asemănătoare cu aia folosită pentru hainele pădurarilor și inginerilor silvici. Georgeluș e un bărbat firav cu părul rar și un pic lung. Poartă ochelari ridicoli, cam cum aveau actorii din filmele regizate de Charlie Chaplin și mustață albă, evident rară.
-Bine ați venit!, spune Georgeluș. Mi-ați plăcut! Frumoasa! O splendoare!
-Bine ați venit!, dragilor, ne spune și mireasa.
Ne strângem mâinile. Georgeluș tușește și scuipatul său ajunge pe cămașa mea, în dreptul inimii.
-Mi-ați plăcut, spune din nou Georgeluș. O splendoare. Frumoasa.
Căutăm masa noastră.
-Cine dracu’ e splendoarea și frumoasa?, întreb pe Teona cea mică. Ăsta vorbește de parcă e robot.
-Nu știu. Am observat că tot așa a vorbit și cu perechea din fața noastră.
-Păi, ăia erau foarte în vârstă.
-Tocmai.
-E îmbrăcat ca un pădurar. Te pomenești că am nimerit la bal mascat în loc de nuntă.
-Tare câh e nunta asta. E lume puțină. Cred că toți mesenii sunt din partea miresei.
-Cam, da.
Ajungem la masa noastră. Acolo e Ioana cu Lucian și încă două doamne neînsoțite. Facem cunoștiință:
-Vio Buzilă, spune o doamnă fălcoasă.
-Dorinuța Maier, se prezintă o doamnă la vreo cincizeci de ani cu un fund cât un frigider de epocă.
Ne așezăm plictisiți alături de ceilalți. Pe masă e băutură și se aduc primele feluri de mâncare. Cele două doamne beau de dușcă palinca ardelenească.
-Păpușă, tu bei palinca ta?, întreabă Dorinuța pe Teona cea mică.
-Nu. Puteți să o luați.
-Danke! Mulțumesc păpușă micuță și gingoloasă.
Mda, am nimerit alături de două femei scârboase la o nuntă de două parale găurite.
-Din cauza ta, Lucian a venit în cămașă. A spus că nu are chef să transpire ca un elefant, așa că urmează exemplul lui Eduard.
Ioana este furioasă. Bănuiesc că nu ținuta soțului ei este cea mai mare supărare a acestei femei deosebit de frumoase ci faptul că am petrecut noaptea alături de Teona cea mică.
-Am adus cu mine și două maieuri. După ce petrecerea e în toi și lumea e amețită îmi dau jos cămașa și îmi pun maieul. Doar e saună aici, ce Dumnezeu.
-Unde naiba ai mai văzut tu nuntași în maieu? Ești normal la cap? Vrei să creadă lumea că faci mișto?
-La câți bani dau, trebuia să îmi aduc și pantaloni scurți. Chiar, ce idee faină ar fi fost. Na, Lucică un maieu că am adus două. Vrei? Peste două ore o să fie ca la nebuni aici.
-Super, Eduard, spune Lucian. Și așa nu are cine să ne vadă. Nu vezi că sunt numai cei din microbuz ? Din partea mirelui nu a venit nimeni.
– O fi orfan sau golan.
-Sau gogoman.
Râdem amândoi ca și când am fi la o agapă, undeva într-o tavernă împuțită printre bețivi și târfe îmbrăcate ciudat.
Mirele a adus doi maneliști grași, cafenii, care întrețin atmosfera. Din când în când, unii dintre meseni fac dedicații și lasă maneliștilor bancnote în euro sau lei.Lucian se ridică de la masă și ajunge imediat lângă unul dintre maneliști. Îi șoptește ceva la ureche, iar manelistul dă din cap cu subînțeles:
-De la Lucian pentru iubita lui sosie, Ioanaaaa cu mesajul : ,,Ai lăv iu mor zen iu nău’’. Haideee, strigă manelistul cafeniu. De la Lucian pentru Eduard, cel mai gothic poet al Universului cu mesajul: ,,Teona, ai lăv iu, uăiiiiii’’. Pentru toți melodia : ,,Mor dușmanii ca castanii’’. Haideee!
-Ce prostalău, se supără Ioana. A dat bani unuia care a zis sosia în loc de soția.
Lucian a scos la dans pe cele două bașoalde de la masa noastră, pe Dorinuța și pe Vio. Maneliștii cântă. Vesurile sunt de tot râsul :mor dușmanii ca castanii/ și dușmancele ca anii/hop, hop, haidaaa/tare mi-e familionul/în oraș numai eu dau tonul/hop, hop haidaaaa/ mor dușmanii ca castanii/iară noi adunăm banii/leuți mulți și euroi/că suntem patroni și noi/hop,hop, haidaaa.
Teona cea mică râde până i se învinețește fața. Se întorc și comesenii noștri. Lucian e transpirat, iar doamnele fălcoase par foarte fericite.
-Bei palinca?, mă întreabă Dorinuța Maier.
-Nu pot. Conduc și nu am voie.
-Atunci, mi-o dați mie?
-Cum să nu?
Ioana se uită la mine, mirată.
-Ce mașină conduci? Tu nu ai nici măcar carnet, dapoi mașină.
-Conduc pe Teona cea mică prin labirintul nopții. E fericită, nu pot să o dezamăgesc.
-Așa e iubitule, spune Teona. Așa e.
Lucian se ridică și îl oprește pe Georgeluș care tocmai venea de pe hol. Îl aduce la masă și începe o discuție cu el.
-Uite!, ne-am gândit să furăm mirele. Știi, e un obicei la nunți. Dacă vrei, te furăm, apoi dăm telefon , ne dă o recompensă simbolică, o sticlă de vin, mă rog, și te aducem înapoi.
-Mi-ați plăcut, spune Georgeluș. O splendoare.
-Ok, atunci, hai. Te ducem într-o cameră de hotel, vrei?
-Frumoasa. Mi-ați plăcut.
Începe să plângă. Scoate mobilul și sună pe cineva.
-Frumoasa, vor să mă fure. Mi-ați plăcut. Ajutor.
La masa noastră apare mireasa și doi chelneri care îl iau de subsiori pe Georgeluș. Teona cea mare îmi spune la ureche:
-E cam retardat, nu îl băga în seamă. Spune-i și lui Lucian. Te iubesc!
Nu pot mânca. E cald și palmele Teonei celei mici caută sub masă locuri răcoroase și atingeri tari. Ceilalți se simt bine. Lucian bea cot la cot cu doamnele fălcoase. Ascult discuția lor:
-Măi Vio, dar tu ești înapoiată pe bune. Eu lucrez în Germania, acolo femeile trecute de patruzeci de ani nu mai au relații cu bărbații.
-Da’ de ce?, întreabă Lucian cu gura plină.
-Nu e cool, domnule. Asta a fost în medieval, în comuna porcmitivă. Acum avem alte mijloace.
-Știu, spune Vio. Sunt și în România, dar nu îmi plac vibratoarele.
-Doamne, Vio Buzilă. Da’ cine vorbește de așa ceva? Vai, da’ tu ieși din casă? Stai numai pe facebook? Ești sclavă de facebook?
-Da, numai pe facebook.
-Măi, Vio Buzilă, la noi în Germania avem câini pentru asta.
-Cum naiba?
-Da, Vio Buzilă, câini, draga mea. Așa cum există câini de urmă, câini de turmă, există și câini vibrator. Îi creștem de mici. În fiecare zi trebuie să ne miroase lenjeria intimă, ca să știi tu, mă înțelegi. Câinele meu are numele Mufy. Dacă vrei să ai parte de el trebuie să porți măcar o zi lenjeria mea intimă. Altfel, te refuză pentru că e fidel. Înțelegi?, tu.
-Port, spune Vio. Cum să nu port.
-Așa. Doar nu o să ne încurcăm cu bărbați buzați, holbați și umflați când îl avem pe Mufy.
-De tine spune, îi zic lui Lucian. Tu ești holbat.Dacă mă uit bine, cred că ești și buzat. Din cauza ta, femeile fălcoase și-au cumpărat câini vibrator.
-Ha, ha, ha, râde Lucian. Măi arătărilor, ia cărați-vă de la masa noastră. Spurcatele dracului!
-Ba, să plecați voi, strigă, Dorinuța Maier. Noi cum îl suportăm pe Doneanu care e pletos și pe tine care ești chel.
-Dacă nu plecați imediat, spune Ioana, sparg masa de capetele voastre. Mama voatră de târfe ordinare.
Nu spun nimic. Maneliștii cântă, iar melodia cretinoidă despre castani: mor dușmanii ca castanii/și dușmancile ca anii/hop, hop, haideee.
Orchestra a tăcut. Urmează dansul mirilor. Cei doi fac câțiva pași, apoi Georgeluș Ioniță strănută. Se oprește și spune tuturor:
-Mi-ați plăcut. O splendoare. Frumoasa.
Mă uit la Teona cea mică și izbucnesc în râs:
-Fix asta ne-a spus și nouă. Ce tăntălău!
Ies și alte perechi la dans. Lucian își dă jos cămașa și trage pe el maieul adus de mine. Și eu fac la fel. Ieșim la dans printre perechi mirosind a transpirație și parfumuri scumpe. Teona cea mică dansează și îmi numără alunițele.
-Da’ multe mai ai!
-Am! Nu o să reușești să le numeri pe toate.
-Poate în cameră, după ce plecăm de aici.
-Încercăm, da.
E greu de respirat. Privesc cum înmuguresc sfârcurile Teonei și înghit în sec. Dacă ar fi după mine, aș pleca în cameră și aș rupe în fâșii întunericul și albul cerceafului. Simt cum sub palmele mele arde focul iadului și al rugurilor pe care s-au topit primii îndrăgostiți ai acestei lumi.
-Ne cheamă mireasa la masă, spune Teona cea mică. Hai să vedem ce se întâmplă.
Ne întoarcem, nu înainte de a auzi :
-De la Vio Buzilă pentru câinele Mufy cu dedicația: și eu te doresc!
Lucian dădea bani maneliștilor, iar aceștia țipau în microfon, deloc uimiți de ciudățenia dedicației.
-De la Dorinuța Maier pentru câinele Mufy cu dedicația: te iubesc Mufy scump, da’ las-o și pe Vio Buzilă măcar oleacă.
-Lucian e nebun, se bucură Teona cea mare. Auzi la el, să dea dedicații pentru câinele Mufy. Vai!, ce golan.
-Se distrează!, răspund transpirat și însetat.. Dacă tot am dat bani. Mai ales eu.
-Chiar, trebuia să oprești măcar o sută de euro.
-Bine că îmi spui abia acum.
-Lasă asta! Uite cu ce se ocupă divinul meu soțior în noaptea nunții. Ce părere ai? Animalul stă pe facebook și postează poezii ale unei doamne. Și culmea, astea două deștepte, Buzilă și Maier comentează. Ia uite ce scriu :
-Vio Buzilă: E problema mea dacă vreau să nunosc și câini. Am cunoscut oameni și nu mi-au plăcut. De ce trebuie să cer voie?
-Ce e aia ,,nunosc’’?, întreb pe Teona.
-E analfabetă, las-o în sânge. Uite și comentariul Dorinuței Maier:
-Dorinuța Maier: Câinii sunt devotați omului. Mufy nu m-a înșelat niciodată deși a avut ocazia, mai ales că am vizitat și zoo.
-Da’ ce legătură au comentariile ăstora cu poezia doamnei pe care o promovează Georgeluș?
-Naiba știe, se miră Teona. L-am întrebat și mi-a răspuns: ,,frumoasa’’.
-Așa da. Sper că ești pregătită de noaptea nunții. O să te pună să arăți petele de pe cerceaf.
-Hai măi, nu fi postmodernist cu mine. De sex cu arătarea asta am eu chef? Fii serios! Vezi că am aflat că va lipsi toată luna septembrie. Pleacă la Tirana cu amanta lui, o babă cheală și fără dinți,
-De ce la Tirana?
-În altă parte îl poate vedea careva. Cine naiba din Bistrița e în luna septembrie la Tirana? Nu riscă să fie pozat și postat pe facebook.
-Și nu ești un pic geloasă?
-Da’ de unde. Abia aștept să plece. Vei veni în vizită, nu-i așa?
-Cred că da, frumoasă mireasă.
-Așa să faci, iubitule. Așa. . .
Lumea începe să plece. Lucian continuă cearta cu doamnele Buzilă și Maier, iar Ioana plânge încet. Maneliștii își strâng instrumentele. Chelnerii debarasează mesele și simt cum o mare povară se ridică de pe umerii Teonei celei mari. Plec și eu alături de Teona cea mică. Femeia tânără se dezbracă în fața ușii:
-Trece-mă în brațe, spune ea.Vrei?
O iau în brațe și o duc dincolo de ușă. Noaptea închide toate ferestrele, toate pleoapele, toate buzele. Teona geme necontenit și îmi cere să îi frământ carnea până la sângerare.
-Vreau să mor asemeni unei corăbii. Ancorează în mine la nesfârșit, strigă ea.
Camera e incredibil de mică. Suntem nevoiți să ne sprijinum de pereți, de ferestre, de coloanele de fum ale închipuirii. Adormim greu, eu apăsând cu buzele sfârcurile tari ale Teonei, ea, așezată peste mine, gata să împletească din părul meu, armură căpruie pentru a înfrunta zilele în care îmbrățișările mele vor lipsi.
Dimineața aduce microbuzul hârbuit în fața hotelului. Vorbesc cu Teona cea mare. E supărată, foarte supărată.
-Cretinul se dezbracă, apoi dă la o parte hainele de pe mine. Se așază pe mine și nu face nimic.Spune :,,Frumoasa, mi-ați plăcut’’. Țip la el, degeaba. Se ridică și se duce la un dulap, bagă în el câteva pastile, apoi repetă aventura și zice iar: Mi-ați plăcut, frumoasa.’’. Cred că e retardat
-Da’, dar e și bogat. Aia e!
-Dacă m-aș întoarce să culeg cireșele Ioanei? Ai vrea?
-Aș vrea, dar e prima zi a ta ca doamna Ioniță. Poate la anul.
-Să nu o lași pe Teona cea mică să le culeagă. Te implor, Eduard. Să nu o lași.
Urc în microbuz. Teona cea mică se ghemuie lângă mine. Plecăm, nu înainte de a face cu mâna celei mai triste mirese din lume.
-Mă lași să culeg cireșe, întreabă Teona cea mică? Din cireșul ăla mic, nu din cel de pe hat.Mă lași?
-Da, fată frumoasă, te las.
Mă sărută. Sfinții își ascund ochii pentru ca nimeni să nu le vadă bucuria. Îngerul de pază scoate apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Mă așteaptă. Știe că bărbații fericiți nu rămân mai mult de două nopți în brațele femeilor cu nume de cireș necules.

Eduard Dorneanu
Din ,,MĂLINI”-Volumul II

Cărțile mele la Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus-14 – 18 noiembrie 2018-

Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus, organizat de Radio România, va avea loc în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, în Pavilionul Central Romexpo.
Cărțile mele pot fi găsite la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte.
La standul Editurii Eikon ( standul nr 17):
Mălini-volumul I
Mălini-volumul II
Mălini-volumul III
7,63
Departe de Troia
Sublimare

La standul Editurii Tracus Arte ( standul nr 14)
Jurnalul apelor purpurii
Sacra Erotica

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 7

 

Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum sunt mai înalți ca mine și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului. Roadele lor, încă necoapte, sunt legănate de vântul aspru care vine dinspre Munții Stânișoarei și descântate în nopțile cu lună nouă de îngerii de pază ai copiilor orfani. În fiecare zi , mă așez pe iarbă între cei doi frați pomi și beau ciocolată caldă. Brațele lor mă ocrotesc de șoaptele veninoase, de privirea minotaurilor și de tristețe, Uneori, fluier încet melodii din anii ’90. Aștept ca de undeva din albastru să aud răspunsul camarazilor mei plecați la Domnul. Privesc norii și mulțumesc Marelui Camarad pentru că în tinerețe am fost onorat cu prietenia unor oameni cu suflete și chipuri atât de frumoase. Da, vișinii Marko și Sasha au crescut. În verdele lor se aude uneori cântec de pasăre și vers curat de poezie vie. La umbra lor, speranțele mele se unesc cu rugăciunea de dimineață. Zi de zi.
Deschid portița unei poiate unde clocește o găină roșcovană. Ridic cloșca de pe ouă și o scot afară . Aștept să mănânce și să bea apă. I-am adus grăunțe, firimituri de pâine proaspătă și un ou fiert. Cloșca bea apă, apoi începe să alerge prin curte. Cam ăsta e ritualul ei în ultimile zile. De mâncat, nici vorbă. Alerg după ea, dar cloșca se ascunde sub cerdac. Mama se întoarce acasă. A fost plecată în sat, habar nu am cu ce treburi.
-Ce faci?, păzești cerdacul?
-E cloșca sub cerdac, răspund voios. Nebuna asta nu vrea să mănânce. Nu știu ce naiba să fac.
-O prinzi și îi bagi mâncare în cioc cu forța. Altfel, crapă de foame.
-Cum să fac asta?
-Cu degetele. Ce vrei să mergi la cursuri speciale unde să înveți cum să bagi grăunțe cu de-a sila în clonțul unei găini?
-Mama!, ce treabă scârboasă. Nu vrei să să îi dai mata mâncare? Hai, că eu o prind. Vrei?
-Hahaha, râde mama împreună cu Regina Tuia și norii albi care aleargă înspre Pădurea Prisos. Eduard, Eduard! Ce te-ai face fără mine?
– Păi, nu știu.
Am prins cloșca. Mama are dreptate, găina e ușoară de parcă ar fi plăsmuită din puf de păpădie, nu din carne și sânge. Nu are nimic în gușă. Mama aduce bucăți de mămăligă și grăunțe cu care hrănește cu de-a sila cloșca nebună.
-Gata! Acum du-o înapoi în poiată. Apă, a băut?
-Da.
Mama se așază pe băncuța de lemn din cerdac. Cred că e obosită și oarecum tristă.
-Am umblat degeaba pe drumuri, măi băiete. Nu mai sunt tânără. Mă dor picioarele așa de tare că îmi venea să mă așez undeva jos și să stau acolo nu știu cât timp.
-Puteai să îmi spui mie să merg în locul tău.
-Imposibil. Nu aveai cum.
-Ei, na. Sigur că puteam.
-Am fost să mă tund. În centru vine o coafeză din Fălticeni, dar culmea, drept astăzi nu a apărut. Mi-a spus cineva că mai e o frizeriță în sat, undeva spre Ocol. M-am dus tocmai acolo, ce era să fac.
-Și?
-Intru în curte la fata aia, doamnă, ce o fi. Era în curte. Îi dau ,, bună ziua’’ și o întreb dacă mă poate tunde. Femeia se uită la mine cu o față pe care se citea ura și mi-a zis că nu mă tunde.
-Cum așa? De ce ?
-Cică la ea trebuie să faci programare, nu se vine ca la piață.
-Ete, draci! Programare la tuns? La Mălini?
-Da, și a mai spus că joia ea e liberă și că o deranjez în ziua ei liberă.
Mi-am dat seama că frizerița nu a vrut să o tundă pe mama, cel mai probabil din cauza mea. Faptul că eu scriu despre sat și oamenii lui a supărat pe multă lume. Privesc trist înspre mama și mă întreb dacă își dă seama de ce frizerița din Mălini s-a purtat așa de urât cu ea.
-Mi-a mai spus că munca la coafor e muncă serioasă nu ca la spital, adică soră medicală, cum am fost eu.
Am un nod în gât. Nu spun nimic. Nu vreau să o supăr mai tare pe mama.
-Lasă că vorbesc cu careva din cei care face curse la Fălticeni și mergem la oraș. Te tunzi acolo. Facem și cumpărături.
-Ce bine! Mă bucur că ai bani și de cumpărături. Ai câștigat bani în somn sau ți i-a trimis un milionar excentric din America?
-Cum să nu!
-Mai bine, băiete!Mergem mâine la oraș. Dă-i naibii pe ăștia cu programările și coaforurile lor.
-Să se coafeze cloșca, acolo!Nu?
-Da, cloșca roșcovană.
Zâmbesc. Pe poartă intră Brăduța Casâncă. Mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Nu îmi pasă de fițele coafezelor rurale, nici de lipsa banilor. Mă întreb dacă voi putea fi în fiecare zi la fel de fericit ca azi, dacă sufletul meu va rămâne mereu întreg. Dacă Domnul nu va schimba culorile frunzelor, apelor, ochilor femeilor frumoase.
-O zâs Zenova sî mergeți sî luați di la ea niști haragi. O zâs sî iei zâs mata câțî ai nevoie. Îs cam subțâri, da’ alegi ci-i măi bun.
-Eduard, du-te și adu haragii, spune mama.
-Cum să merg cu haragii în spinare, pe stradă? Să mă pozeze sau filmeze careva?
-Nu în spinare, măi băiete. Du-te și închiriază o remorcă ca să îți transporte douăzeci de haragi. Cât poate să coste? Cinci sute de lei?Nu e mult. Hai!, fugi.
Brăduța râde din toată inima. Mama e glumeață și asta face ca ziua de joi să capete chip de copil jucăuș.
-Hai, Eduard, cî nu ti vedi niminea, spune Brăduța. Cini sî ti filmeze pi ulițî la Zenova? Da, sî știi cî nu poțî aduci tățî haragii odatî, chit cî iești așa barbat.
-Aduc douăzeci de haragi, stai liniștită.
-Îs vreo triizăci, sî știi.
-Na, trebuie să merg de două ori. Ăsta da, spectacol.
-Adu’ și tu zece haragi, Brăduță. Ca să nu mai mergă vedeta casei de două ori după haragi și să scape de filmat.
-Poati ni dă la desene animate. Nu?, doamna Dorneanu.
-Da, Brăduță. Auzi, la el. Se teme să nu îl filmeze careva cu haragii în spate. Hahaha.
-Numai să râdeți de mine sunteți bune, fac eu pe supăratul
-Hai!, gata. Mergi după haragi, măi băiete. Lasă fițele astea aricilor de sub cerdac.
-Dapoi cum? Haragi și arici.
-Hai, hai, băiete. Trece ziua și noi vorbim despre pietre aruncate.
Plecăm. Traversăm șoseaua și intrăm pe uliță. Privesc șanțurile înverzite, pietrișul drumului și urmele de faetoane lăsate în el. Pe lângă noi trec două vaci negre. Amândouă au la gât tălăngi care sună într-un fel ciudat.
-Astea îs vaci di celea cari dau lapti mult, spune Brăduța.
-De unde știi mata?
-Îs cumparati tocma di la Sibiu di undi îi președintili.
-Și ce? Președintele nu dă lapte. Și nici nu cred că ține careva vaci în oraș . Sau, da?
-Îs di la Sibiu aduse.
-Știu. Au ajuns pas cu pas. Bănuiam eu.
-Ba’, cu tiru.
-Dacă zici mata.
Ajungem la troiță. Brăduța se închină și aprinde fitilul candelei. O aștept și privesc între timp casele din jur. Peste tot se ridică mici palate care contrastează în mod evident cu mica mea casă tradițională. Nu îmi plac noile case. Par locuri fără suflet, lipsite de binecuvântare. Intrăm la Zenova.
-Uiti!, îs lângă cioata mărului bot di iepuri, spune Zenova. L-am tăiet în octombrie când o fo zapada ceea apoasî. Saracu’ copac, bun mai iera.
-Da’ Hulcică o plecat?, întreabă Brăduța.
-O plecat batî-l Dumezău să îl batî . Prostanu’ naibii di gușăt!
-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb contrariat de tristețea Zenovei.
-Api, măi copchile, am avut un nacaz mari di tăt. Ni-o trimis copchii bani din străinătati sî fac o sobî nouî. Am chemat pi Hulcicî din Baia cî el să zâci cî ar hi cel mai bun sobar din locurile aiestea. O vinit, o făcut soba, o probat fumurili. La douî zili când sî aprind focu, tăt fumu o ișât în casî, uăi copchile. Api, numa’ nu am murit. Ni s-o făcut rău șî dacî nu avem oleacî di lapti acru sî ieu pi stomacu’ gol crecî mă lua salvarea. L-am sunat pi tilifon. Patru zâli, nu ni-o răspuns. Az’ dimineață, m-am trezât cu el aicea. O făcut ci-o făcut și amu merge focu cum trebuie.Numa’ cî după ci-o plecat, Brăduța ni-o zâs cî o văzut cum animalu’ di Hulcică o scos di pi horn o pereche di nadragi vechi. I-o pus acolo data trecută ca să îl mai chem odată șî sî măi câștigi niști bani.
-Da’, Brăduța de ce nu v-a spus de treaba asta când era Hulcică la mata?
-M-o chemat barabatu’ meu până în casî. Când am ișât, Hulcică plecase.
-Și câți bani i-ați mai dat?, întreb curios.
-Patru sute de lei. A dracu’ gușăt.
Aleg haragi. Majoritatea sunt foarte subțiri și chiar putreziți. Brăduța alege și ea vreo opt și plecăm, nu înainte de a mulțumi Zenovei.
-Nu-i nimeni pe uliță, spune Brăduța. Nu ni filmeazî nici dracu.
-Da’ frumoși am fi cu haragii în spate, nu?
-Hahaha. Numa’ buni di dat la știri.
Ajungem acasă. Așez haragii în jurul lui Oblio, mărul pădureț. Mama alege pătrunjel pe masa de lemn din curte. Brăduța se duce la ea și încep a vorbi despre sat, despre prașilă, despre fasolele boambe și nopțile de iunie.
Mă așez pe iarbă, între vișinii ,Marko și Sasha. Privesc cerul albastru al satului meu. Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum, ei mă pot apăra de tristețe și de iernile timpurii . Închid ochii și îmi amintesc fețele camarazilor mei. Simt cum brațele pomilor îmi mângâie părul, brațele, sufletul. Deschid ochii și privesc cum se coc roadele fraților pomi. La căldura soarelui și a sufletului meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 6

Mă întorc de la moară. Transport un sac de făină de popușoi alb într-un cărucior vechi care scârțâie supărător. De fiecare dată când din față se apropie o mașină sunt nevoit să mă feresc înspre stânga, asta înseamnă că una dintre roțile căruciorului iese de pe șosea. Pe marginile șoselei e pământ moale și galben. La vreo douăzeci de metri de casa mea, roata din stânga căruciorului se înțepenește într-o gaură de pe marginea șoselei, aproape de șanț. Pe lângă mine, trec mașinile oamenilor bogați, faetoanele încărcate cu gunoi de grajd, remorci. Nu se oprește nimeni să mă ajute. Nimeni.
După un sfert de oră de chin, reușesc să scot roata căruciorului din groapă fără să o stric. Ajung în fața casei mele și deschid poarta dinspre drum. Am transpirat , iar părul și hainele mele sunt pline de praf alb de făină de popușoi.
Mă bucur mult că am ajuns acasă. Mă îndrept către bucătăria de vară. Mama a luat băncuța de lemn din cerdac și a așezat-o pe aleea de ciment. Pe băncuță e o sită deasă și un lighean de culoarea roșie cu o singură toartă, În fața băncuței, Ify, pisica neagră, se rostogolește și miaună ca într-un joc ciudat, fără sens. Mama iese din bucătăria de vară împreună cu Rezuca Tudoran.
-Vezi să nu dai peste mâță, îmi strigă Rezuca. Uiti la ea cum să dă pisti cap, fix ca oaminii când îi apucî dracii. Asă fac mâțâli când li trebuie motani.
-De ce ai stat așa mult ?, mă întreabă mama. Ai ajuns la moara din America? Asta din Mălini era închisă?
-Nu, chiar, răspund oarecum trist. Am avut un accident de cărucior, dar s-a rezolvat.
Las sacul în picioare, lângă băncuță. Mama va cerne imediat făina, apoi voi duce făina cernută într-un lădoi, în bucătăria de vară. Ify continuă să se tăvălească pe ciment. Are o privire pierdută și miaună încet. O mângâi. Pisica se urcă pe băncuță și își ascute ghearele de lemnul acesteia.
-Am zâs eu?, spune Rezuca. Fix ca oaminii când îi apucî dracii.
-Da unde ai văzut mata?, oameni care se tăvălesc pe ciment și își ascut ghearele, întreb amuzat.
-Da’ ‚ nu ti uiți la televizor? Nu ai văzut cum să strâng la emisiuni și caută pereche? Ci faci tătî zâua di nu știi ninica?
-Pe ce post vezi mata astea ? Pe Trinitas ? Pe ăla, nu mă uit. Acolo or fi.
-Doamne ! Nu pe Trinitas ! Aciala e postu’ popilor . Ei nu fac de astea cî îșî iau mari pedeapsî. Eu știu asta de la un popă-călugăr. Stai sî vezi cum o fost ! M-am dus la mănăstire cu surorile mele. Eram tânâră șî avem un examen. Am mers cu surorile mele să plătim o slujbă să fie bini.
-Ce examen puteai să ai mata ? Parcă ai făcut numai patru clase.
-Nu mai știu exact. Examen de fibrilație, parcî.
-De fibrilație ?
-Așă, exact. Șî ne-am dus la mănăstire. Nu era lume multă cî era iarna șî omătul era mare di tât. Am stat la slujbă. După aceia ni-am dus la spovidit. Ni-o spovidit după carti. Ni-o întrebat tăt, tăt, nu ca amu’ când popa uitî sî ti întrebi una-alta. După ci am ieșât di la popî am văzut cî era târzâu și pierdusâm cursa. Ci ni facim darî, noi ? Hai sî rămânim pisti noapte, cî pi gios nu era di mers cî erau lupchi pi drum. Ne-am dus noi în dormitorul di oaspeți. Nu prea am ci vrut sî dormim acolo cî erau câțiva moșnegi la cari li puțău chicioarili. Ci ni-am gândit noi ? Ia hai la popa care ni-o spovidit cî are douî camere. Poate ni lasî șî pi noi sî stăm acolo. Mergem, darî. Bocănesc la ușă șî aștept. Iesî popa:
-Ci vreți?, fiicelor. Di abia v-am spovidit. Aveți nevoie di ceva?
Eu i-am zâs :
-Părinti, în dormitorul comun puti tari di la niști moșnegi șî am vrea , dacă șî sfinția ta ești di acord să dormim tăti trei în camera celaltî cî mata ai două. Plătim, sfinția ta. În dormitor puti tare.
-Hă, hă, hă o făcut părintili.
-Ni lașî, am măi întrebat eu iarî.
-Hă, hă, hă o făcut părintili iar.
Noi ne-am uitat una la alta șî nu am înțăles ci o vrut sî zâcî. O stat popa oleacî și ni-o vorghit cam cu giumatati di gurî.
-Fiicile mele, iaca cum stă treaba. Di la o vremi, vini la mini o fimeie la timp di noapti șî mă ischitești. Bate la ușă șî când ies șî o văd îmi vini sî mă culc cu ea acolo pi gios, dar nu am voie. Am fost la mitropolit și i-am spus șî mitropolitul o zâs cî dacî mă culc cu ea nu am iertari dicât dacă îmi ard cununile deștelor. Așă cî ni fricî di ispită. Stațî măi ghini cu moșnegii cari put în dormitorul mari.
Iaca, așă s-o întâmplat. Vezi cî șî oaminii îs la fel ca mâțâle?
-Și fibrilația ?, întreb curios.
-Ci îi aceea ?
-Ai spus mata că ai avut examen de fibrilație.
-Doamni Ferești ! Eu am învațat numa patru clase. Nu am zâs eu așă. Hai, hai, Eduard poati ti ung oleacî cu făină șî tărâțî pi pleti să nu mă zâci prostii.
-Acum jumătate de oră ai zis de examen. Ia uite!, la ea.
-Hai, hai, Eduard. Iar începi ?
Mama râde și începe să cearnă făina de popușoi alb. Ify pleacă în livadă, dincolo de gardul de sârmă. Ar trebui să mă schimb de hainele pline de făină, dar mai stau un pic afară. Bate vântul și îmi place cum îmi ridică și îmi încurcă pletele.
-Sî nu uit sî vă spun di ci am vinit, spuni Rezuca. Vai!, ce am pățit asarî. Curațam mere într-un castron di plastic. Mă uitam la televizor la un film dispri niști țâgani șî mâncam mere. Uăi!, oamini buni. Dintr-o datî am adormit. Așă, di parcă m-o vrăjât cineva. Ci crezî cî am visat ? Să făcea cî am ieșât la poartă. Era dimineața șî am încept sî mătur în fața porții. Treceau vacile la imaș, copchii la școală. Era fix di parcî era adevărat. Și dintr-o dată dinspri Pădurea Prisos o apărut o luminî mari așă ca o remorcî di foc. Șî remorca aceea să îndrepta fix cătri casa voastrî. Da, fix la casa voastră venea. M-am oprit din măturat șî ne-am făcut cruci. Am zâs o rugăciune, dar remorca di lumină tot venea șî venea. Am lasat măturoiul în drum șî am vinit prin livadă sî vă zâc di lumina ceea mare. Am bătut tari di tăt la ușî, apoi am zâs sî viniți la mini ca sî scapațî. Voi ați vinit la mini șî remorca o trecut pi deasupra casâlor șî s-o dus la dracu, naiba să o ia, dincolo di imaș, di Brătiana, Cred cî o aterizat prin Băișăști, pi undiva. După aceea m-am trezât șî am auzât cum bati cineva la ușî. Ni-o fost fricî, era miezul nopții. O măi bătut iarî șî ni-am făcut curaj șî am ieșît afarî.
-Cini i acolo?, uăi, am întrebat.
-Mămăi!, iartă, o zâs cineva.
M-am uitat pisti tăt, dar nu am văzut pi nimini. Nu știu ci o ci fost.
-Dar matale ești cam surdă, spun eu. Cum de ai auzit ? Eu trebuie să strig la mata ca să fiu sigur că auzi ce spun.
-Iaca, am auzit clar.
-A naibii fibrilație.
-Ce-ai spus ?
-Vezi că nu auzi bine ? O fi venit la matale, popa după fibrilație. Mai știi ?
-Hai, hai Eduard. Haida, hai.
Râdem. Ziua de azi nu e un labirint pentru culori îngenunchiate. Hainele mele și pletele miros a făină de popușoi. Îmi spăl palmele, apoi fața, cu apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Fără tristețe e inima mea.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

Mălini-28 Octombrie/2018

Mătur frunzele de pe zoană, din fața porții. În fiecare zi se adună, așa e Toamna. Un consătean mă întreabă:
-Oare când deschide la magazinu’ di lângă dvs, dom’ Eduard?
-Nu știu. Poate că vecinii or fi duși la Biserică. Probabil că după Slujbă.
-Dapi’ na, numa’ ninorociri. Am auzât cî astî noapti o fost cutremur. Oari așă-i ori ni pâcâlesc aiștea di la teve?
-A, nu. Chiar a fost. Matale nu l-ai simțit?
-Crecî dormem la ora aceea. Api la ci sî ti măi aștepți, amu’ după ci lumea nu o fost la referendum. Vin cutremurili, îi greu. Așă o fost șî la celălalt.
-La celălalt cutremur sau la celălalt referendum?
-La cutremur, dom Eduard. În ‘ 77. Lumea era la fel di rea. Mata mergeai atuncea la Biserică?
-Nu, nu prea eram bisericos.
-Dapi’ amu mergi?
-Nu merg.
-Api vezi? Precis cî nici la referendum nu ăi fost. Șî nici aiștea nu au magazânu’ dischis. Nici posturile cu muzicî populară nu merg ghini pi cablu. O măi schimbat șî ora. Tari ni pierdim di creștini.
Omul pleacă. Precis că în mintea lui, și eu sunt vinovat pentru că există pe lume cutremure, magazine închise și treceri de la ora de vară la aia de toamnă.

Eduard Dorneanu
Mălini-28 Octombrie/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 5

Îngerul de pază a presărat frunze de vișin pe coama cerdacului. Vântul nu îndrăznește să miște frunzele . Nicio umbră rea nu are curajul să fure o firimitură verde din cadoul îngerului meu.
-Să te duci și tu azi la mănăstire, frate om, spune îngerul.
E 6 august, Asta înseamnă că e hram la mănăstirea Slatina, undeva între satele Slatina și Găinești. Nu am mai fost la hram de aproape două decenii. Nu îmi plac oamenii care rostesc mecanic aceeași rugăciune și nici preoții îmbrăcați țipător asemeni unor sperietori medievale.
-Să te duci, frate om. Inima ta se va bucura. Ai nevoie de asta.
-Nu îmi plac petrecerile astea mistico-hedoniste, frate înger. Ce să caut eu acolo ?
-Să te duci, frate om. Să te duci.
Îngerul de pază deschide portițele cerdacului. Se aud cocoșii satului, clopotele mănăstirii din Păiseni și vocea blândă a mamei care cheamă găinile la mâncare. Noaptea se risipește. Plec în livadă și privesc înspre Munții cei mari ai Stânișoarei. În copilărie, credeam că ei sprijină cerul și Domnul însuși coboară spre a se plimba în zi de sărbătoare pe verdele pășunilor alpine. Rup două fructe crude din prunul Klompe și le mânânc fără să îmi pese că sunt foarte acre.
-Eduard ! , se aude dinspre drum. Descuie poarta !, te-ai baricadat sau ce?
E vocea lui Lucian. Descui poarta și dau noroc cu el. Observ că în mașina lui, parcată în fața porții mele, e și Ioana.
-De ce nu vă mutați la mine ? În ultima vreme ești mereu pe aici. E abia ora șase, de asta nu am descuiat poarta.
-Ți-e frică să nu te fure vreo pankistă rătăcită ?
-Mai există pankiste?
-Hai bre!, că există. Am văzut una pozată pe amabalajul unei eugenii.
-Da’ ce?, eugenii mai există.
-Cum naiba să nu existe ?
Ioana coboară din mașină. E îmbrăcată într-o rochie neagră, foarte lungă, iar pe cap are un batic de aceeași culoare.
-Cine a murit ?, întreb amuzat. Mergeți la o înmormântare sau face parte din arsenalul erotic al zilei?
-Mergem la Slatina, la probajnic, spune Ioana. Am venit să te luăm și pe tine.
-Nu merg, nu îmi place. Am doar zece lei și acolo e cu haleli, dulciuri, grătare. M-aș îmbolnăvi. Mai bine stau acasă și beau apă proaspătă.
-Nu ai nevoie de bani. Mergem să ascultăm slujba, apoi ne plimbăm un pic pe alee. Doar nu avem nevoie să cumpărăm rahaturile aduse de ăia cu tarabele. Hai !, pletozaurule. Vrei să ne superi ?
-Nu știu ce să spun.
Intru în casă și mă dezbrac de maieu. Aleg un tricou negru și niște jeanși vechi, apoi ies înapoi la poartă.
-Nu știu ce am. Mă cam doare în gât.
-Treci în mașină, se supără Lucian. Îți cumpăr un kil de albastru de metil să te dai până îți pocnesc amigdalele. Ești culmea !
Plecăm către mănăstire. Îngerul de pază rămâne în cerdac lângă micul cactus și preșul de cordele. Închid ochii și încerc să îmi amintesc cum era pe șase august în copilăria mea. Imaginile acelor zile mă întristează, dar simt cum mâna dreaptă a Ioanei îmi mângâie spatele și zâmbesc. Ioana se preface că privește pe geam și că nu îi pasă că stăm amândoi pe bancheta din spate a mașinii.
-Mamă !, ce de mașini și căruțe se miră Lucian. Mare lucru dacă nu o să fie accidente rutiere. Oare, căruțașii, nu or fi deja beți?
-Nu cred , răspund amuzat. Ăștia întâi merg la slujbă, apoi se pun pe halit și băut.
-Auzi?, da’ unde merg să fac pișul dacă am nevoie, întreabă Ioana.
-Trebuie să te ții sau mergi în pădure, dar e ceva de mers până acolo.
-Nu cred. Trebuie să fie toalete ecologice. Suntem în 2015.
-Auzi la ea, toalete ecologice, se miră Lucian. Te trezești în Franța ? Ăștia și toaletele ecologice, phui.
-Phui ?
-Las’ că așa se miră el de la o vreme, spune Ioana. Cu phui și phax. E o nouă modă la cocalari.
Lucian se încruntă și apasă pedala de accelerație. Trecem pe lângă faetoane încărcate cu oameni veseli, mașini colorate și scutere caraghioase. Lucian parchează mașina într-o baltă murdară. Coborâm plictisiți și ne amestecăm în mulțime. Cumpăr vată pe băț și savurez încet gustul ciudat al dulcelui. Ajungem în locul unde se ține slujba. Oamenii își fac cruci mari și mincinoase. Preoții cântă, unii fals, alții asemeni tenorilor pensionari, fiecare după cum poate.
-Cred că babele alea din dreapta se uită după Eduard, spune bucuros Lucian. Ele se strofocă să țină ritmul cu făcutul crucilor și Eduard mănâncă vată pe băț. E mortal. Uite cum se holbează la el !
Ioana scoate limba către bătrânele care accelerează gimnastica mistică. Continui să mănânc din vată, iar Ioana vrea și ea.
-De ce naiba nu mi-ai cumpărat și mie? , întreabă ea mai mult curioasă decât supărată.
-Am doar zece lei, răspund fericit. Papă de la mine.
-Nu sunteți sănătoși, se bucură Lucian. Mă duc să cumpăr vată de zahăr pentru toți.
Lucian se pierde printre oamenii veniți să asculte slujba. Privesc în jur și văd o groază de consăteni îmbrăcați de sărbătoare, dar și oameni veniți probabil din toate colțurile țării. Cu siguranță sunt câteva mii. Ioana continuă să se strâmbe la bătrânele care o măsoară de sus până jos, apoi mă sărută puternic pe buze și mă atinge ușor cu limba pe obraz.
-Ai văzut?, spune o babă. Dorneanu o a dus la probajnic una cari lucreazî la bordel. Ăi văzut cum l-o lins pi fațî ? N-au nicio rușâni di lumi șî di oamini.
-Api ci sî li ceri, spune altă bătrână. Aiștia îs di ceia fărî Dumnezău. Nu trebuia sî vinî aicea.
Lucian s-a întors cu vata de zahăr pentru toți trei.
-E verde. Dacă mai vreți, mai cumpărăm.
Ioana începe să mănânce din vată cu gesturi ușor obscene. Bătrânele se uită la Ioana și arată și celorlalți din jur cum frumoasa îmbrăcată în negru linge bățul pe care e înfășurată vata de zahăr. Una dintre bătrâne pleacă undeva în zona chiliilor și se întoarce cu o măicuță bătrână care ne roagă să o urmăm. După ce ne strecurăm dincolo de grosul mulțimii, măicuța ne roagă în cel mai sincer mod posibil:
-Vă rog frumos să ne lăsați și să nu vă întoarceți la slujbă. Voi sunteți ori miștocari din aceia fără inimă de la oraș ori sataniști trimiși ca să smintiți lumea.
-Eu vreau să smintesc, așa e, spune Ioana. Pot să te smintesc și pe dumneata ?
-Cu ajutorul Domnului, o să trec peste obrăznicia ta. Să te ajute Domnul să fii femeie normală, cândva.
-Da’ ,ce are nevasta mea?, întreabă Lucian. Ce are anormal ? Mata, cum îți permiți să vorbești așa, mătușă?
-Mă faci mătușă, chelbosule? Ia-ți curva și pe prietenul vostru pletos și plecați în crucea mamii voastre.
-Băi !, tanti, da’ ce urât vorbești !
Măicuța pleacă. Continui să mănânc din vata de zahăr. Mă gândesc la îngerul de pază care mă așteaptă în cerdacul casei mele din Mălini. Caut în buzunarul de la piept cei șapte lei rămași după ce am cumpărat vata de zahăr. Nu îi mai găsesc.
-Ce ai pățit Eduard,? întreabă Ioana. Ești schimbat la față. Te-a supărat miresuca lui Gisăs?
-Am pierdut banii. Nu cred că mi i-a furat careva, dar nu-i mai am.
-Doamne !, se supără, Lucian. De câți bani e vorba ?
-Șapte lei. Cum dracu să îmi fure cineva banii ? că doar nu sunt mort.
Ioana se așază pe vine și începe să râdă în hohote. Lucian își scoate tricoul și și-l așază pe față. Oamenii sunt veseli de parcă s-ar fi întâmplat ceva care ne va schimba în bine viețile noastre.
-Moor!, aproape țipă Ioana. Ăștia au furat pe cel mai sărac om din zonă. Băi!, vă dați seama ?
-Poate că au căzut când am vrut să scarpin un gerunziu, dracu știe. Ce porcărie.
Ioana și Lucian continuă să râdă. Mă simt dintr-o dată singur într-o lume care caută să se îmbogățească cu speranțele , visele și banii altora. Îmi închipui rânjetul de scârbă al celui care a văzut că nu aveam decât șapte lei în buzunar. Cu banii ăștia voiam să îmi cumpăr o sticlă de suc acidulat și o înghețată la cornet. Privesc trist lumea din jur. Diavolul trage de frânghia clopotului mare al mănăstirii. Ascult ecoul prelung și mă întristez mai tare.
Măicuța se întoarce. Alături de ea este un jandarm gras , cu tâmplele albe.
-Ăștia sunt, domnule comandant. Presupun că sunt trimiși de cultele sectante ca să facă zarvă în sfânta curte a mănăstirii.
-Documentele dumneavoastră, ni se adresează jandarmul.
-Nu am , răspund trist. Îmi pare rău, dar le-am lăsat acasă.
-Nu știți că trebuie să aveți asupra dumneavoastră întotdeauna documentele? Vă rog să mă urmați, o să vă legitimați la sediu.
-La care sediu?
-O să vedeți dumneavoastră la care sediu. Ați încălcat grav legile țării.
-Nu e voie să mănânci vată de zahăr? Că asta am făcut.
Jandarmul cheamă prin stație întăriri. Alți doi jandarmi apar, iar unul dintre ei are în spate un pistol mitralieră calibrul 7, 62.
-Mergeți cu băieții la mașină, spune jandarmul.
-Am văzut în filme că pot chema un avocat. E voie și în zona asta ?
-Puteți chema și pe scula lu’ domnul vostru tată. Sictir!, pletosule. Puneți-i cătușele.
-Da, puneți-i cătușele, se bucură măicuța. Mama voastră de sectanți ! Cereți actele și la bordelistă, vă rog. Lucrează la bordel, mi-au spus niște credincioși.
-Lucrezi la bordel?, întreabă jandarmul.
-Da, răspunde Ioana. Sunt prostituată și mă cheamă Maria Magdalena. Nu am nici eu acte. Îmi pui cătușe?
-Luați și curva, ordonă jadarmul cu tâmple albe.
Măicuța este în extaz. Din gură îi curge salivă și se văd dinții incredibil de albi.
-Mamaie ai proteză dentară din fildeș?, întreb curios.
Unul dintre jandarmi mă lovește cu bastonul în cap, apoi își trage masca pe față.
-Îl umflăm?, întreabă jandarmul pe șeful, tâmple albe.
-Stai să văd și pe chelios. Tu ai acte?
-Am, răspunde Lucian și îi întinde lui ,,tâmple albe’’ câteva legitimații, cartea de indentitate și pașaportul. Jandarmul gras le primește afișând un zâmbet batjocoritor, apoi privește speriat către noi?
-Sunteți avocat?
-Da, răspunde Lucian.
-Și doamna ?
-E soția mea, iar domnul pletos este scriitorul Eduard Dorneanu.
-Cel care a scris ,,MĂLINI’’ ? Cel care scrie editorialele alea pe site-ul lui ?
-Ăla. Om te-ai făcut. Te va face personaj și o să râdă de tine și nepoții nepoților tăi.
-Am de gând să îl descriu ca pe un babalofil, iubitor de mâicuțe nespălate cu dinți de fildeș, strig eu, încătușat, gata să îl scuip în față. Omul tău mi-a spart capul, domnule șăf di trib.
-O să cerem daune materiale și morale, spune Lucian.
-Da, ne vom adresa organelor abilitate de la Haga, Beirut și Săpânța. Sau cum naiba îi zice locului ăla unde zace Boca ?
-Prislop, răspunde încet jandarmul.
-Așa, domnule justițiar și iubitor de babe mănăstirești.
Jandarmul cu cagulă îmi scoate cătușele. Îl lovesc cu capul în față. Jandarmul încearcă să mă lovească, dar superiorul lui cu tâmple albe îi ordonă să mă lase în pace.
-Vă rog să primiți scuzele noastre, încearcă să dreagă busuiocul, șeful lor.
-Babo, ce părere ai de treaba asta ?, întreabă Ioana pe măicuță. Nesimțito !
-Curvo !, răspunde măcuța. Ești o curvă.
-De unde știi? Cu ce te ocupai înainte de a vegeta în mănăstire?
-Curvoo !
-No, hai, dați-i dracului pe toți , spune Lucian. Hai să mergem.
-Curvă, curvă, curvă, continuă măicuța.
-Să mă pupi, îi spune Ioana.
Mergem înapoi în curte. Slujba e pe sfârșite. Bătrânele care ne priveau urât înainte de întâlnirea cu jandarmii sunt tot acolo. Una dintre ele explică tuturor ceva:
-M-am dus la poiatî șî am dat drumu la gâini. Una porumbacî, numa’ să făce cî ciugulești da di fapt era ca șî chioarî. Era bolnavî!, bre. Api nu însamnî cî vecinii i-o dat ceva ca sî îni facî inimî ră? Am prins-o, am tăiet-o cu bărdița șî am aruncat-o pisti gard. S-o crăpi amu , da’ șî pi lumea cialaltî. Mama mamii lor di dihori !
Lucian a cumpărat din nou vată pe băț. Bătrâna care povestește mă vede și se uită la mine de parcă ar fi văzut un dinozaur care recită versete satanice.
-Vrei și mata?, întreb liniștit și îi întind vata de zahăr.
Femeia se sperie și cade pe spate. Plecăm. În spatele nostru oamenii vorbesc:
-Ăi văzut cum o lovit-o cu chicioru’ în față? A dracu’ sataniști.
-Anticriștii nu ni lasă sî ni rugăm. Doamne, Doamne nu ni lasa. Sfinte Boca lovești-i cu catran șî cu foc !
Ioana mă privește bucuroasă. Sunt sigur că se distrează de minune și puțin îi pasă de miile de habotnici din jurul nostru. Trecem pe lângă tarabe. Nu am bani, nu pot cumpăra absolut nimic. Miroase a mici, a bere, a transpirație de om.
-Și batista mi-au furat-o !, spun eu. Dacă știam o udam cu vitriol sau ceva nasol.
-Lasă, dragule, mă încurajează Ioana. Îți voi face o batistuță din cămașa mea de noapte preferată. Are culoarea lila și e parfumată cu mosc.
-Mememe. Ce naiba o fi moscul?
-Ei, chiar nu știi ?
-Nu. Ține-ți cămașa de noapte, șterge-i mucușorii lui Lucică.
-Hihihi. Ce tare îmi placi când te enervezi, dragule.
Am ajuns în zona tarabelor unde se vând haine, încălțăminte, accesorii și alte mărfuri aduse de șmecheri din depozitele chinezești și revândute la preț triplu. În ciuda calității care lasă de dorit, oamenii cumpără, ba chiar se bucură că pot găsi în zi de sărbătoare pe tarabe, maieuri, chiloți și sandale.
-Oare au și murături?, întreb supărat. Sau baloane în formă de bursuc?
Ioana chicotește. Cumpără șosete în dungi și cârlige de rufe.
-Ce naiba faci tu astea?, o întreb amuzat. Sunt șosete de băbuță ofticată.
-Ei, na. De amintire, răule.
La câțiva metri de noi se produce un incident: un puștan din Mălini ia trei perechi de adidași de pe taraba unui țigan și fuge cu prada . Țiganul fuge după el. Cei doi aleargă printre oameni, puștiul încearcă să sară peste șanțul din apropierea șoselei dar calcă strâmb. Se aude pârâit de oase, apoi puștiul urlă cât îl ține gura:
-Ni-o rupt chicioru’, mă chiș pi mini di durere. Ni-o rupt chicioruuu !
Țiganul ia cele trei perechi de adidași și vrea să plece. Lumea îl înjură, iar tatăl puștiului apare de undeva înarmat cu un bici.
-Uăi, ăi rupt chicioru la copchil, mama ta di țâgan ! Hai la poliție sî dai diclarațâie, cioara naibii!
-Stai bre ! se apără țiganul. Copilul tău a furat de pe taraba mea. Ia uite!, cine se burică la mine !
-Ăuu! țipă în continuare copilul. Mă chiș pi mini di dureri !
-Sî dai bani pentru spital, se agită tatăl copilului. Cî dacâ nu. ti bat di ti caci pi tini !
Ajungem și noi lângă copil, iar Ioana sună la 112. Se pare că piciorul este rupt de sub genunchi, asta explică țipetele disperate ale micului hoț. Ajunge și ,,Tâmple albe’’ împreună cu subordonații săi.
-Ce se întâmplă aici?, întreabă marele șef al probajnicului.
-Uăi, șăfuli, țâganu ista l-o fugărit pi băiet șî bâietu ș-o rupt chicioru, spune omul cu biciușcă și buze mincinoase.
-De ce ?
-Băietu’ o cumparat trii părechi di adidașî, i-o plătit cât o cerut, da’ dupî aceia țâganu o măi vrut. Șî ficioru di frică o fugit.
-Cum de o cumpărat adidași numărul 45 și 46, dacă e elev de gimnaziu?, întreb amuzat. De ce ar cumpăra un puști adidași așa mari?
-Uăi, ci ti bagi?, ăi fost di fațî? Ci eu mă bag sî îni dau cu părerea la cărțâli tali handicapati? Ăi fost tu di fațî?
-Da, am fost. Domnul de etnie este nevinovat, iar micul meu consătean este un hoț.
-Uăi!, tu vrei bataie? Vrei bataie? Așăi?
-Gata!, spune jandarmul. Scriem un proces verbal. Puștiul pleacă la spital și după aia avem noi grijă.
-Da’ cum poțî sî îl crezi pi Dorneanu?, se supără tatăl puștiului. El țâni cu țâganu’.
-De ce țin bre cu țiganul?, întreb amuzat.
-Uăi!, lasațî-ni copchiluu, oamini buni , nu lasațî sî îni iei copchiluu !.
A venit o ambulanță. Puștiul urlă ascuțit.
-Uăi!, mă chiș pi mini di dureri, uăi.
Țiganul îmi mulțumește, iar tatăl micului hoț ne scuipă și ne amenință cu biciul. Jandarmul îi spune:
-Dacă domnul Dorneanu vă reclamă, vă luăm cu noi. Nu vrem să apărem pe site sau cine știe unde că nu ne facem datoria.
-Ce site ?, uăi. Copchilu meu i nevinovat. Oamani buni, săriți, uăi, Uăi, nu mă lasați.
Plecăm către mașină. Lucian și Ioana sunt veseli ca doi îndrăgostiți care părăsesc un târg de distracții. Plecăm din zona mistică a zilei lăsând în spate tarabe încărcate cu știfturi, habotnici însetați și femei care caută cu disperare un loc ferit de ochii lumii unde pot să se ușureze. Ambulanța ne depășește imediat ce trecem de Slatina. Cobor în centrul satului . Ioana are lacrimi în ochi. Merg încet cu privirea în pământ. Ajung în fața porții mele. Privesc peste gard și zâmbesc. Îngerul de pază strânge frunzele de vișin pe de coama cerdacului. Intru în curte, apoi în cerdac și mă așez pe bancuța de lemn.
-Ți-au furat banii?, frate om , mă întreabă îngerul de pază.
-Da, frate înger. Nu contează. Erau doar șapte lei. Nu sunt supărat.
Îngerul sare dincolo de cerdac și aruncă în aer frunzele de vișin. Frunzele prind viață: la început sunt șoapte, apoi fluturi, iar la sfârșit păsări verzi care se rotesc în jurul casei înainte de a pleca înspre miazăzi.
Râd. Îngerul îmi aduce o cană cu apă rece. Beau încet. Fericit că Domnul, îngerul de pază, șoaptele, fluturii și păsările mă iubesc.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II