Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 23

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Au înflorit cei patru gutui. Azi, marţi, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curăţat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei v-a supravieţui.
– Vezi?, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.
– Văd!, frate înger. Nu au murit.
– Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta şi puful păpădiilor.
– Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai şti!
– Ştiu, Eduard! Ştiu.
Se lucrează la ,,peticirea” şoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din maşini şi faetoane. Pe şosea, în faţa casei mele, stau în aşteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeep-uri albe cu numere de Bucureşti, o remorcă încărcată cu buşteni de brad şi două dubiţe.
– Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre şoferii de jeep.
– Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din ţigară.
– Jeg eşti tu şî mortî măti!, îi răspunde căruţaşul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
– Bă, ţărane ia vezi cum vorbeşti, îi strigă şoferul dispreţuitor.
Căruţaşul are vreo şaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic şoferului de jeep. Ies în şosea. Şoferul şi doamna blondă din dreapta lui înjură ca la uşa cortului.
– De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
– Omul ăla din căruţă s-a luat de mine, răspunde şoferul. Mi-a insultat şi prietena.
– Am înţeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
– Ce-aveţi băi?, sunteţi nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
– Eşti un nesimţit!, şoferule de jeep. Un mare nesimţit.
– Şî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruţaşul. Să duc la pensiuni la distracţie Sîntem buni numa’ dacî îi distrâm şî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se mişte. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
– Sî trăieşti!, Eduard, îmi strigă, căruţaşul.
– Şi matale!, răspund eu. Multă sănătate.
– Sî dăi’ Domnu’!
În faţa vulcanizării, doi biciclişti mă privesc încruntaţi. Nu le place nici curajul şi nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruţă Brumiş. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învăţat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viaţă.
Eram elev în clasa a şaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, aşa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marţi, reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roşii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrişor Caval. Am sărit gardul verde al şcolii şi ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subţire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul şi liniile de tuşă. Nu am reuşit să şutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.
– Băi!. Care e treaba? Ce căutaţi aici?
Era Octavian Ţarcă, în acea vreme, profesor la şcoala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, aşa că am zâmbit şi noi.
– Băi băieţi, uite cum stă treaba. Vedeţi butucii ăia din spatele porţii? Daţi-i doi metri mai încolo. Dacă puteţi, chiar trei. Hai, Dorneanu!, treci în dreapta şi tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede!, că nu am timp de stat cu voi.
Mingea a rămas la punctul de şapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită şi glod. Atât eu cât şi Caval eram îmbrăcaţi în treninguri curate şi purtam mănuşi de lână groase. Butucii erau uriaşi. Fuseseră aduşi cu o remorcă şi descărcaţi cu un braţ de macara specială.
– Băi!, mai durează?
Ţarcă se înroşise la faţă, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănuşile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Faţa lui Ţarcă devenea tot mai roşie. Ţipetele lui semănau cu nişte horcăituri animalice.
– Băi!,hai gata. Veniţi încoa’!
Ne-am aşezat pe zăpadă, în faţa porţii de fotbal şi am aşteptat cuvintele lui Ţarcă. Eram murdari, uzi, trişti. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă şi astupa ferestrele dinspre paradis.
– Băi!, strigă Ţarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteţi de proşti. Cum era să puteţi voi să daţi mai încolo ditamai butucii? Băi!, că proşti mai sunteţi.
Ţarcă a plecat. Am stat întinşi un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi şi mi se vedeau genunchii vineţi din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiş. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă şi a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă şi de noroi.
– Hai să fugim!, a spus Caval. Sărim gardul şi fugim acasă prin livadă. Precis şi ăsta se leagă de noi.
– Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noştri?
– Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.
– Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiş.
Caval a sărit gardul şi a început să îmi facă semne din mână.
– Hai Eduard! Hai!
Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta şcolii.
– Dorneanu! Vino încoa’!, m-a strigat Brumiş.
M-am dus la el cu mingea sub braţ. Eram un copil trist, cu hainele murdare şi cu genunchii muşcaţi de ger.
– Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiş.
Fularul lui Brumiş era colorat în roşu şi albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic şi unul uriaş, aproape triplu în raport cu boldul mic.
– Eduard!, strigă Caval. Brumiş e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul şi hai să fugim prin livezi.
Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular şi l-am întins profesorului.
– Ia şi înţeapă mingea!, a spus Brumiş. Fă multe găuri. Multe!, ai auzit?
L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alţii, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi şi am înţepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.
– Ia- l pe celălalt!, a urlat Brumiş.
Cel de-al doilea bold era gros şi ascuţit. Am făcut zeci de găuri mingii.
– Brumiş eşti un bou!, a început să ţipe Caval. Beţivu’ dracului!
Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenţie, apoi a aruncat-o.
– Acum e poaşcă, a spus el. Nu o să mai puteţi juca fotbal. Hahahahaha.
A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea şcolii şi am privit mingea gri cu buline roşii. S-a întors şi Caval.
– A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.
– Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor beţiv şi scârbos!
Intru în curte. Pe tărăboanţă e lipită o poză cu o maşină de formula unu. O rup şi o arunc în iarbă.
Mă aşez pe băncuţa de lemn din cerdac şi privesc puiul de mălin de lângă gard.
– Iar eşti încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
– Ştiu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 22

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paşte ale anului 2014. Şi Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu şi Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud şi clopotele bisericii din Pâraie. Şi clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenţie. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori trişti îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curăţat de crengile uscate şi au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă şi ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite şi fără de păcat.
– Binecuvântează!, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
– Binecuvântează!, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
– Binecuvântează!, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează!, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
– Adî sarea! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
– Aduc amu! Ai rabdare, ci urli aşă?, di zîci cî ti-o muşcat mâţa di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
– Uăi!, eu am făcut ceva cu viaţa me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî aşă trebuie.
– Da uăi!, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu şî preşîndintili Americii.
– Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici şi a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul şi încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viaţa me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuţu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuţu era şi este un beţiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalţi români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în ţară, trist şi fără bani i s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuţu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în faţa unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi şi l-a transportat la spital. Finuţu avea un picior rupt din şold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Şi totuşi, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuţu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20. 0000 de dolari la 100. 000. Finuţu a venit acasă vesel şi un pic şchiop. Şi-a cumpărat o maşină şi a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuţu a fost în centrul atenţiei. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie şi am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
– Nu am suc de lămâie, a spus Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
– Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel şi mirat totodată.
– Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
– Păi da!, că s-ar otrăvi.
– Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iaşi. A spus medicul: ,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca! Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală!
– A zis medicul să beţi ţuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
– Dacă îţi spun!
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’. După un timp a intrat şi Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini şi vine des prin zonă.
– Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
– Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
– Kiwi. Sau mere, naiba ştie.
Lixandru se apropie de tejghea şi spune ceremonios:
– Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion.
– Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva şi o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
– Bine, daţi-mi o sută de grame, spune Lixandru.
– Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars şi pastă de dinţi.
– Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui! Bine că aduceţi verzăciunea asta şi suc de lămâie, nu.
– E bun, aşa se bea în ţările civilizate. Suc verde şi cafea arăbească. Delicatese.
– Două sute de grame, e bine?, întreabă iar Lixandru.
– Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
– E prea scump. Daţi-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
– Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoşă de rafie un album cu fotografii.
– Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns poliţist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soţia lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
– E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
– Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
– Şi ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
– Ba’ era bun. Nu ştiu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat şi ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână.
– Brava lui!, spune Harbuzaru. Na!, că a apărut şi Finuţu. Să vedeţi circ.
Finuţu a oprit maşina în faţa magazinului. Era însoţit de părinţii săi, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Există oameni care atunci când sunt îmbrăcaţi într-un costum elegant arată mai rău ca nişte cerşetori. Cam aşa arăta Finuţu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
– Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, şopteşte unul dintre pădurari.
Finuţu intră în magazin împreună cu părinţii lui. Nu salută. Priveşte către Harbuzaru şi comandă.
– Auzî!, uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta şî du-o la maşânî. Şî o navetî di jin. Dă şî o navetî di bere. I Paştili şî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuţu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viaţa me. Pi mine mă ştie tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câştig şi aduce rapid navetele cu băutură.
– Uăi!, strigă Finuţu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuţu arată la naveta cu bere. Mă uit şi eu. Nu văd nimic anormal. Se uită şi pădurarii. Unul dintre ei îşi face cruce.
– Uăii!, eu îs Finuţu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti ţărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune: ,,aista i Finuţu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi. ’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
– Unde se plăteşte cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
– Uăi!, eu îs Finuţu. Patronu’ spune: ,,Finuţu din Mălini, tu eşti ca şî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îţî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
– Da, fimeia lui nu ţ-o dat-o?
– Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuţu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viaţa me.
Părinţii lui Finuţu au transportat în linişte navetele la maşină. Păreau umili, fără nici un fel de reacţii.
– Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuţu. Şî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Şi eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuţu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuţu a cheltuit dolarii, a vândut maşina şi s-a certat cu părinţii. De săptămâna trecută a rămas şi fără curent electric. Finuţu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câţiva ani a ajuns un beţiv, bătaia de joc a satului.
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă aşez pe banca de lemn din cerdac şi îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 21

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă şi tristă. Nu am putut dormi. M-a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineaţă am reuşit să păcălesc durerea şi m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câţiva saci cu seminţe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai oraşului. Gara era pustie. Am deşertat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulţime de câini s-au năpustit asupra seminţelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce seminţe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deşi e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar şase rânduri. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară şi acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reuşit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat şanţurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
– Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneţi barabulili şî când vin înapoi le astup. Îi bini aşă?
– Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoţesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ţine calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele şi marca. Mă întorc şi duc în livadă lădiţele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânţă. Spre norocul meu apare şi Brăduţa Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
– Eduard!, spune Brăduţa. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
– Nu ştiu, nu l-am văzut.
– E mort di bat şî să ţâni cu o mânî di gard şi cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi şi mă îndrept către el.
– Eduard!, lasă-l în pace, spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alţi zece proşti ca el şi să te dea în judecată pentru că l-ai bătut degeaba.
– D’acum!, spune şi Brăduţa. Aiştia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuieşte într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuţi pentru faptul că se bat unii cu alţii pentru te miri ce şi apoi se judecă ani în şir. Beţivul pleacă şi iese în şosea:
– Roatî, roatî, roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul şoselei beat, ud pe pantaloni şi fericit.
– Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
– Iaca m-am muls oleacî.
– Ghini ăi făcut.
– D-api cum!
Duc lădiţele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci şi unu de ani dar e harnică şi neobosită.
– Doamni Agiută!, spune Brăduţa şi începe şi ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânţă sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări aşa că iau o lădiţă sub braţul stâng iar cu dreapta înşirui cartofii pe şanţurile proaspăt trasate.
– Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
– Hai Eduardule!, îmi strigă şi cireşul Ioana. Hai, nu te opri!
Nu mă opresc. Pământul se fărâmiţează sub încălţămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga şi ne privesc prietenos.
– De unde veniţi frumoaselor?, le întreb vesel.
– Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduţa. Au cuib pi uliţî la poştî. Hai cî ni apucî Paştili.
– Hahahaha!, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă şi cu îngerii care ne veghează dimineţile.
Îmi amintesc de a lui Buhai şi de oamenii răi ai satului. Sunt mulţi. Prea mulţi. Îmi amintesc şi de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulţi ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăţi de teren: una în Imaş şi alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înţeles cu Gherguţ Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana şi la sfârşit de an să ne dea drept chirie câţiva saci de cartofi. Pământul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rând nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el şi a reuşit să cultive chiar şi cartofi. După revoluţie, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
– Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
– Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoţit de un ,,îhh’’ care te îngreţoşa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
– Na!, îhh, am vinit sî ni înţălejim. Că doară sîntem oamini din sat şî ni cunoaştim.
– Cum adică să ne înţelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se aşază pe un scaun.
– Îhh, îhh. Api noi n-am înţăles sî îni dai doişpi prăjîni. Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî. Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
– Ţi l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îţi vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îţi închiriez ţie ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
– Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?,îhh, îhh.
– Măi omule!, eşti nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ţi-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.
– Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanţî di mânî că atuncia aşa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu’ şî am sî pun ca martori doi oamini morţi şi am sî aduc şi pi alţî cară sî jiură cî o văzut cî ţ-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî ştiii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învaţat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine şi la icoana sfântului Nicolae agăţată pe perete, deasupra capului meu.
– O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
– Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri şî am sî ieu canon mari şî gata. Şî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Aşă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăţ ci sî zâcî şi a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri şî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Aşă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deşi aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Ameninţările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citaţie. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pământ în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori (care între timp decedaseră) şi a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiaţi trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat şi am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieşea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se mişte, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marţi. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulţime de cazuri, majoritatea divorţuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluţie: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului şi puterea banului. Fiecare caz era anunţat printr- un difuzor. Evident, nu se înţelegea nimic din ce anunţa grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alţii:
– Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorgheşti pi altî limbî?
Ţăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu mai erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii ţărani se judecau între ei, alţii dăduseră în judecată asociaţiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniştea unei zile posomorâte:
– Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele şcolare doar că aveau alte dimensiuni. În faţă stăteau avocaţii care îşi aşteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau şi o mulţime de gură- cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin aşa-zisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemaţi pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuţ Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp şi prieten bun cu petentul Cârpărece.
– Eu spun numa’ şî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Aşă sî mă agiuti Dumnezău şî Măicuţa Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
– Spuneţi ce ştiţi!, l-a îndemnat judecătoarea.
– În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece şî cu alţî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut nişti pământ. Atuncia nu să făce acti aşă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să ştiţî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî şî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
– Pentru 12 prăjini unde creşteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
– Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania şî trăie’ acolo cu o nemţoaică oleacî mai tânărî ca el şî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
– E vorba de domnul aici de faţă?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
– Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
– În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm despre faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
– Sî mă batî Dumnezău dacî nu-i aista adevăru’.
– Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus şi eu. Omul acesta este un mincinos.
– Domnule Botosu!, mărturia mincinoasă se pedepseşte, a spus şi judecătoarea.
– Aista i adevăru’, rosteşte aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî aşe o fost.
– Aveam doişpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în ţară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
– Eu am fost di faţî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt şî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
– Unde era?
– În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocaţii aflaţi în băncile din faţă aveau feţele roşii de la cât au râs. Nu am înţeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au spus fiecare o altă poveste.
– Şi Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mişca?
– Binenţăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbaşa a încurcat şi mai rău declaraţiile anterioare:
– Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moşucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard şî n-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tăţî la restaurantu’ din şentru şi ni-o omenit. Nie ni-o dat suc şî biscuiţi. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moşucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească şi cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu şi Grivea au murit înainte de vreme. Uzbaşa trăieşte dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secţia de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoşi mai ales pentru că acţionează în haită.
– Gata!, spune mama. Am terminat treaba.
Mă aşez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îmi muşc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureţ. Deschid ochii şi văd cum din palmele Lui curge sânge şi apă proaspătă. Mult sânge. Mult.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 20

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperişul de tablă al casei mele, a îmbrăţişat tuia şi pe ceilalţi pomi, apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi şi Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele şi au început să strige cu voci speriate de copil bolnav. Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portiţele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în faţa lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simţit o arsură în piept şi am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinţi, nori purpurii şi epave. Dimineaţa este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vişin nedespicate lângă Oblio, mărul pădureţ. Trebuie să sap două straturi: unul pentru pătrunjel şi altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roşie. Ieri am desfăcat popuşoi albi, iar grăunţele şi cocenii mi-au făcut o mică rană.
– Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci şi tu un pic de treabă, hopa, capeţi rană exact ca vulpea.
– Care vulpe?, întreb eu amuzat.
– Vulpea aia din poveştile copilăriei. Una care mânca pe leneşi. Acum o ştii?
– Gata, m-am prins. Toate dihăniile din poveşti au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
– Da, da! Iar eşti victimă.
– Cum spui mata.
Am noroc că hârleţul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e uşor de săpat. Anul trecut pe acelaşi petec de pământ a fost cultivat usturoi.
– Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcuşori de popuşoi. Îi baţi pe ăia. Îi aduci în livadă şi după asta poţi săpa un tunel până la vulpea ta.
– Normal. Nici o vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat nişte popuşoi mai întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în faţa bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popuşoii vor fi desfăcaţi nu ştiu dacă am cu ce umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdiţa; are câţiva ţepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână şi încep să pocnesc sacii cu popuşoi. Duc în livadă fiecare sac şi îi deşert într-o vană de tablă.
– Huci! luate-ar mama huciului de curvar!
Rezuca Tudoran vine prin livadă şi aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
– Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoş? O vinit di dimineaţî şî ni-o bătut pi amândoi cucoşî, şî pi cel cafiniu şî pi cel alb. Mare curvar di cucoş, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popuşoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuţi cu parul.
– Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiştea nu-s popuşoi bătuţi! Parcă îs numa’ scărchinaţi. Acuş încep să râdî.
– I-am bătut bine dar nu ştiu ce naiba au. Şi culmea e că sunt şi uscaţi. Dar degeaba.
– Hai că stau şi eu să ajut, se hotărăşte Rezuca.
Zepto se opreşte în dreptul porţii de la livadă şi cântă fericit.
– Huci, curvaru’ naibii!, se supără Rezuca. Uiti la el!, parcî faci în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoşii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârleţului e boantă şi taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ şi le aşez deoparte.
– Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăşti aşă cieva di cumparat.
– E veche spune mama. Da e groasă şi uite că nu rugineşte deloc. Aşa se făceau înainte.
– Dapoi cum!, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni şî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunţite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Uliţa Poştii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
– Ai şi curci negre?, o întreb zâmbind.
– Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
– S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
– N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vişinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdiţa şi tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vişinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
– Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
– Şi tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
– Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
– Las’ că îţi spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Şi el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit. Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui şi nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
– Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui!, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
– Poate a fost ecoul, încerc şi eu să îmi dau cu părerea. Şi bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
– Cum sî cie o povesti? Şî eu am văzut-o. Avea faţa de scoarţî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii. Mama Pădurii esti.
– Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
– Dacî îţî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă şi se duc tocmai lângă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede şi aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieşite din comun.
– Uiti la el, aratarea!, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoşul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne şi încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă, apoi îl ciocneşte în cap, în piept. Fuge şi cocoşul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
– Doamni!, câtâi di curvar cucoşu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut aşă cieva.
– Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
– Hai termină de săpat!, se supără mama.
– Bine, hai că imediat e gata.
– Termină întâi şi după aia poţi începe să sapi şi tunelul.
– Ci tunel?, bre întreabî curioasă Rezuca.
– Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
– O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
– Eh!, răspund eu înfigând hârleţul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
– Hahahaha!, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă. Când ajunge lângă noi se opreşte şi cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popuşoi.
– Ceara mă-ti di curvar!
Am terminat de săpat. Acopăr cu pământ şi pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârleţului au rămas pete de sânge. Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima, sufletul. Domnul se apropie de mine şi mă întreabă:
– Te dor palmele, Eduard?
– Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
– Întinde palmele, ca să îţi torn!, mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuş şi aştept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile şi tristeţea mea. Flăcări verzi joacă pe degetele mele. Mă spăl pe faţă cu apa şi focul Domnului.
– Hahahaha!, râd pomii şi firele de iarbă.
Zâmbesc şi eu. Cu palmele şi sufletul în flăcări.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 19

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Primăvara a deschis porţi noi către cer. Albastrul tremură la fel ca inima unui copil rămas singur într-o cameră întunecată. Pe dealuri, călăuzele aprind focuri şi rostesc rugăciuni. Vântul şterge urmele animalelor de pradă. Pomii primesc mângâiere şi deschid muguri. Apele Suhăi şi ale Moldovei adună ultimele lacrimi ale iernii.
Curăţ prunii din faţa casei. Unele crengi s-au uscat. Cleştele e neascuţit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult; zimţii fierăstrăului trebuiau ascuţiţi iar lama curăţată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din faţa magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreţ, Buburuşcă şi Chiştoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în şosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie şi urât mirositoare.
– Uăi,oameni buni!, spune Malaicreţ. Aţi văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureş? Api aiştea a sî ni distrugî ţara fără doar şi poati. Îs conduşi di Iliescu şî Roman. Aşa o făcut şî dupî revoluţie şî o vândut tătî ţara. Pi i nu-i intereseazî di ţarî cî i îs săcui.
– Dă-i dracu’ di săcui!, se bagă în vorbă şi Chiştoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piaţă sîmbăta grâu adus din jios.
– Ba-i săcui! Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
– Să prea poati, spune şi Buburuşcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste şaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă şi evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreţ continuă discursul:
– Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu ştiu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie ţara. O făcut acolo nuntă şi tât şî au şî un copchil de patru anişori. Astî varî ci credeţî că s-o întâmplat? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil şî cu săcui.
– Da’s cununaţi la popă?, întreabă Chiştoc.
– Cum sî cie cununaţi, cî doarî săcuii nu-s ortodocşi!, răspunde trist Malaicreţ.
– Da’ ci-s bre?
– I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi şî nu cred nici în sfinţii noştrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau Cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creştini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi? O bagat maşîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
– Nume di săcui, afirmă Buburuşcă şi dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
– Da bre, di săcui. Omu’ mă salutî aşă ca pi-o cioatî şî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di româneşti nu ştia spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, graţie, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu-i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu îşi înveţe băietu’ limba noastră.
– Şî?, întreabă Buburuşcă rămas cu paharul gol în faţă. Ea ci o zâs?
– M-o minţât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu ştie cî eu am făcut armata cu un săcui şî am prins din limba lor. Şî aciala tot aşă vorbea: certu, graţie, prontu.
– Aşâi, săcuii vorghesc aşa!, spune Chiştoc.
– Mâne, poimâne a sî aibă pretenţia sî punî la sat plăcuţî cu numele satalui pi limba lor. Chiar, oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
– Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiştoc.
– Doamne’ Maica Domnului!
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuţe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiţi locuiau doar familii de maghiari. Pe 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectiv de pază şi control amplasat în faţa localităţii. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Şeful de patrulă stătea la barieră şi controla documentele celor care intrau sau ieşeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul şoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoştiinţă că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obişnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros şi veşnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat şi culmea, foarte vorbăreţ. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar şi mama româncă. Vorbea maghiara impecabil şi adeseori ofiţerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară.
– Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
– E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
– Tu faci mişto de mine? E în maghiară.
– Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie? În franceză?
– Hai, fuguţa şi ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
– Nu vin şi dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan!, s-a burzuluit colegul meu.
– Şi ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să laşi indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc. Uite-l, la doi metri de tine! E în şanţ.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit şi a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier şi l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubaşi.
Camarazii mei râdeau de mine:
– Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungureşti!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuţe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Aşteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele, visele.
Cei trei consăteni continuă discuţia:
– Şî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în maşîna săcuiului şî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi? Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morţî nu gioacă. Uăi, oamini buni, ştiţî ci o făcut săcuiu? S-o suit în maşînî şî ni-o lasat acolo ca pî nişti proşti. S-o dus acasî şî o dornit şî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat şi l-am luat la trii păzăşte. Săcuiu’ s-o înmuiet şî ş-o cerut iertare.
– Pi româneşti?, a întrebat Buburuşcă.
– Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs: ,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă: ,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
– Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aş fi un criminal în serie. Mâinile lui Malaicreţ tremură.
– Bine, am înţeles. Ceao.
Închid telefonul şi plec către casă. Oamenii se ridică de la masă şi se întorc la faetoanele lor pline cu balegă şi rumeguş. Primul pleacă Buburuşcă. Apoi Chiştoc şi la sfîrşit Malaicreţ. Omul ridică biciul şi strigă:
– Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii şî cine i-o mai adus pe lume!
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezeşte undeva într-un şanţ sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul şi mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărţit. Număr aripi şi vise. În tăcere.

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 18

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit. La fel şi ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, aşteptarea.
Motanul gri care se juca dimineaţă cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn şi trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu ţepi ruginii. Întorc motanul pe toate părţile. E obez. Are blăniţa curată şi ochii deschişi. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii, dar nu reuşesc.
– E Nero?, întreabă mama? E mort?
– E mort, dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
– Lasă-l în pace, nu îl mai chinui! Ia hârleţul şi îngroapă-l în livadă! Ai grijă să faci o groapă adâncă!
– Da, fii fără grijă!
Nero nu a mai venit acasă de douăzeci şi şase de zile. Presupun că şi pe el l-au otrăvit. Nu ştiu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde şi plec cu el în livadă. Doi beţivi mă văd din drum şi râd fericiţi.
– Cini dracu’ ari nevoi de mâţi?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăţi!
– Animali spurcati!, concluzionează şi celălat beţiv.
Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit. Aproape de mormântul lui sunt îngropaţi motanii Pif şi Clinton, pisicile Hadesa şi Svetlana, căţeluşele Tina şi Grivca, căţelul Codiţă. Toţi au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturaţi. Doar căţelul Codiţă a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră. Clinton era un motănaş jucăuş, unul dintre primii născuţi ai Hadesei. După ce a a început să mănânce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistenţă. După câteva zile mama l-a adus înapoi.
– Era slab ca o arătare şi ăia îl ţineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă îşi aduceau aminte de el.
Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popuşoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor. Clinton a crescut şi a devenit un mic şef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieşit în drum şi m-am aşezat pe podeţ. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân şi prepeleci, remorcile şi maşinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieşit şi el în drum. De la o vreme mă însoţea chiar şi atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuşi, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a căţărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în faţa atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Ştiolbon, un om cu privire urâtă şi cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în faţa atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos şi orice ar creşte acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul şi dintr-o dată faţa i s-a luminat.
– Piss, piss, hai încoa’!, striga Vucă. Hai că-ţi dau un cremvuşti, motane! Haida odată!
Clinton s-a dus către el ca şi când l-ar fi cunoscut de când e lumea şi pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan şi l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri şi apoi a început să se învârtă în cerc.
– Uiteee cum să învârti spurcăciunea!, a început să ţipe Vucă. Vrei crenvuşti, grijania şî cristoşî mă-ti? Uăă, am sî omor tătii animalili aiestea!
– Hahaha, se amuză şi stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâţîî. Sî îi ie dracu pi tăţi! Uite cum să-nvârti, hahahaha.
– Grijania mă-ti di mâţ. Amu nu mai niauni? Hăi? Mai niauni, ia zî?
M-am ridicat de pe podeţ. Clinton m-a cunoscut şi s-a oprit. Avea ochii roşii, iar din urechi îi curgea sânge.
– Uă Eduard, îi motanu’ tău? N-am ştiut!, strigă Vucă aproape fericit. Hai nu ti supara pentru un mâţ. Îţî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii râd. Îl iau în braţe pe Clinton. Cămaşa mea cafenie se umple de sânge. L-am aşezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat şi cu ultimele puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marţi sub copacul unde se juca sau îşi ascuţea ghearele.
– Oare Nero unde o fi?, întreabă mama. Fă groapa mai adâncă! Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
– Da, ştiu. Nu e primul animăluţ care moare pe aici. Nici nu ştiu al cui o fi. Săracul!
Hârleţul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paşti. Pif avea lăbuţele tăiate şi un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colţii sârmei au intrat şi în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de pătlagină şi coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă şi am şters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulţumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan şi nu mama, apoi l-am îngropat. Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului şi cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa a fost o pisică de o inteligenţă şi o frumuseţe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în faţa verdelui tuiei, s-a urcat pe viţa de vie şi s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul şcolii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor şi a exterminat populaţia şoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii şi alte lighioane şi le lăsa în faţa uşii. Nu le mânca. Îi plăceau dulciurile, pâinea şi chiar îngheţata. O răsfăţam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu coloraţi, apoi îi mânca şi pe ceilalţi. Când voia să intre în casă se căţăra pe geam şi bătea cu lăbuţa la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de şaisprezece ani. Era duminică. Am găsit-o pe Hadesa în iarbă, în faţa casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea la o înălţime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a ţipat aşa cum niciodată nu o mai făcuse şi a încremenit. M-am aşezat lângă ea şi am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârleţul a lovit o cărămidă veche. O scot şi o arunc departe, pe ogor. Aşez motanul necunoscut în groapă. Domnul îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort şi îi închide ochii.
– Acum pot să îl învelesc în pământ şi uitare?, întreb cu privirea în pământ.
– Acum, da, răspunde El. Acum da!
Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul îşi spală palmele cu ţărână sfântă şi apă de ploaie. Ne aşezăm pe hat. Împărţim răceala pământului. Şi albastrul speranţei.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon