Departe de Troia

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 9

Au trecut opt zile de când Teona m-a mușcat de umăr. Încă se văd urmele dinților ei. Încă mai simt sub unghii, coaja bradului din Pădurea Prisos. Și gemetele Teonei încă îmi udă cu abur dulce părul, buzele, pielea.
Acum, călătotesc cu un hârb de microbuz. În dreapta mea stă o puștoaică fardată strident căreia i se văd sânii, chiloții și nerușinarea. Microbuzul e plin cu oameni veseli și obosiți. Mergem la Bistrița –Năsăud unde va avea loc nunta Teonei cu Georgeluș Ioniță, un tip la șaizeci și cinci de ani, abia ieșit din convalescență. Nu știu cât de bogat o fi Georgeluș, dar Ioana și Lucian mi-au vorbit despre el ca și când ar fi un om căruia nu îi lipsesc banii.
Sună telefonul. E mama.
-De ce nu ai închis ușa din față a casei? Am fost plecată și când am venit am găsit-o deschisă cât e ea de mare.
-Nu e nimic, mamă. Bănuiesc că nu au intrat hoții și au furat banii care nu îi avem.
Puștoaica își lasă capul pe umărul meu și îmi face din ochi. Aș jura că mi –a arătat și vârful limbii într-un mod pe jumătate erotic, pe jumătate ridicol.
-Da’ tu pe ce lume trăiești? Nu ai auzit ce au spus ăia la televizor? Cei care locuiesc la țară nu trebuie să lase ușile deschise. Sub nicio formă, așa au spus.
-Păi, de ce ? Chiar e culmea.
-Măi, Eduardule. Câte grade sunt afară? Nu e foarte cald?
-Ba da. Și?
-Pot intra în casă șerpii. Au arătat secvențe de pe la Pojorâta și Verești. Acolo, au intrat în case șerpii.
-Au dat imagini cu șerpi care se plimbau prin casele oamenilor ?
-Ba nu. Oamenii au spus că le-au intrat șerpii în case.
-Prostii, mămică. Șerpii intră numai la ăia bogați. De exemplu, la avocații de prestigiu mondial, fani ai echipei Steaua și la doamnele cu picioare lungi și fuste crăpate în fund.
-Și la poeții care stau călare pe fetele de opșpe’ ani, nu?, aud vocea Ioanei care stă lângă soțul ei pe scaunele din față.
-Stai liniștită, îi spun mamei, singurii șerpi care pot să ne facă rău sunt ăia care vin noaptea ca să fure roadele Ioanei, cireșul de pe hat. Ăia sunt periculoși, ceilalți sunt zero pericol, zero risc.
-Bine, Eduard, spune mama. Îți ajung banii ca să închini la nuntă?
-Naiba știe. Eu dau cât am, dacă nu îi convine Teonei, să îmi ceară restul în rate.
-Cum? , în rațe.
-În rate, mămică. Nu se aude fiindcă hârbul ăsta de microbuz hârâie ca o zuruitoare de fugărit ciorile.
-Ai grijă, Eduard. Să nu te cerți cu careva pe acolo.
-Stai liniștită, mamă. O să fie bine. E păcat de bani. Mai bine cumpăram cu ei un laptop nou.
-Sau o cruce nouă de marmură pentru taică-tu. Numai el mai are cruce de fier în cimitir. Mi-e și rușine să merg la mormânt.
-Da’ ce are ? Fierul e câh sau ce ?
-Lasă-mă că sunt sătulă de miștoul tău. Hai, drum bun și vezi poate găsești și tu una pe acolo să te însori că mai ai oleacă și faci patruzeci și opt de ani și tot singur ești. Nu știu cui semeni așa de însingurat și rău cu tine. Parcă, nu te-ai iubi deloc.
-Bine, mămică. Sărut mâna. Vorbim mai încolo.
-Bine, măi băiete. Vezi ce faci. Pa.
Puștoaica îmi pipăie piciorul drept. Îi simt respirația și îi zâmbesc, oarecum complice.
-Ești majoră?
-Ăhă, din aprilie.
-Așa da.
-Da’ ce nu arăt de opșpe?
-Ba arăți de treizeci și, dar voiam să fiu sigur. Da ‚ nu cumva ești cu părinții pe aici? Nu am chef să mă ia ăștia la bătaie.
-Nu, sunt singurică, Eduțule.
-Da? Fain atunci, poți să mă pipăi în continuare. Mai trece timpul.
Mă uit pe geam. Mă gândesc la șerpii care caută răcoare în casele orfanilor, în trupurile celor neferiți. Oare, câți șerpi îmi caută trupul ? În care colț de lume ? În ce loc botezat în și pentru suferință?
-Știi cum mă cheamă?
-Nu.
-Teona, ca pe mireasă.
-Nu se poate. E ca și cum ai merge la cofetărie și ai găsi înghețată adevărată.
-Hi, hi, hi. Teona, mă cheamă și pe mine.
-Are dreptate, spune Ioana. A botezat-o Teona, mireasa, și a primit același nume. Obicei țărănesc. Ce te făceai dacă o chema Cecilia sau Paraschiva?
-Sau Goguleana, adaug amuzat.
-Da’ tu ai costum de nuntă? Că văd că ai doar un bagaj de mână.
-Nu.
-Și cum o să mergi îmbrăcat?
-În cămașă. Ce ai fi vrut să fac un împrumut la bancă? Nu am costume . Am o cravată cu rățuște acasă, dar nu cred că merge pentru asemenea festivități.
-O să merg și eu în cămașă ca să fi doi la fel, spune Teona cea mică.
-Și eu , spune Lucian. Dă-i dracului cu petrecerile lor maneliste. Mi-e greață de asemenea porcării.
-Nu sunteți normali, spune Ioana. Nu, chiar nu sunteți.
-Are dreptate, spune Lucian. Ce drac de petrecere e asta unde trebuie să ne îmbrăcăm ca la paradă și să ne bucurăm la comandă?
-Te iei după Eduard, ești normal la cap? Lui nu îi plac petrecerile. Are el ceva cu oamenii care petrec.
-Cu alienații care petrec, spun eu.
-Exact, confirmă, Lucian.
Microbuzul oprește în fața unui han și suntem anunțați că va sta aici cel puțin un sfert de oră. Hanul e situat într-un loc cu multă verdeață și pare cam ocolit de cei prezenți în trafic. În afara microbuzului hârbuit, în parcare se mai află trei mașini: un ,,Aro’’ vechi, un jeep și un ,,Logan’’ argintiu. Cei din microbuz intră în han pentru a cumpăra una, alta. Rămân afară pe o bancă din lemn putred și privesc agitația din jur. Nu am bani de aruncat pe răcoritoare sau dulciuri și nici nu pot să îmi fac alte pofte. Doamnele ies primele din han. Unele ling înghețate pe băț, altele agită sticle de apă plată luate de la frigider. Ioana se așază lângă mine și mă privește supărată.
-Dar chiar cu Teona trebuia să mă înșeli? Îți dai seama că mi-a spus ce ați făcut în pădure?
-Nu te-am înșelat cu nimeni. Teona fabulează. Nu am fost în nicio pădure cu ea. Tu te culci cu Lucică, că na, e soțul tău. Teona e o cretină care inventează ,,lăvuri’’, pe bune.
-Eduard!, tu ești sănătos? Teona e prietena mea cea mai bună. Mi-a zis tot. Cum de m-ai înșelat fix cu prietena mea cea mai bună? Tu știi că s-a lăudat ? Știi că nu am putut dormi, mânca, etc?
-Nu ai mai putut nici să te împreunezi cu domnul chelios care îți e soț? A, nu! Asta s-a putut! Atunci, e în ordine. Oricum, Teona are o imaginație debordantă. Ne-am întâlnit întâmplător la intrare în Mălini. Eu veneam de la pescuit, iar ea alimenta mașina. Era împreună cu două tipe pe care nu le cunosc. Am salutat-o și am întrebat-o ce face prin zonă.A spus că merge la stână cu tipele alea ca să cumpere urdă proaspătă. Asta a fost tot. Cum naiba era să mă culc cu Teona la benzinărie de față cu alealalte două gagici? Plus că mie mi-e scârbă de mirosul și gustul de urdă.
-Eduard!, mă enervezi.
-Crede-mă că nu am fost în pădurea Prisos și nu am făcut dragoste ore întregi până au obosit copacii sub palmele noastre. Nu am zgâriat coaja lor, nu au sângerat degetele noastre sub zbuciumul pasiunii. Chiar, nu.
Ioana are lacrimi în ochi. Scoate din poșetă o pereche de ochelari fumurii. Vrea să mai spună ceva, dar se oprește.
-Uăi!, strigă unul dintre șoferii microbuzului. Tătî lumea sî intri în mașânî. Uitațî-vî în dreapta șî stânga sî videțî dacî i lipsî cariva. Haida!, oamini buni.
Ioana se ridică și pleacă. Oamenii urcă grăbiți în hârbul albastru. Rămân singur pe bancă și privesc cum urcă înspre cer fumurile albăstrui ale sfârșitului de zi.
-Uăi omuli!, strigă șoferul. Haida sus!Ci draci?, faci acolo. Dormi?
-Scuze, dar nu vă cunosc. Nu am venit cu voi. Drum bun!
-Uăi, las-o dracu di treabî cî n-am timp di glumi. Haida!, bre.
-Ok, dar să știi că habar nu am habar cine sunteți. Vin cu voi pentru că mă plictisesc pe aici.
-Poeții mamii dracului!, murmură șoferul.
Zâmbesc și mă așez lângă Teona cea mică.
-Ți-am cumpărat o felie de pepene roșu, spune fata. Uite!, e bun. Hai, să păpăm . Vrei?
-Ești frumoasă, Teona cea mică. Nu ți-e frică să îmi faci cadouri? Ești trecută de opșpe’ ani. Știi ce se întâmplă când un bărbat primește cadoul unei fete.
-Nu știu, dar mie îmi place de tine.
-Dă felia încoa’.
Teona pune limba pe roșul pepenelui, apoi întinde felia. O simt cum tremură. Știu că își dorește ca toți cei din microbuz să adoarmă brusc, iar noi să ne iubim până când gemetele noastre ar acoperi zgomotul motorului hârbuit.
-S-ar putea să nu scapi, micuță Teonă.
-Nici nu vreau. Deloc nu vreau să scap.
Mușc din felia de pepene. Teona râde. Tare, tare, tare.
-Ai un cireș cu numele Ioana?
-Da. Am și un cireș mai mic care nu are nume. O să îl numesc Teona. Te superi?
-Nuu. Mă bucur. Mă primești să pap cireșe când ne întoarcem de la nunta asta scârboasă?
-Dacă vrei, ne dăm jos din microbuz și ne întoarcem din drum. Facem autostopul, ne descurcăm noi cumva.
-Vreau. Hai!
Ioana se ridică și vine lângă scaunele noastre. Mă privește cu ură. Are fața schimonosită de dureri pe care doar femeile le pot înțelege.
-Nu coborâți nicăieri. Fata asta e venită cu noi. Nu contează că e majoră, e încă elevă de liceu.Părinții știu că ea va ajunge la nuntă nu sub un scriitor român contemporan. Auzi, micuțo, nu mergi nicăieri, iar la hotel vei sta în cameră cu noi.
-Ba nu. La hotel îmi iau cameră separată. Sunt majoră și fac ce vreau.
-Păi, camerele nu sunt închiriate de mireasă pentru noi? Nu se știe cine cu cine stă?, întreb uimit.
-Ba da, spune Teona. Scrie pe ușă: Eduard plus Teona egal love.
-Uăi, da aiasti îi lăv, râd bucuros.
-Așa că, dragă Ioana, nu mă supraveghea, continuă Teona. Știu ce am de făcut. Și cu cine. Ok?
-Ce norocoși sunt burlacii, aud și vocea lui Lucian.
Teona își pune capul pe umărul meu drept. Mă sărută pe ureche , apoi spune:
-O să vin să culeg cireșe din cireșul Teona. Nu îmi trebuie cele din cireșul Ioana. Mă lași?, nu-i așa.
-Cum să nu, dar va trebui să culegi primele cireșe noaptea și dezbrăcată ca să ai noroc în viață.
-Vreau, da, vreau.
-Scârbelor!, strigă Ioana. Scârbe ce sunteți. O fufă și o pușlama. Nesimțiților!
Ioana pleacă înapoi, în față, pe scaunul ei.
-E geloasă ori care e treaba?, întreabă Teona cea mică.
-Nu știu ce să spun. Cred că e în perioada aia nasoală a femeilor și se descarcă pe noi pentru că Lucică e insensibil.
-Aa, bănuiam eu.
-Na, e și ea femeie.
-Scârbelor, vă aud, spune din scaunul din față Ioana.
-Dar noi te iubim, spune Teona. Pe bune, dragă mătușă.
-Dacă îmi mai spui odată mătușă îți trag un pumn de ajungi la nuntă cu proteză dentară. Dracu să te ia de moldoveancă nimfomană.
-Da’ tu nu ești tot moldoveancă?
-O termini sau o sun pe mama ta să îi spun că te-ai încurcat cu Eduard? Or să vină ai tăi cu mașina după tine.
-Nu vin. Își dau seama că ești geloasă. Le spun și eu.
-Scârbelor! Pușlamaua dracului!
-Cine e pușlama? Eu sau Eduard?
-Scârbelor!
Am terminat de mâncat felia de harbuz. Mă uit în decolteul generos al Teonei. Fata mă vede și îmi face cu ochiul , apoi mă cuprinde și mă sărută pe buze apăsător de parcă am fi fost iubiți de la începutul primei furtuni. Îi simt limba cum îmi caută conturul buzelor.
-Ai răbdare, șoptește ea. O să fim împreună toată noaptea. O să mă vezi cum vrei tu, promit. Te ador, Eduard. Te iubesc mult de tot. Să știi.
Se înserează. Curând vom ajunge la hotelul unde Teona cea mare a rezervat camere pentru toți. Noaptea asta ne vom odihni acolo și mâine seară vom merge la nunta ei. Simt brațele fetei tinere cum îmi mângâie mușcăturile lăsate de anotimpuri, de lunile de iarnă, de zilele geroase ale sfârșitului de vis.
-Să te odihnești și să nu te odihnești în mine, spune Teona. Vreau să îmi încep viața de femeie cu tine. Să îmi răscolești carnea. Să mă lași în visul tău. Să te odihnești și să nu te odihnești în mine. Să nu.
-Să nu?
-Să nu, iubitule. Să nu.
Ajungem la hotel. Teona cea mare ne așteaptă în față. Lucian cară bagajele, iar Ioana discută ceva cu Teona cea mare. Mireasa vine și mă ia deoparte.
-Ce e cu povestea asta cu mica Teona? Știu că e majoră, dar Ioana face mare scandal. Stai un pic să vorbesc cu aia mică.
Aștept pe hol. Un cuplu de țigani se așază lângă mine. Oamenii miros a usturoi și a deodorant ieftin. Vorbesc tare, dar nu le înțeleg cuvintele spuse într-un dialect necunoscut de mine. Bărbatul scoate o groază de bani și îi numără pe masă. Dă femeii o jumătate din bani , iar restul îi bagă la loc în borsetă. Se ridică și pleacă, dar văd că au căzut sub masă două bacnote de 100 de lei. Mă ridic să îi iau, dar observ că în fața mea e o cameră de luat vederi.
-Ptiu!, a dracu ghinion! Șogore! strig pe țigan. Vezi că ți-au rămas niște bani sub masă. Omul vine, ia banii și spune:
-Șogor e măta!
-Poate îți mut fălcile de porc mistreț, îi răspund vesel. Marș de aici!, porc urât mirositor.
Țiganul pleacă nu înainte de a mă înjura în limba lui. Poate că omul are dreptate și cuvântul ,,șogor’’ e ceva de rușine, naiba știe.
Cele două Teone vin către mine, vesele, foarte vesele.
-Vei sta în cameră cu finuța mea, spune Teona cea mare. Mă bucur că ea vrea să își înceapă viața de femeie cu un bărbat sensibil ca tine. Nu contează că Ioana e geloasă. Ea nu poate înțelege că pentru mica Teona, asta trebuie să fie o seară deosebită. Poate că nu o să mai fiți împreună niciodată, așa că în seara asta trebuie să vă urcați pe pereți. Sunt de acord, stați împreună. Nu mă interesează ce zice Ioana.
Teona cea mare vorbește serios. Iau bagajele Teonei și le duc în camera 16, apoi mă întorc la Teona cea mare.
-Nu ai bagaj? Nu ai nici costum? Vrei să îți cumpăr unul?
-Nu, îmi cumpăr doar o cămașă albă. Am douăsprezece milioane ca să închin, dar îți pun în plic numai cinci ca să îmi rămână și mie ceva.
Teona scoate cinci sute de euro și mi-i întinde pe furiș.
-Ține tu banii tăi și închină cu banii ăștia. Ce crezi că aș lua banii tăi? Nu știi cât de mult țin la tine și ce mult a însemnat noaptea aceea din Pădurea Prisos? Nu înțelegi că îmi ești drag?
-Ba da, dar de ce ai spus și Ioanei?
-Ca să crape de ciudă.
-A, uite vezi, nu îmi dădusem seama.
-Noi suntem altfel. Noi ne iubim chiar dacă prin paturile noastre eșuează epave umane. Te doresc mult, Eduard. Ai venit aici, pentru mine e cea mai mare bucurie. Și mă bucur și pentru mica Teona. Știu că nu o vei mai căuta după ce vă întoarceți. Las-o să creadă că într-o zi va culege cireșe din copacul care poartă numele ei. Eu știu că ai pus numele cireșului după numele meu, nu după al ei, dar las-o să creadă orice vrea. Du-te și rupe-i inocența în gemete. Vorbim mâine, dragul meu. Mă bucur că ești aici.
Mă sărută pe buze și pleacă. Tristă.
Deschis ușa camerei de hotel. Teona cea mică stă în mijlocul patului și citește cu voce tare din cartea mea, ,,SACRA EROTICA’’. Teona e goală, albă și lumina îi spală sânii, coapsele și părul despletit. Mă apropii încet de pat. Mă dezbrac și mă întind lângă ea. Teona continuă să citească. Privesc tavanul și ascult cum se aud versurile mele din gura unei fete care curând va deveni femeie. Mi se întărește carnea și simt chemarea albă a brațelor Teonei.
-Mă iubești?, întreabă Teona, gata să se așeze peste mine.
Nu răspund. O cuprind și o strâng tare, tare, până când picioarele ei se desfac asemenea unui evantai de carne tânără, neîncepută. Pătrund în ea și mă bucur odată cu ea. Teona geme și tremură. În jurul nostru se aprind focuri aromate, iar pe pereți se preling lacrimi albastre. Gemetele Teonei răsucesc cerceafurile. Continui să frământ trupul ei nelăsând nimic neatins, nici sânii, nici buzele, nici coapsele, nici cele mai ascunse locuri ale altarului.
-Mă iubești?, întreabă ea. Am început să curg. Îmi vine să plâng și să râd. În jurul nostru, totul este alb și roșu, iar eu mă simt ca și cum ar fi trecut peste mine norii care aleargă deasupra satului tău. Sunt udă și nerușinată. Eu te iubesc.
O cred. O ridic din pat și o duc în brațe până la fereastră. Deschid poarta către întuneric și stăm așa goi, privind noaptea, ascultându-i șoaptele, așteptând ca tot Universul să afle că Teona a devenit femeie. O sărut. Sânii Teonei tresaltă. Trupul ei se lipește de mine și intru în ea din nou, flămând, gata să rup din tinerețea ei iluzie după iluzie. Teona geme atât de tare încât apele albe ale trupului nostru țâșnesc simultan acoperindu-ne nuditatea cu apa nașterii și a iubirii fără de păcat .
Dimineața a venit agresivă și a schimbat pe Teona într-o femeie fericită. Ne îmbrăcăm pentru nuntă: eu cu o cămașă albă, simplă și pantaloni negri.
-Cam așa se îmbrăcau cei din satul meu, acum vreo treizeci de ani când mergeau la nuntă.
-Nu aveau, țoale țărănești?, întreabă Teona, curioasă.
-Ai văzut prea multe emisiuni folclorice. Nici dracu’ nu poartă haine țărănești de drag. Doar când vine careva să filmeze sau să pozeze pentru ziare.
-Eram sigură. O să fii singurul neîmbrăcat în costum. E tare! Ești cel mai frumos bărbat din lume. Și cel mai simplu în felul tău de a fi.
-Dacă mă lingușești, te încui în cameră.
-Hi, hi, hi.
Teona are accesorii scumpe, foarte scumpe. Își pune pe degete inele care costă cu siguranță o basculantă de bani. Se uită cu atenție în oglindă, pare deja o femeie hotărâtă să învețe cum să lovească, cum să își ascundă rănile și cum să cucerească zidurile de netrecut ale lumii noi.Plecăm ținându-ne de mână, ca doi puștani care merg să își cumpere înghețată de la magazinul din centrul satului. Teona cea mică a devenit femeie, o femeie care pășește asemeni unei regine și vorbește la fel ca o târfă convertită. Nimic mai frumos, nimic mai tentant.
Înainte de a intra în restaurant, Teona îmi spune.
-Peste câțiva ani vreau să mă mărit. O să mă căsătoresc cu cel mai bogat om din lume. O să stau cu el puțin timp și mă voi întoarce bogată cum nu mai e nimeni în țara asta plină de maneliști și gipsani. Știi care va fi primul meu cadou pentru tine?
-Nu prea.
-Ghicește. Sunt tare curioasă ce ai în cap.
-Un milion de para și încă unul.
-Nu, Eduard. Un titlu.
-Cum dracu’ un titlu ?O să fiu campion la fotbal fără să joc? Ca ăia care absolvă facultăți fără să frecventeze cursurile?
-Nuu, un titlu care să îl anexezi numelui tău. Îți voi da titlul de ,,DE MĂLINI’’.
-Păi, astea se găsesc ca domeniile virtuale? Se cumpără și atât?
-Pământ pe lună se cumpără?
-Se.
-Se cumpără și titlurile nobiliare.
-Cine știe ce drac de film expirat ai văzut.
-Bine, mai vorbim noi, cavalere DE MĂLINI.
-Hai la nuntă, prințesă. Lasă titlurile că deja simt cum mi se umflă o amigdală de atâta noblețe.
Intrăm. Mesele au fost așezate cam ca pentru treizeci de perechi. Deși Georgeluș e bogat, se pare că nu a invitat multă lume. Mireasa și mirele apar de undeva din stânga și se opresc în fața noastră prefăcându-se că sunt nemaipomenit de bucuroși. Teona poartă o rochie albă, simplă care numai a rochie de mireasă nu arată. Pe cap are o coroniță din flori albe și roșii. E transpirată și cred că ar avea nevoie de un machiaj nou. Georgeluș e îmbrăcat cu un costum verde, aș putea jura că stofa costumului e asemănătoare cu aia folosită pentru hainele pădurarilor și inginerilor silvici. Georgeluș e un bărbat firav cu părul rar și un pic lung. Poartă ochelari ridicoli, cam cum aveau actorii din filmele regizate de Charlie Chaplin și mustață albă, evident rară.
-Bine ați venit!, spune Georgeluș. Mi-ați plăcut! Frumoasa! O splendoare!
-Bine ați venit!, dragilor, ne spune și mireasa.
Ne strângem mâinile. Georgeluș tușește și scuipatul său ajunge pe cămașa mea, în dreptul inimii.
-Mi-ați plăcut, spune din nou Georgeluș. O splendoare. Frumoasa.
Căutăm masa noastră.
-Cine dracu’ e splendoarea și frumoasa?, întreb pe Teona cea mică. Ăsta vorbește de parcă e robot.
-Nu știu. Am observat că tot așa a vorbit și cu perechea din fața noastră.
-Păi, ăia erau foarte în vârstă.
-Tocmai.
-E îmbrăcat ca un pădurar. Te pomenești că am nimerit la bal mascat în loc de nuntă.
-Tare câh e nunta asta. E lume puțină. Cred că toți mesenii sunt din partea miresei.
-Cam, da.
Ajungem la masa noastră. Acolo e Ioana cu Lucian și încă două doamne neînsoțite. Facem cunoștiință:
-Vio Buzilă, spune o doamnă fălcoasă.
-Dorinuța Maier, se prezintă o doamnă la vreo cincizeci de ani cu un fund cât un frigider de epocă.
Ne așezăm plictisiți alături de ceilalți. Pe masă e băutură și se aduc primele feluri de mâncare. Cele două doamne beau de dușcă palinca ardelenească.
-Păpușă, tu bei palinca ta?, întreabă Dorinuța pe Teona cea mică.
-Nu. Puteți să o luați.
-Danke! Mulțumesc păpușă micuță și gingoloasă.
Mda, am nimerit alături de două femei scârboase la o nuntă de două parale găurite.
-Din cauza ta, Lucian a venit în cămașă. A spus că nu are chef să transpire ca un elefant, așa că urmează exemplul lui Eduard.
Ioana este furioasă. Bănuiesc că nu ținuta soțului ei este cea mai mare supărare a acestei femei deosebit de frumoase ci faptul că am petrecut noaptea alături de Teona cea mică.
-Am adus cu mine și două maieuri. După ce petrecerea e în toi și lumea e amețită îmi dau jos cămașa și îmi pun maieul. Doar e saună aici, ce Dumnezeu.
-Unde naiba ai mai văzut tu nuntași în maieu? Ești normal la cap? Vrei să creadă lumea că faci mișto?
-La câți bani dau, trebuia să îmi aduc și pantaloni scurți. Chiar, ce idee faină ar fi fost. Na, Lucică un maieu că am adus două. Vrei? Peste două ore o să fie ca la nebuni aici.
-Super, Eduard, spune Lucian. Și așa nu are cine să ne vadă. Nu vezi că sunt numai cei din microbuz ? Din partea mirelui nu a venit nimeni.
– O fi orfan sau golan.
-Sau gogoman.
Râdem amândoi ca și când am fi la o agapă, undeva într-o tavernă împuțită printre bețivi și târfe îmbrăcate ciudat.
Mirele a adus doi maneliști grași, cafenii, care întrețin atmosfera. Din când în când, unii dintre meseni fac dedicații și lasă maneliștilor bancnote în euro sau lei.Lucian se ridică de la masă și ajunge imediat lângă unul dintre maneliști. Îi șoptește ceva la ureche, iar manelistul dă din cap cu subînțeles:
-De la Lucian pentru iubita lui sosie, Ioanaaaa cu mesajul : ,,Ai lăv iu mor zen iu nău’’. Haideee, strigă manelistul cafeniu. De la Lucian pentru Eduard, cel mai gothic poet al Universului cu mesajul: ,,Teona, ai lăv iu, uăiiiiii’’. Pentru toți melodia : ,,Mor dușmanii ca castanii’’. Haideee!
-Ce prostalău, se supără Ioana. A dat bani unuia care a zis sosia în loc de soția.
Lucian a scos la dans pe cele două bașoalde de la masa noastră, pe Dorinuța și pe Vio. Maneliștii cântă. Vesurile sunt de tot râsul :mor dușmanii ca castanii/ și dușmancele ca anii/hop, hop, haidaaa/tare mi-e familionul/în oraș numai eu dau tonul/hop, hop haidaaaa/ mor dușmanii ca castanii/iară noi adunăm banii/leuți mulți și euroi/că suntem patroni și noi/hop,hop, haidaaa.
Teona cea mică râde până i se învinețește fața. Se întorc și comesenii noștri. Lucian e transpirat, iar doamnele fălcoase par foarte fericite.
-Bei palinca?, mă întreabă Dorinuța Maier.
-Nu pot. Conduc și nu am voie.
-Atunci, mi-o dați mie?
-Cum să nu?
Ioana se uită la mine, mirată.
-Ce mașină conduci? Tu nu ai nici măcar carnet, dapoi mașină.
-Conduc pe Teona cea mică prin labirintul nopții. E fericită, nu pot să o dezamăgesc.
-Așa e iubitule, spune Teona. Așa e.
Lucian se ridică și îl oprește pe Georgeluș care tocmai venea de pe hol. Îl aduce la masă și începe o discuție cu el.
-Uite!, ne-am gândit să furăm mirele. Știi, e un obicei la nunți. Dacă vrei, te furăm, apoi dăm telefon , ne dă o recompensă simbolică, o sticlă de vin, mă rog, și te aducem înapoi.
-Mi-ați plăcut, spune Georgeluș. O splendoare.
-Ok, atunci, hai. Te ducem într-o cameră de hotel, vrei?
-Frumoasa. Mi-ați plăcut.
Începe să plângă. Scoate mobilul și sună pe cineva.
-Frumoasa, vor să mă fure. Mi-ați plăcut. Ajutor.
La masa noastră apare mireasa și doi chelneri care îl iau de subsiori pe Georgeluș. Teona cea mare îmi spune la ureche:
-E cam retardat, nu îl băga în seamă. Spune-i și lui Lucian. Te iubesc!
Nu pot mânca. E cald și palmele Teonei celei mici caută sub masă locuri răcoroase și atingeri tari. Ceilalți se simt bine. Lucian bea cot la cot cu doamnele fălcoase. Ascult discuția lor:
-Măi Vio, dar tu ești înapoiată pe bune. Eu lucrez în Germania, acolo femeile trecute de patruzeci de ani nu mai au relații cu bărbații.
-Da’ de ce?, întreabă Lucian cu gura plină.
-Nu e cool, domnule. Asta a fost în medieval, în comuna porcmitivă. Acum avem alte mijloace.
-Știu, spune Vio. Sunt și în România, dar nu îmi plac vibratoarele.
-Doamne, Vio Buzilă. Da’ cine vorbește de așa ceva? Vai, da’ tu ieși din casă? Stai numai pe facebook? Ești sclavă de facebook?
-Da, numai pe facebook.
-Măi, Vio Buzilă, la noi în Germania avem câini pentru asta.
-Cum naiba?
-Da, Vio Buzilă, câini, draga mea. Așa cum există câini de urmă, câini de turmă, există și câini vibrator. Îi creștem de mici. În fiecare zi trebuie să ne miroase lenjeria intimă, ca să știi tu, mă înțelegi. Câinele meu are numele Mufy. Dacă vrei să ai parte de el trebuie să porți măcar o zi lenjeria mea intimă. Altfel, te refuză pentru că e fidel. Înțelegi?, tu.
-Port, spune Vio. Cum să nu port.
-Așa. Doar nu o să ne încurcăm cu bărbați buzați, holbați și umflați când îl avem pe Mufy.
-De tine spune, îi zic lui Lucian. Tu ești holbat.Dacă mă uit bine, cred că ești și buzat. Din cauza ta, femeile fălcoase și-au cumpărat câini vibrator.
-Ha, ha, ha, râde Lucian. Măi arătărilor, ia cărați-vă de la masa noastră. Spurcatele dracului!
-Ba, să plecați voi, strigă, Dorinuța Maier. Noi cum îl suportăm pe Doneanu care e pletos și pe tine care ești chel.
-Dacă nu plecați imediat, spune Ioana, sparg masa de capetele voastre. Mama voatră de târfe ordinare.
Nu spun nimic. Maneliștii cântă, iar melodia cretinoidă despre castani: mor dușmanii ca castanii/și dușmancile ca anii/hop, hop, haideee.
Orchestra a tăcut. Urmează dansul mirilor. Cei doi fac câțiva pași, apoi Georgeluș Ioniță strănută. Se oprește și spune tuturor:
-Mi-ați plăcut. O splendoare. Frumoasa.
Mă uit la Teona cea mică și izbucnesc în râs:
-Fix asta ne-a spus și nouă. Ce tăntălău!
Ies și alte perechi la dans. Lucian își dă jos cămașa și trage pe el maieul adus de mine. Și eu fac la fel. Ieșim la dans printre perechi mirosind a transpirație și parfumuri scumpe. Teona cea mică dansează și îmi numără alunițele.
-Da’ multe mai ai!
-Am! Nu o să reușești să le numeri pe toate.
-Poate în cameră, după ce plecăm de aici.
-Încercăm, da.
E greu de respirat. Privesc cum înmuguresc sfârcurile Teonei și înghit în sec. Dacă ar fi după mine, aș pleca în cameră și aș rupe în fâșii întunericul și albul cerceafului. Simt cum sub palmele mele arde focul iadului și al rugurilor pe care s-au topit primii îndrăgostiți ai acestei lumi.
-Ne cheamă mireasa la masă, spune Teona cea mică. Hai să vedem ce se întâmplă.
Ne întoarcem, nu înainte de a auzi :
-De la Vio Buzilă pentru câinele Mufy cu dedicația: și eu te doresc!
Lucian dădea bani maneliștilor, iar aceștia țipau în microfon, deloc uimiți de ciudățenia dedicației.
-De la Dorinuța Maier pentru câinele Mufy cu dedicația: te iubesc Mufy scump, da’ las-o și pe Vio Buzilă măcar oleacă.
-Lucian e nebun, se bucură Teona cea mare. Auzi la el, să dea dedicații pentru câinele Mufy. Vai!, ce golan.
-Se distrează!, răspund transpirat și însetat.. Dacă tot am dat bani. Mai ales eu.
-Chiar, trebuia să oprești măcar o sută de euro.
-Bine că îmi spui abia acum.
-Lasă asta! Uite cu ce se ocupă divinul meu soțior în noaptea nunții. Ce părere ai? Animalul stă pe facebook și postează poezii ale unei doamne. Și culmea, astea două deștepte, Buzilă și Maier comentează. Ia uite ce scriu :
-Vio Buzilă: E problema mea dacă vreau să nunosc și câini. Am cunoscut oameni și nu mi-au plăcut. De ce trebuie să cer voie?
-Ce e aia ,,nunosc’’?, întreb pe Teona.
-E analfabetă, las-o în sânge. Uite și comentariul Dorinuței Maier:
-Dorinuța Maier: Câinii sunt devotați omului. Mufy nu m-a înșelat niciodată deși a avut ocazia, mai ales că am vizitat și zoo.
-Da’ ce legătură au comentariile ăstora cu poezia doamnei pe care o promovează Georgeluș?
-Naiba știe, se miră Teona. L-am întrebat și mi-a răspuns: ,,frumoasa’’.
-Așa da. Sper că ești pregătită de noaptea nunții. O să te pună să arăți petele de pe cerceaf.
-Hai măi, nu fi postmodernist cu mine. De sex cu arătarea asta am eu chef? Fii serios! Vezi că am aflat că va lipsi toată luna septembrie. Pleacă la Tirana cu amanta lui, o babă cheală și fără dinți,
-De ce la Tirana?
-În altă parte îl poate vedea careva. Cine naiba din Bistrița e în luna septembrie la Tirana? Nu riscă să fie pozat și postat pe facebook.
-Și nu ești un pic geloasă?
-Da’ de unde. Abia aștept să plece. Vei veni în vizită, nu-i așa?
-Cred că da, frumoasă mireasă.
-Așa să faci, iubitule. Așa. . .
Lumea începe să plece. Lucian continuă cearta cu doamnele Buzilă și Maier, iar Ioana plânge încet. Maneliștii își strâng instrumentele. Chelnerii debarasează mesele și simt cum o mare povară se ridică de pe umerii Teonei celei mari. Plec și eu alături de Teona cea mică. Femeia tânără se dezbracă în fața ușii:
-Trece-mă în brațe, spune ea.Vrei?
O iau în brațe și o duc dincolo de ușă. Noaptea închide toate ferestrele, toate pleoapele, toate buzele. Teona geme necontenit și îmi cere să îi frământ carnea până la sângerare.
-Vreau să mor asemeni unei corăbii. Ancorează în mine la nesfârșit, strigă ea.
Camera e incredibil de mică. Suntem nevoiți să ne sprijinum de pereți, de ferestre, de coloanele de fum ale închipuirii. Adormim greu, eu apăsând cu buzele sfârcurile tari ale Teonei, ea, așezată peste mine, gata să împletească din părul meu, armură căpruie pentru a înfrunta zilele în care îmbrățișările mele vor lipsi.
Dimineața aduce microbuzul hârbuit în fața hotelului. Vorbesc cu Teona cea mare. E supărată, foarte supărată.
-Cretinul se dezbracă, apoi dă la o parte hainele de pe mine. Se așază pe mine și nu face nimic.Spune :,,Frumoasa, mi-ați plăcut’’. Țip la el, degeaba. Se ridică și se duce la un dulap, bagă în el câteva pastile, apoi repetă aventura și zice iar: Mi-ați plăcut, frumoasa.’’. Cred că e retardat
-Da’, dar e și bogat. Aia e!
-Dacă m-aș întoarce să culeg cireșele Ioanei? Ai vrea?
-Aș vrea, dar e prima zi a ta ca doamna Ioniță. Poate la anul.
-Să nu o lași pe Teona cea mică să le culeagă. Te implor, Eduard. Să nu o lași.
Urc în microbuz. Teona cea mică se ghemuie lângă mine. Plecăm, nu înainte de a face cu mâna celei mai triste mirese din lume.
-Mă lași să culeg cireșe, întreabă Teona cea mică? Din cireșul ăla mic, nu din cel de pe hat.Mă lași?
-Da, fată frumoasă, te las.
Mă sărută. Sfinții își ascund ochii pentru ca nimeni să nu le vadă bucuria. Îngerul de pază scoate apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Mă așteaptă. Știe că bărbații fericiți nu rămân mai mult de două nopți în brațele femeilor cu nume de cireș necules.

Eduard Dorneanu
Din ,,MĂLINI”-Volumul II

Cărțile mele la Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus-14 – 18 noiembrie 2018-

Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus, organizat de Radio România, va avea loc în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, în Pavilionul Central Romexpo.
Cărțile mele pot fi găsite la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte.
La standul Editurii Eikon ( standul nr 17):
Mălini-volumul I
Mălini-volumul II
Mălini-volumul III
7,63
Departe de Troia
Sublimare

La standul Editurii Tracus Arte ( standul nr 14)
Jurnalul apelor purpurii
Sacra Erotica

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 6

Mă întorc de la moară. Transport un sac de făină de popușoi alb într-un cărucior vechi care scârțâie supărător. De fiecare dată când din față se apropie o mașină sunt nevoit să mă feresc înspre stânga, asta înseamnă că una dintre roțile căruciorului iese de pe șosea. Pe marginile șoselei e pământ moale și galben. La vreo douăzeci de metri de casa mea, roata din stânga căruciorului se înțepenește într-o gaură de pe marginea șoselei, aproape de șanț. Pe lângă mine, trec mașinile oamenilor bogați, faetoanele încărcate cu gunoi de grajd, remorci. Nu se oprește nimeni să mă ajute. Nimeni.
După un sfert de oră de chin, reușesc să scot roata căruciorului din groapă fără să o stric. Ajung în fața casei mele și deschid poarta dinspre drum. Am transpirat , iar părul și hainele mele sunt pline de praf alb de făină de popușoi.
Mă bucur mult că am ajuns acasă. Mă îndrept către bucătăria de vară. Mama a luat băncuța de lemn din cerdac și a așezat-o pe aleea de ciment. Pe băncuță e o sită deasă și un lighean de culoarea roșie cu o singură toartă, În fața băncuței, Ify, pisica neagră, se rostogolește și miaună ca într-un joc ciudat, fără sens. Mama iese din bucătăria de vară împreună cu Rezuca Tudoran.
-Vezi să nu dai peste mâță, îmi strigă Rezuca. Uiti la ea cum să dă pisti cap, fix ca oaminii când îi apucî dracii. Asă fac mâțâli când li trebuie motani.
-De ce ai stat așa mult ?, mă întreabă mama. Ai ajuns la moara din America? Asta din Mălini era închisă?
-Nu, chiar, răspund oarecum trist. Am avut un accident de cărucior, dar s-a rezolvat.
Las sacul în picioare, lângă băncuță. Mama va cerne imediat făina, apoi voi duce făina cernută într-un lădoi, în bucătăria de vară. Ify continuă să se tăvălească pe ciment. Are o privire pierdută și miaună încet. O mângâi. Pisica se urcă pe băncuță și își ascute ghearele de lemnul acesteia.
-Am zâs eu?, spune Rezuca. Fix ca oaminii când îi apucî dracii.
-Da unde ai văzut mata?, oameni care se tăvălesc pe ciment și își ascut ghearele, întreb amuzat.
-Da’ ‚ nu ti uiți la televizor? Nu ai văzut cum să strâng la emisiuni și caută pereche? Ci faci tătî zâua di nu știi ninica?
-Pe ce post vezi mata astea ? Pe Trinitas ? Pe ăla, nu mă uit. Acolo or fi.
-Doamne ! Nu pe Trinitas ! Aciala e postu’ popilor . Ei nu fac de astea cî îșî iau mari pedeapsî. Eu știu asta de la un popă-călugăr. Stai sî vezi cum o fost ! M-am dus la mănăstire cu surorile mele. Eram tânâră șî avem un examen. Am mers cu surorile mele să plătim o slujbă să fie bini.
-Ce examen puteai să ai mata ? Parcă ai făcut numai patru clase.
-Nu mai știu exact. Examen de fibrilație, parcî.
-De fibrilație ?
-Așă, exact. Șî ne-am dus la mănăstire. Nu era lume multă cî era iarna șî omătul era mare di tât. Am stat la slujbă. După aceia ni-am dus la spovidit. Ni-o spovidit după carti. Ni-o întrebat tăt, tăt, nu ca amu’ când popa uitî sî ti întrebi una-alta. După ci am ieșât di la popî am văzut cî era târzâu și pierdusâm cursa. Ci ni facim darî, noi ? Hai sî rămânim pisti noapte, cî pi gios nu era di mers cî erau lupchi pi drum. Ne-am dus noi în dormitorul di oaspeți. Nu prea am ci vrut sî dormim acolo cî erau câțiva moșnegi la cari li puțău chicioarili. Ci ni-am gândit noi ? Ia hai la popa care ni-o spovidit cî are douî camere. Poate ni lasî șî pi noi sî stăm acolo. Mergem, darî. Bocănesc la ușă șî aștept. Iesî popa:
-Ci vreți?, fiicelor. Di abia v-am spovidit. Aveți nevoie di ceva?
Eu i-am zâs :
-Părinti, în dormitorul comun puti tari di la niști moșnegi șî am vrea , dacă șî sfinția ta ești di acord să dormim tăti trei în camera celaltî cî mata ai două. Plătim, sfinția ta. În dormitor puti tare.
-Hă, hă, hă o făcut părintili.
-Ni lașî, am măi întrebat eu iarî.
-Hă, hă, hă o făcut părintili iar.
Noi ne-am uitat una la alta șî nu am înțăles ci o vrut sî zâcî. O stat popa oleacî și ni-o vorghit cam cu giumatati di gurî.
-Fiicile mele, iaca cum stă treaba. Di la o vremi, vini la mini o fimeie la timp di noapti șî mă ischitești. Bate la ușă șî când ies șî o văd îmi vini sî mă culc cu ea acolo pi gios, dar nu am voie. Am fost la mitropolit și i-am spus șî mitropolitul o zâs cî dacî mă culc cu ea nu am iertari dicât dacă îmi ard cununile deștelor. Așă cî ni fricî di ispită. Stațî măi ghini cu moșnegii cari put în dormitorul mari.
Iaca, așă s-o întâmplat. Vezi cî șî oaminii îs la fel ca mâțâle?
-Și fibrilația ?, întreb curios.
-Ci îi aceea ?
-Ai spus mata că ai avut examen de fibrilație.
-Doamni Ferești ! Eu am învațat numa patru clase. Nu am zâs eu așă. Hai, hai, Eduard poati ti ung oleacî cu făină șî tărâțî pi pleti să nu mă zâci prostii.
-Acum jumătate de oră ai zis de examen. Ia uite!, la ea.
-Hai, hai, Eduard. Iar începi ?
Mama râde și începe să cearnă făina de popușoi alb. Ify pleacă în livadă, dincolo de gardul de sârmă. Ar trebui să mă schimb de hainele pline de făină, dar mai stau un pic afară. Bate vântul și îmi place cum îmi ridică și îmi încurcă pletele.
-Sî nu uit sî vă spun di ci am vinit, spuni Rezuca. Vai!, ce am pățit asarî. Curațam mere într-un castron di plastic. Mă uitam la televizor la un film dispri niști țâgani șî mâncam mere. Uăi!, oamini buni. Dintr-o datî am adormit. Așă, di parcă m-o vrăjât cineva. Ci crezî cî am visat ? Să făcea cî am ieșât la poartă. Era dimineața șî am încept sî mătur în fața porții. Treceau vacile la imaș, copchii la școală. Era fix di parcî era adevărat. Și dintr-o dată dinspri Pădurea Prisos o apărut o luminî mari așă ca o remorcî di foc. Șî remorca aceea să îndrepta fix cătri casa voastrî. Da, fix la casa voastră venea. M-am oprit din măturat șî ne-am făcut cruci. Am zâs o rugăciune, dar remorca di lumină tot venea șî venea. Am lasat măturoiul în drum șî am vinit prin livadă sî vă zâc di lumina ceea mare. Am bătut tari di tăt la ușî, apoi am zâs sî viniți la mini ca sî scapațî. Voi ați vinit la mini șî remorca o trecut pi deasupra casâlor șî s-o dus la dracu, naiba să o ia, dincolo di imaș, di Brătiana, Cred cî o aterizat prin Băișăști, pi undiva. După aceea m-am trezât șî am auzât cum bati cineva la ușî. Ni-o fost fricî, era miezul nopții. O măi bătut iarî șî ni-am făcut curaj șî am ieșît afarî.
-Cini i acolo?, uăi, am întrebat.
-Mămăi!, iartă, o zâs cineva.
M-am uitat pisti tăt, dar nu am văzut pi nimini. Nu știu ci o ci fost.
-Dar matale ești cam surdă, spun eu. Cum de ai auzit ? Eu trebuie să strig la mata ca să fiu sigur că auzi ce spun.
-Iaca, am auzit clar.
-A naibii fibrilație.
-Ce-ai spus ?
-Vezi că nu auzi bine ? O fi venit la matale, popa după fibrilație. Mai știi ?
-Hai, hai Eduard. Haida, hai.
Râdem. Ziua de azi nu e un labirint pentru culori îngenunchiate. Hainele mele și pletele miros a făină de popușoi. Îmi spăl palmele, apoi fața, cu apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Fără tristețe e inima mea.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

Mălini-28 Octombrie/2018

Mătur frunzele de pe zoană, din fața porții. În fiecare zi se adună, așa e Toamna. Un consătean mă întreabă:
-Oare când deschide la magazinu’ di lângă dvs, dom’ Eduard?
-Nu știu. Poate că vecinii or fi duși la Biserică. Probabil că după Slujbă.
-Dapi’ na, numa’ ninorociri. Am auzât cî astî noapti o fost cutremur. Oari așă-i ori ni pâcâlesc aiștea di la teve?
-A, nu. Chiar a fost. Matale nu l-ai simțit?
-Crecî dormem la ora aceea. Api la ci sî ti măi aștepți, amu’ după ci lumea nu o fost la referendum. Vin cutremurili, îi greu. Așă o fost șî la celălalt.
-La celălalt cutremur sau la celălalt referendum?
-La cutremur, dom Eduard. În ‘ 77. Lumea era la fel di rea. Mata mergeai atuncea la Biserică?
-Nu, nu prea eram bisericos.
-Dapi’ amu mergi?
-Nu merg.
-Api vezi? Precis cî nici la referendum nu ăi fost. Șî nici aiștea nu au magazânu’ dischis. Nici posturile cu muzicî populară nu merg ghini pi cablu. O măi schimbat șî ora. Tari ni pierdim di creștini.
Omul pleacă. Precis că în mintea lui, și eu sunt vinovat pentru că există pe lume cutremure, magazine închise și treceri de la ora de vară la aia de toamnă.

Eduard Dorneanu
Mălini-28 Octombrie/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 5

Îngerul de pază a presărat frunze de vișin pe coama cerdacului. Vântul nu îndrăznește să miște frunzele . Nicio umbră rea nu are curajul să fure o firimitură verde din cadoul îngerului meu.
-Să te duci și tu azi la mănăstire, frate om, spune îngerul.
E 6 august, Asta înseamnă că e hram la mănăstirea Slatina, undeva între satele Slatina și Găinești. Nu am mai fost la hram de aproape două decenii. Nu îmi plac oamenii care rostesc mecanic aceeași rugăciune și nici preoții îmbrăcați țipător asemeni unor sperietori medievale.
-Să te duci, frate om. Inima ta se va bucura. Ai nevoie de asta.
-Nu îmi plac petrecerile astea mistico-hedoniste, frate înger. Ce să caut eu acolo ?
-Să te duci, frate om. Să te duci.
Îngerul de pază deschide portițele cerdacului. Se aud cocoșii satului, clopotele mănăstirii din Păiseni și vocea blândă a mamei care cheamă găinile la mâncare. Noaptea se risipește. Plec în livadă și privesc înspre Munții cei mari ai Stânișoarei. În copilărie, credeam că ei sprijină cerul și Domnul însuși coboară spre a se plimba în zi de sărbătoare pe verdele pășunilor alpine. Rup două fructe crude din prunul Klompe și le mânânc fără să îmi pese că sunt foarte acre.
-Eduard ! , se aude dinspre drum. Descuie poarta !, te-ai baricadat sau ce?
E vocea lui Lucian. Descui poarta și dau noroc cu el. Observ că în mașina lui, parcată în fața porții mele, e și Ioana.
-De ce nu vă mutați la mine ? În ultima vreme ești mereu pe aici. E abia ora șase, de asta nu am descuiat poarta.
-Ți-e frică să nu te fure vreo pankistă rătăcită ?
-Mai există pankiste?
-Hai bre!, că există. Am văzut una pozată pe amabalajul unei eugenii.
-Da’ ce?, eugenii mai există.
-Cum naiba să nu existe ?
Ioana coboară din mașină. E îmbrăcată într-o rochie neagră, foarte lungă, iar pe cap are un batic de aceeași culoare.
-Cine a murit ?, întreb amuzat. Mergeți la o înmormântare sau face parte din arsenalul erotic al zilei?
-Mergem la Slatina, la probajnic, spune Ioana. Am venit să te luăm și pe tine.
-Nu merg, nu îmi place. Am doar zece lei și acolo e cu haleli, dulciuri, grătare. M-aș îmbolnăvi. Mai bine stau acasă și beau apă proaspătă.
-Nu ai nevoie de bani. Mergem să ascultăm slujba, apoi ne plimbăm un pic pe alee. Doar nu avem nevoie să cumpărăm rahaturile aduse de ăia cu tarabele. Hai !, pletozaurule. Vrei să ne superi ?
-Nu știu ce să spun.
Intru în casă și mă dezbrac de maieu. Aleg un tricou negru și niște jeanși vechi, apoi ies înapoi la poartă.
-Nu știu ce am. Mă cam doare în gât.
-Treci în mașină, se supără Lucian. Îți cumpăr un kil de albastru de metil să te dai până îți pocnesc amigdalele. Ești culmea !
Plecăm către mănăstire. Îngerul de pază rămâne în cerdac lângă micul cactus și preșul de cordele. Închid ochii și încerc să îmi amintesc cum era pe șase august în copilăria mea. Imaginile acelor zile mă întristează, dar simt cum mâna dreaptă a Ioanei îmi mângâie spatele și zâmbesc. Ioana se preface că privește pe geam și că nu îi pasă că stăm amândoi pe bancheta din spate a mașinii.
-Mamă !, ce de mașini și căruțe se miră Lucian. Mare lucru dacă nu o să fie accidente rutiere. Oare, căruțașii, nu or fi deja beți?
-Nu cred , răspund amuzat. Ăștia întâi merg la slujbă, apoi se pun pe halit și băut.
-Auzi?, da’ unde merg să fac pișul dacă am nevoie, întreabă Ioana.
-Trebuie să te ții sau mergi în pădure, dar e ceva de mers până acolo.
-Nu cred. Trebuie să fie toalete ecologice. Suntem în 2015.
-Auzi la ea, toalete ecologice, se miră Lucian. Te trezești în Franța ? Ăștia și toaletele ecologice, phui.
-Phui ?
-Las’ că așa se miră el de la o vreme, spune Ioana. Cu phui și phax. E o nouă modă la cocalari.
Lucian se încruntă și apasă pedala de accelerație. Trecem pe lângă faetoane încărcate cu oameni veseli, mașini colorate și scutere caraghioase. Lucian parchează mașina într-o baltă murdară. Coborâm plictisiți și ne amestecăm în mulțime. Cumpăr vată pe băț și savurez încet gustul ciudat al dulcelui. Ajungem în locul unde se ține slujba. Oamenii își fac cruci mari și mincinoase. Preoții cântă, unii fals, alții asemeni tenorilor pensionari, fiecare după cum poate.
-Cred că babele alea din dreapta se uită după Eduard, spune bucuros Lucian. Ele se strofocă să țină ritmul cu făcutul crucilor și Eduard mănâncă vată pe băț. E mortal. Uite cum se holbează la el !
Ioana scoate limba către bătrânele care accelerează gimnastica mistică. Continui să mănânc din vată, iar Ioana vrea și ea.
-De ce naiba nu mi-ai cumpărat și mie? , întreabă ea mai mult curioasă decât supărată.
-Am doar zece lei, răspund fericit. Papă de la mine.
-Nu sunteți sănătoși, se bucură Lucian. Mă duc să cumpăr vată de zahăr pentru toți.
Lucian se pierde printre oamenii veniți să asculte slujba. Privesc în jur și văd o groază de consăteni îmbrăcați de sărbătoare, dar și oameni veniți probabil din toate colțurile țării. Cu siguranță sunt câteva mii. Ioana continuă să se strâmbe la bătrânele care o măsoară de sus până jos, apoi mă sărută puternic pe buze și mă atinge ușor cu limba pe obraz.
-Ai văzut?, spune o babă. Dorneanu o a dus la probajnic una cari lucreazî la bordel. Ăi văzut cum l-o lins pi fațî ? N-au nicio rușâni di lumi șî di oamini.
-Api ci sî li ceri, spune altă bătrână. Aiștia îs di ceia fărî Dumnezău. Nu trebuia sî vinî aicea.
Lucian s-a întors cu vata de zahăr pentru toți trei.
-E verde. Dacă mai vreți, mai cumpărăm.
Ioana începe să mănânce din vată cu gesturi ușor obscene. Bătrânele se uită la Ioana și arată și celorlalți din jur cum frumoasa îmbrăcată în negru linge bățul pe care e înfășurată vata de zahăr. Una dintre bătrâne pleacă undeva în zona chiliilor și se întoarce cu o măicuță bătrână care ne roagă să o urmăm. După ce ne strecurăm dincolo de grosul mulțimii, măicuța ne roagă în cel mai sincer mod posibil:
-Vă rog frumos să ne lăsați și să nu vă întoarceți la slujbă. Voi sunteți ori miștocari din aceia fără inimă de la oraș ori sataniști trimiși ca să smintiți lumea.
-Eu vreau să smintesc, așa e, spune Ioana. Pot să te smintesc și pe dumneata ?
-Cu ajutorul Domnului, o să trec peste obrăznicia ta. Să te ajute Domnul să fii femeie normală, cândva.
-Da’ ,ce are nevasta mea?, întreabă Lucian. Ce are anormal ? Mata, cum îți permiți să vorbești așa, mătușă?
-Mă faci mătușă, chelbosule? Ia-ți curva și pe prietenul vostru pletos și plecați în crucea mamii voastre.
-Băi !, tanti, da’ ce urât vorbești !
Măicuța pleacă. Continui să mănânc din vata de zahăr. Mă gândesc la îngerul de pază care mă așteaptă în cerdacul casei mele din Mălini. Caut în buzunarul de la piept cei șapte lei rămași după ce am cumpărat vata de zahăr. Nu îi mai găsesc.
-Ce ai pățit Eduard,? întreabă Ioana. Ești schimbat la față. Te-a supărat miresuca lui Gisăs?
-Am pierdut banii. Nu cred că mi i-a furat careva, dar nu-i mai am.
-Doamne !, se supără, Lucian. De câți bani e vorba ?
-Șapte lei. Cum dracu să îmi fure cineva banii ? că doar nu sunt mort.
Ioana se așază pe vine și începe să râdă în hohote. Lucian își scoate tricoul și și-l așază pe față. Oamenii sunt veseli de parcă s-ar fi întâmplat ceva care ne va schimba în bine viețile noastre.
-Moor!, aproape țipă Ioana. Ăștia au furat pe cel mai sărac om din zonă. Băi!, vă dați seama ?
-Poate că au căzut când am vrut să scarpin un gerunziu, dracu știe. Ce porcărie.
Ioana și Lucian continuă să râdă. Mă simt dintr-o dată singur într-o lume care caută să se îmbogățească cu speranțele , visele și banii altora. Îmi închipui rânjetul de scârbă al celui care a văzut că nu aveam decât șapte lei în buzunar. Cu banii ăștia voiam să îmi cumpăr o sticlă de suc acidulat și o înghețată la cornet. Privesc trist lumea din jur. Diavolul trage de frânghia clopotului mare al mănăstirii. Ascult ecoul prelung și mă întristez mai tare.
Măicuța se întoarce. Alături de ea este un jandarm gras , cu tâmplele albe.
-Ăștia sunt, domnule comandant. Presupun că sunt trimiși de cultele sectante ca să facă zarvă în sfânta curte a mănăstirii.
-Documentele dumneavoastră, ni se adresează jandarmul.
-Nu am , răspund trist. Îmi pare rău, dar le-am lăsat acasă.
-Nu știți că trebuie să aveți asupra dumneavoastră întotdeauna documentele? Vă rog să mă urmați, o să vă legitimați la sediu.
-La care sediu?
-O să vedeți dumneavoastră la care sediu. Ați încălcat grav legile țării.
-Nu e voie să mănânci vată de zahăr? Că asta am făcut.
Jandarmul cheamă prin stație întăriri. Alți doi jandarmi apar, iar unul dintre ei are în spate un pistol mitralieră calibrul 7, 62.
-Mergeți cu băieții la mașină, spune jandarmul.
-Am văzut în filme că pot chema un avocat. E voie și în zona asta ?
-Puteți chema și pe scula lu’ domnul vostru tată. Sictir!, pletosule. Puneți-i cătușele.
-Da, puneți-i cătușele, se bucură măicuța. Mama voastră de sectanți ! Cereți actele și la bordelistă, vă rog. Lucrează la bordel, mi-au spus niște credincioși.
-Lucrezi la bordel?, întreabă jandarmul.
-Da, răspunde Ioana. Sunt prostituată și mă cheamă Maria Magdalena. Nu am nici eu acte. Îmi pui cătușe?
-Luați și curva, ordonă jadarmul cu tâmple albe.
Măicuța este în extaz. Din gură îi curge salivă și se văd dinții incredibil de albi.
-Mamaie ai proteză dentară din fildeș?, întreb curios.
Unul dintre jandarmi mă lovește cu bastonul în cap, apoi își trage masca pe față.
-Îl umflăm?, întreabă jandarmul pe șeful, tâmple albe.
-Stai să văd și pe chelios. Tu ai acte?
-Am, răspunde Lucian și îi întinde lui ,,tâmple albe’’ câteva legitimații, cartea de indentitate și pașaportul. Jandarmul gras le primește afișând un zâmbet batjocoritor, apoi privește speriat către noi?
-Sunteți avocat?
-Da, răspunde Lucian.
-Și doamna ?
-E soția mea, iar domnul pletos este scriitorul Eduard Dorneanu.
-Cel care a scris ,,MĂLINI’’ ? Cel care scrie editorialele alea pe site-ul lui ?
-Ăla. Om te-ai făcut. Te va face personaj și o să râdă de tine și nepoții nepoților tăi.
-Am de gând să îl descriu ca pe un babalofil, iubitor de mâicuțe nespălate cu dinți de fildeș, strig eu, încătușat, gata să îl scuip în față. Omul tău mi-a spart capul, domnule șăf di trib.
-O să cerem daune materiale și morale, spune Lucian.
-Da, ne vom adresa organelor abilitate de la Haga, Beirut și Săpânța. Sau cum naiba îi zice locului ăla unde zace Boca ?
-Prislop, răspunde încet jandarmul.
-Așa, domnule justițiar și iubitor de babe mănăstirești.
Jandarmul cu cagulă îmi scoate cătușele. Îl lovesc cu capul în față. Jandarmul încearcă să mă lovească, dar superiorul lui cu tâmple albe îi ordonă să mă lase în pace.
-Vă rog să primiți scuzele noastre, încearcă să dreagă busuiocul, șeful lor.
-Babo, ce părere ai de treaba asta ?, întreabă Ioana pe măicuță. Nesimțito !
-Curvo !, răspunde măcuța. Ești o curvă.
-De unde știi? Cu ce te ocupai înainte de a vegeta în mănăstire?
-Curvoo !
-No, hai, dați-i dracului pe toți , spune Lucian. Hai să mergem.
-Curvă, curvă, curvă, continuă măicuța.
-Să mă pupi, îi spune Ioana.
Mergem înapoi în curte. Slujba e pe sfârșite. Bătrânele care ne priveau urât înainte de întâlnirea cu jandarmii sunt tot acolo. Una dintre ele explică tuturor ceva:
-M-am dus la poiatî șî am dat drumu la gâini. Una porumbacî, numa’ să făce cî ciugulești da di fapt era ca șî chioarî. Era bolnavî!, bre. Api nu însamnî cî vecinii i-o dat ceva ca sî îni facî inimî ră? Am prins-o, am tăiet-o cu bărdița șî am aruncat-o pisti gard. S-o crăpi amu , da’ șî pi lumea cialaltî. Mama mamii lor di dihori !
Lucian a cumpărat din nou vată pe băț. Bătrâna care povestește mă vede și se uită la mine de parcă ar fi văzut un dinozaur care recită versete satanice.
-Vrei și mata?, întreb liniștit și îi întind vata de zahăr.
Femeia se sperie și cade pe spate. Plecăm. În spatele nostru oamenii vorbesc:
-Ăi văzut cum o lovit-o cu chicioru’ în față? A dracu’ sataniști.
-Anticriștii nu ni lasă sî ni rugăm. Doamne, Doamne nu ni lasa. Sfinte Boca lovești-i cu catran șî cu foc !
Ioana mă privește bucuroasă. Sunt sigur că se distrează de minune și puțin îi pasă de miile de habotnici din jurul nostru. Trecem pe lângă tarabe. Nu am bani, nu pot cumpăra absolut nimic. Miroase a mici, a bere, a transpirație de om.
-Și batista mi-au furat-o !, spun eu. Dacă știam o udam cu vitriol sau ceva nasol.
-Lasă, dragule, mă încurajează Ioana. Îți voi face o batistuță din cămașa mea de noapte preferată. Are culoarea lila și e parfumată cu mosc.
-Mememe. Ce naiba o fi moscul?
-Ei, chiar nu știi ?
-Nu. Ține-ți cămașa de noapte, șterge-i mucușorii lui Lucică.
-Hihihi. Ce tare îmi placi când te enervezi, dragule.
Am ajuns în zona tarabelor unde se vând haine, încălțăminte, accesorii și alte mărfuri aduse de șmecheri din depozitele chinezești și revândute la preț triplu. În ciuda calității care lasă de dorit, oamenii cumpără, ba chiar se bucură că pot găsi în zi de sărbătoare pe tarabe, maieuri, chiloți și sandale.
-Oare au și murături?, întreb supărat. Sau baloane în formă de bursuc?
Ioana chicotește. Cumpără șosete în dungi și cârlige de rufe.
-Ce naiba faci tu astea?, o întreb amuzat. Sunt șosete de băbuță ofticată.
-Ei, na. De amintire, răule.
La câțiva metri de noi se produce un incident: un puștan din Mălini ia trei perechi de adidași de pe taraba unui țigan și fuge cu prada . Țiganul fuge după el. Cei doi aleargă printre oameni, puștiul încearcă să sară peste șanțul din apropierea șoselei dar calcă strâmb. Se aude pârâit de oase, apoi puștiul urlă cât îl ține gura:
-Ni-o rupt chicioru’, mă chiș pi mini di durere. Ni-o rupt chicioruuu !
Țiganul ia cele trei perechi de adidași și vrea să plece. Lumea îl înjură, iar tatăl puștiului apare de undeva înarmat cu un bici.
-Uăi, ăi rupt chicioru la copchil, mama ta di țâgan ! Hai la poliție sî dai diclarațâie, cioara naibii!
-Stai bre ! se apără țiganul. Copilul tău a furat de pe taraba mea. Ia uite!, cine se burică la mine !
-Ăuu! țipă în continuare copilul. Mă chiș pi mini di dureri !
-Sî dai bani pentru spital, se agită tatăl copilului. Cî dacâ nu. ti bat di ti caci pi tini !
Ajungem și noi lângă copil, iar Ioana sună la 112. Se pare că piciorul este rupt de sub genunchi, asta explică țipetele disperate ale micului hoț. Ajunge și ,,Tâmple albe’’ împreună cu subordonații săi.
-Ce se întâmplă aici?, întreabă marele șef al probajnicului.
-Uăi, șăfuli, țâganu ista l-o fugărit pi băiet șî bâietu ș-o rupt chicioru, spune omul cu biciușcă și buze mincinoase.
-De ce ?
-Băietu’ o cumparat trii părechi di adidașî, i-o plătit cât o cerut, da’ dupî aceia țâganu o măi vrut. Șî ficioru di frică o fugit.
-Cum de o cumpărat adidași numărul 45 și 46, dacă e elev de gimnaziu?, întreb amuzat. De ce ar cumpăra un puști adidași așa mari?
-Uăi, ci ti bagi?, ăi fost di fațî? Ci eu mă bag sî îni dau cu părerea la cărțâli tali handicapati? Ăi fost tu di fațî?
-Da, am fost. Domnul de etnie este nevinovat, iar micul meu consătean este un hoț.
-Uăi!, tu vrei bataie? Vrei bataie? Așăi?
-Gata!, spune jandarmul. Scriem un proces verbal. Puștiul pleacă la spital și după aia avem noi grijă.
-Da’ cum poțî sî îl crezi pi Dorneanu?, se supără tatăl puștiului. El țâni cu țâganu’.
-De ce țin bre cu țiganul?, întreb amuzat.
-Uăi!, lasațî-ni copchiluu, oamini buni , nu lasațî sî îni iei copchiluu !.
A venit o ambulanță. Puștiul urlă ascuțit.
-Uăi!, mă chiș pi mini di dureri, uăi.
Țiganul îmi mulțumește, iar tatăl micului hoț ne scuipă și ne amenință cu biciul. Jandarmul îi spune:
-Dacă domnul Dorneanu vă reclamă, vă luăm cu noi. Nu vrem să apărem pe site sau cine știe unde că nu ne facem datoria.
-Ce site ?, uăi. Copchilu meu i nevinovat. Oamani buni, săriți, uăi, Uăi, nu mă lasați.
Plecăm către mașină. Lucian și Ioana sunt veseli ca doi îndrăgostiți care părăsesc un târg de distracții. Plecăm din zona mistică a zilei lăsând în spate tarabe încărcate cu știfturi, habotnici însetați și femei care caută cu disperare un loc ferit de ochii lumii unde pot să se ușureze. Ambulanța ne depășește imediat ce trecem de Slatina. Cobor în centrul satului . Ioana are lacrimi în ochi. Merg încet cu privirea în pământ. Ajung în fața porții mele. Privesc peste gard și zâmbesc. Îngerul de pază strânge frunzele de vișin pe de coama cerdacului. Intru în curte, apoi în cerdac și mă așez pe bancuța de lemn.
-Ți-au furat banii?, frate om , mă întreabă îngerul de pază.
-Da, frate înger. Nu contează. Erau doar șapte lei. Nu sunt supărat.
Îngerul sare dincolo de cerdac și aruncă în aer frunzele de vișin. Frunzele prind viață: la început sunt șoapte, apoi fluturi, iar la sfârșit păsări verzi care se rotesc în jurul casei înainte de a pleca înspre miazăzi.
Râd. Îngerul îmi aduce o cană cu apă rece. Beau încet. Fericit că Domnul, îngerul de pază, șoaptele, fluturii și păsările mă iubesc.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II

 

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 4

Trei berze zboară în cerc deasupra casei mele. Aripile lor sunt neostenite, iar albastrul cerului este sfințit încă odată. Berzele zboară aproape de Regina Tuia, apoi trec de acoperișul de tablă al casei , fac un scurt ocol deasupra livezii și se întorc imediat. Poate că la început și îngerii au învățat să zboare astfel. Poate că zborul este un ritual mistic, iar păsările sunt un fel de mixtură, jumătate îngeri-jumătate carne și sânge.
Intru în bucătăria de vară. Mama mestecă într-o cratiță cu o lingură de lemn. Miroase frumos.
-Trebuie să dai prin mașină o roată de caș, spune mama. Apoi îl punem în borcane și îl sterilizăm. E caș din cel bun adus de la Găinești. Stâna e în munte, într-un loc care se cheamă Chicioru’ Ursului. Hai!, treci la treabă.
-Nu am băut ciocolata caldă, încerc eu o strategie de tot râsul.
-Treci la treabă că eu nu am timp. Nu vezi că fac gem de mure? Trebuie să învârt mereu că altfel se prinde de fundul cratiții și se afumă. Ai timp să bei ciocolată caldă toată viața că ești încă tânăr. Numai mintea nu îți vine în cap.
-Ha,ha, ha .
-Nu râde ! Alții la anii tăi sunt bunici. Tu nici măcar nu te-ai însurat. O să îmbătrânești singur și o să vezi ce greu îți va fi.
-Pe cine știi mata de vârsta mea care e bunic?
-Pe o grămada din foștii tăi colegi de școală.
-Ăștia nu se pun. Alții, mai știi?
-Păi, pe care alții vrei ? Niște africani? Ăia sunt deja străbunici.
Râd și privesc pe fereastră. Berzele zboară înspre apus . Mi-e ciudă că nu am putut să le privesc mai mult timp, zborul, plutirea, culorile liniștitoare. Tai roata de caș în două. Nu curge apă din el, iar feliile au găuri asemeni cașcavalului de calitate. Gust. Cașul are un gust absolut minunat.
-Ăsta e caș adevărat, spune mama, nu porcăriile vândute sâmbăta în piață. Vezi?, ce culoare are. Așa!, da.
Dau cașul prin mașina de tocat. E o muncă ușoară, una pe care o poate face și un copil. Mama va bate brânza în borcane de 750 grame și le va steriliza. Miros a caș proaspăt și asta mă face să fiu vesel. Privesc cum urcă pe sticla ferestrei două furnici cu aripi.
-Mama!, uite două furnici cu aripi pe fereastră, spun eu pe deplin fericit.
-Păi, da. Ia vezi, ți-au adus mintea sau își fac plimbarea de dimineață ? Și, ia vezi, nu te strâmba la mine că îți dau o lingură de gem peste nas cât ești tu de mare.
-Unde vezi mata că m-am strâmbat?
-Las’ că mi-au spus furnicile cu aripi. Termină treaba, că ne apucă noaptea.
-Acum, e gata.
Mama închide aragazul. Desfac mașina de tocat, apoi o curăț și o spăl. Nu știu dacă ar fi trebuit spălată cu apă rece, dar văd că mama nu spune nimic.
-Sărut mâna!, doamna Dida. Salut!, Eduard, hărnicosu’.
E Lucian, soțul Ioanei. Lucian pare vesel și mă privește de parcă ar fi descoperit un filon de aur în borcanele mele cu brânză.
-Bună ziua, spune mama. Lucian, stai un pic jos. Îți fac imediat o cafea. Ne-ai prins tocmai când terminam treburile, știi cum e la țară.
-Aștept, cum să nu, spune Lucian. Vreau să merg cu Eduard până la cineva din sat care are ceva de dat pe gutui. A luat un vecin de al meu pentru tatăl lui și a spus că e super și că e foarte ieftin.
-Da’ la voi în oraș nu este ? Și unde ai tu gutui?, întreb mirat. Ai plantat pomi în garaj sau îi stropești pe ăia din tablouri?
-Pentru tatăl Ioanei. I-a stropit cu tot felul de soluții, dar par pârliți la vârfuri. Unii s-au uscat.
-Și Eduard a stropit gutuii, spune mama. Numai că, putoarea, trebuia să stropească a doua zi și vârfurile și de atunci a trecut o săptămână.
-Poate are rău de înălțime, se amuză, Lucian.
-Rău de muncă, spune mama.
-Așa sunt scriitorii gothici, se amuză în continuare Lucian.
-Poate te mușc de gât, dacă tot mă gothicești atât, răspund încruntat.
Mama aduce cafea pentru Lucian și ciocolată caldă pentru mine, apoi pleacă afară. Privesc cămașa impecabil călcată a lui Lucian și inelele de aur de pe degete.
-Cum îl cheamă pe ăla de vinde otravă pentru pomi?, întreb curios.
-Pasoi, răspunde Lucian. Cică stă undeva la șosea.
-Da, știu cine e. Nu stă la șosea ci pe o uliță, dar mergem după ce bei cafeaua. Ioana, ce face?
-Dormea când am plecat. Nu știe că am venit la Mălini.
Ciocolata caldă îmi frige cerul gurii . Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și bat încet din picioare în podea. Unul dintre șlapii mei de gumă sare caraghios și ajunge sub măsuța pe care stă găleata de apă. Sorb din din nou din ciocolata caldă. Lucian privește crăpăturile din podea.
-Tu ești fericit, aici, la Mălini, spune el. Eu mă simt inutil în orașul meu infect. În fiecare zi, trebuie să alerg după bani. În fiecare zi, trebuie să o fac pe Ioana să se simtă bine, într-un fel sau altul. Sunt un sclav cu mașină scumpă și nevastă frumoasă. Un mare bou.
-Vrei să fii un om liber ca mine? Unul care nu are nici o sută de lei în buzunar? E mai bine așa?
-Dracu’ știe, Eduardule. Tu vei rămâne oricum în memoria colectivă. Chiar dacă aștia contemporani cu tine nu te suportă. Despre mine, cine naiba o să pomenească peste o sută de ani? Ce pana mea să spună? Că am avut bani și o nevastă frumoasă?
-Lasă, Lucică ! Au anunțat la televizor că de la anul este interzis ca oamenii să moară. Ai scăpat.
Ne mutăm printre pinguini și clocim. Vrei?
Lucian râde. Mă ridic și mă duc să mă îmbrac cu ceva mai de Doamne ajută pentru a putea să îl însoțesc în sat.
-Vin imediat, îi spun. Mă duc să îmi schimb șosetele. Am o pereche nouă, în dungi.
-Și cu pinguini ?
-Da, Lucică. Nu mă mir că ai ghicit.
Îmi schimb tricoul și mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul albastru. În iarbă, zăresc doi racateți, e semn că voi avea o zi norocoasă. Urc în mașina lui Lucian și îmi pun centura de siguranță. Lucian conduce cu grijă și privește aproape cu lacrimi în ochi caii priponiți pe marginea șanțurilor și cârdurile de gâște care pleacă fără grijă la prund. Intrăm pe uliță. Casele consătenilor mei sunt uriașe, cu forme voluptoase, aproape gigantice în comparație cu modesta mea casă tradițională. Gardurile cu temelii de piatră arată bogăția celor care și-au permis să cheltuiască sute de milioane de lei vechi pentru a le ridica. Lucian se încruntă și mă privește uimit.
-Oare, ăștia își dau seama că ucid satul românesc? La ce bun toate arătările astea din beton și piatră?
-Nu știu, Lucian. Chiar, nu știu.
Oprim în fața porții lui Pasoi. E plin de mașini și de faetoane parcate în apropiere. Unele mașini au numere de Suceava, altele nu.
-Ți-am zis că are marfă bună, spune Lucian.
-Adică toți ăștia care au parcat în zonă au nevoie de o substanță magică pentru stropit gutui? Și singurul loc din lume unde ar găsi e la dom’ Pasoi? Nu vezi că sunt mașini cu numere de Botoșani, Neamț, etc. E ceva aiurea aici.
-Poate face politică.
-Mă lași? Hai!,să intrăm.
În mod normal, ar trebui să îl strig la poartă, dar ar fi ridicol, așa că intrăm în curte. Pasoi are o curte imensă umbrită de bolta viței-de –vie. În curte, Pasoi a adus două bănci de lemn uriașe, din acelea folosite la praznice pe care stau la rând zeci de oameni, unii din Mălini, alții necunoscuți. La capătul băncilor sunt așezate două mese tot din lemn, la care stau doi preoți foarte bărboși, cam ca fostul stareț al mănăstirii Tanacu. Preoții citesc sau caută ceva în două cărți mari, iar oamenii vorbesc cu ei pe rând. Fiecare om, după ce ascultă pe preot scoate o sută de lei și o lasă într-un fel de bol de sticlă.
-Pe mine mă cheamă Vitiuca, spune o tânără, preotului din stânga. Sunt măritată cu un rom. Nu trebuie să mă judecați, îl iubesc, ce dacă e rom. Îl cheamă Arborel și e deștept. Eu cred că oamenii deștepți sunt bătrânii de la sate și romii, nu intelectualii. Ne-am cunoscut pe febe și imediat m-a vrajit cu frumusetea si inteligenta lui. Să stiti ca romii sunt mult mai inteligenti ca intelectualii.
-Bine, spune preotul. Vrei sa iti deschid cartea?
-Da, părinte. Vreau să știu dacă Arborel ajunge consilier și poate și senator cândva că el e inteligent nu ca intelectualii.
Lucian a încremenit. Privește spectacolul și nu înțelege ce se întâmplă.
-Eduardule, unde dracu’ am nimerit? Ce sufletul meu e aici?, omule.
-Nu știu, Lucian. Mă mir că nu ne-au cerut taxă de intrare că e super.
Preotul deschide cartea care are jumătate de pagini scrisă cu litere negre, jumătate cu litere roșii.
-Auzi ce scrie aici, spune el. Daa, omul tău va avea o viață plină de bucurii dacă e credincios.
-Este, spune Vitiuca. Arborel e pocăit. Nu bea , nu fumează, nu lucrează sâmbăta.
-Aoleu, nu e ortodox?
-Nu ți-am spus că romii sunt mai inteligenți ca intelectualii?
-Lasă asta, că nu te-am întrebat cât de inteligent e. Spune-mi dacă e ortodox ori ba.
-E mai inteligent ca intelectualii și are cont pe febe. Nu e suficient? Uneori oamenii de la țară gândesc mai bine ca intelectualii, iar romii sunt foarte deștepți. Știți ce mi-a spus când m-a întâlnit pe febe? ,,Vitiuca, iu ar mai laif’’. Știe și franceză. E foarte inteligent.
-Dar, tu ești ortodoxă, întreabă preotul?
-Cum să nu? Am fost și la părintele Boca. Și la părintele Finoagă. Și la părintele Turtoi. Nu lucrez sâmbăta că nu mă lasă soțul meu și merg și la adunările pocăiților ca să nu se supere Arborel, dar sunt ortodoxă, cum să nu?
-Bine, spune părintele. Să te rogi la Sfântul Mina și o să îți ajute bărbatul și pe tine.
-Sfântul Mină?
-Mina. Și să plătești două salindare la zi mare.
-Mulțumesc părinte, spune Vitiuca. Știam eu că și sfinția ta crede că bătrânii de la sate și romii sunt mai înteligenți ca intelectualii. Doamne ajută!
Vitiuca scoate o sută de lei și o îndeasă în bol , apoi sărută mâna preotului și se așază la coadă pentru a vorbi și cu cel de-al doilea preot.
Nu înțeleg ce se întâmplă, de unde au apărut popii și de ce lumea se înghesuie în jurul lor. Îl zăresc pe Pasoi, undeva în fața grajdului și îi spun lui Lucian să mă însoțească până acolo.
-Bună ziua, dom’ Pasoi, îl salut oarecum amuzat.
-Zâua bunî, răspunde Pasoi. Dacă vrețî sî vă bag în fațî la popi sî știți cî nu mă bag. Trebuia sî vă faciți rezervari.
-Nu, domle, nu avem nevoie. Da ‚ de unde au apărut ăștia?
-I-am întâlnit acu șăpti săptămâni în piațî. Ni-o cumparat niști oi sterpi . Aiștia îs din Ucraina. Aiasta i o țarî străinî di dincolu di Prut.
-Așa.
-Da. Api’ ne-am împrietinit șî o zâs cî a sî vină pi la mini sî citeascî din carti la oamini dacî șî oamini vreu cî doarî nu-i obligî niminea.
-Dom’ Pasoi, noi vrem să cumpărăm soluție de stropit gutuii. Ai sau nu ai?
-Nu am. Popii au, da’ tre’ sî așteptați sî termini di citit șî dupî aceia poate a sî citeascî șî moliftili Sfântului Vasâli. Dupî aceia au timp șî di vânzări cu strochealî.
-Venim peste o oră, cam așa ?
-Măi ghini, două.
Ieșim din curtea plină cu săteni și oameni de pretutindeni veniți să capete de o sută de lei speranță.
-Hai la apa Moldovei, spune Lucian. Stăm și privim apa o oră, două, cât e nevoie. Vrei?
-Hai !
Coborâm pe partea stângă a podului. Nu e nimeni . Ajungem repede ,,La Pini’’.
-Trebuia să luăm o pătură, spune Lucian. Poate ne așezăm pe un rahat de câine sau cine știe ce mizerie lăsată de consătenii tăi pe aici.
-Stai liniștit, îi spun eu. Aici e un loc curat. Oamenii fac grătare, la dracu în praznic, în altă parte.
Ne așezăm pe iarbă și privim apa Moldovei, știolboanele și curgerea ei.
-Știi ce face Ioana, seara?, mă întreabă Lucian. Nu în fiecare seară, dar în multe.
-Nu știu.
-Citește cartea ta, ,,Sacra Erotica’’. Apoi bocește câteva ore. Nu pot să o întreb nimic. Nu pot să o mângâi, înțelegi?
-Înțeleg, Lucian.
-Ioana, te iubește.
-Știu, dar nu contează. Nu știu ce se va întâmpla cu mine. ȘtiI doar că nu am bani, nu am nimic. Doar scriu și atât. Mă va citi și atât. Nu va pleca de la tine. Eu am o viață prea aspră.
-Știu asta, dar dacă ai vedea cum citește cartea ta! Nu o mai interesează nimic , poate să fie cutremur sau să intre hoții. E greu de explicat.
-Cred că înțeleg.
-Crezi!
-Da.
Lucian aprinde un foc într-o groapă săpată de cineva zilele trecute. Crengile de brad pocnesc, iar fumul se ridică drept către cerul albastru al satului meu. Îl las în pace. Mă dezbrac și intru în apă. Înot câțiva metri, apoi mă scufund și reapar la suprafață cu o creangă mai groasă acoperită cu mătasea broaștei.
-Lucică, am prins un peștioi !Hai și tu.
Lucian se dezbracă și intră și el în apă.
-Ne întrecem?, întreb vesel.
-Până unde?
-Până la pod și înapoi.
-Hai.
Lucian înoată de parcă ar fi profesionist. Mă învinge ușor, foarte ușor. Ieșim din apă și ne întindem pe iarba uscată de sub pini. Focul din groapă s-a stins.
-Voiai să te faci marinar?, mă întreabă Lucian.
-Da.
Dinspre răsărit se apropie în zbor trei berze. Le privesc uimit și mă întreb dacă nu cumva sunt tot cele trei berze care astăzi dimineață zburau deasupra casei mele.
-Îți plac berzele?; mă întreabă Lucian.
-Da, în copilărie, înainte de a fi vrut să mă fac marinar am vrut să mă fac barză.
Râdem . Lucian se îmbracă și e din nou vesel. Mă îmbrac și eu.
-Eduard, dacă mi-ai deschide cartea, ce ai putea să îmi spui ? Tare aș vrea să știu.
-Termină!, Lucică. Alea sunt prostii. Numai cretinii cred în deschiderea cărții.
-Eu, te întreb serios. Nu e vorba de o carte religioasă ci de cartea prieteniei noastre.
Intrăm în mașină. Lucian așteaptă să îi răspund.
-Paginile ar fi scrise cu litere verzi, spun eu, nu roșii sau negre.
-Atât?
-Da, Lucian, atât.
-Mulțumesc, Eduard. Mulțumesc mult.
Nu mai vorbim. Ajungem repede la poarta lui Pasoi. Nu mai sunt mașini sau faetoane parcate în fața porții. Intrăm în curte și găsim aceleași bănci de lemn ,goale de această dată. De undeva din livadă se aude muzică și chiuituri : ,, toată ziua în altar/noaptea-n pat e harmasar’’, ,, vitiuca, vitiuca/toată ziua pe febe/noaptea-n pat., ale, ale’’. Chiuiturile se întețesc. Ne strecurăm în livada lui Pasoi pe o poartă aproape putredă. Vitiuca dansează împreună cu cei doi popi, iar Pasoi e mort de beat. Oamenii sărbătoresc victoria ipocriziei în fiecare zi. Nu e nimic nou în satul meu cu oameni aspri și făloși. Pasoi ne vede și spune ceva la urechea unui popă . Acesta vine înspre noi împreună cu Vitiuca. Sunt beți și ne privesc urât.
-Nu vreau să vă vând soluție de pomi.
-De ce?, întreb eu cu aer inocent.
-Nu vreau să scrii după aceea despre mine. Scrie despre intelectualii tăi.
-Oamenii bătrâni de la sate și romii sunt mai deștepți ca intelectualii, spune Vitiuca.
-Normal, spune popa. Tot răul vine de la intelectuali.
Lucian se apropie de popă și îi spune:
-Scrie în evanghelie cât de tare îmi e scârbă de tine? Scrie?
-Bă!, ia vezi, se supără popa. Poate te blestem.
-Să mă pupi în blestem, cretinule. Hai să plecăm de aici !, Eduard.
-Am spus eu că bătrânii de la sate și romii sunt mai inteligenți ca intelectualii, repetă Vitiuca. Bine ai făcut că nu le-ai vândut ce au vrut ei. Chiar, ce au vrut?
Popa nu răspunde. Urcăm în mașină supărați pe vremuri, pe oameni, pe preoții ucraineni. Intrăm în curte.
-Lucian, vrei să rămâi la masă? E gata mămăliguța. Avem brânză, borș, de toate.
-Cum să nu? Rămân.
Mâncăm afară, la o masa de lemn. Pe deasupra noatră trec în zbor păsări și îngeri de veghe. Domnul citește dintr-o carte cu paginile verzi despre bucuriile, speranțele și visele noastre. Marele Camarad zâmbește și ne binecuvântează ziua de azi. Și cea de mâine . Și toate zilele în care nu vom trăi în genunchi.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II

 

Primele zile din 50+

Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nu am început să îmi ridic o piramidă din chirpici, nu am învățat pe de rost cântece retarde despre tinerețea veșnică, nu mi-am cumpărat un inorog de plastic. Se pare că sunt foarte puternic, spun asta pentru că acum vreo treizeci de ani, consideram pe cei care împlinesc jumătate de secol ca fiind persoane bătrâne, dificile, plictisitoare. Ei bine, nu e chiar așa. Încă port tricouri de rocker, îmi plac dulciurile, iubesc literatura de calitate. Totuși, oricât m-aș preface că nu observ, în jur s-a adunat ceva nisip de clepsidră. Ok, asta e, nu am ce face. Mă voi interesa cât costă o basculantă, voi încărca praful ăsta de care se teme toată lumea și îl voi depozita undeva, departe de visele mele. Voi rămâne atemporal, vesel și necititor de calendare.
Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Diminețile sunt reci, iar frații pomi rămân tot mai golași. Cerul e acoperit de nori care aleargă necontenit. Ei, și? E octombrie. Mai e un pic și Munții cei Mari ai Stânișoarei se vor acoperi cu omăt. Urmele animalelor de pradă se vor topi la primul fâșcâit al unui orfan. Viața e frumoasă. Nespus de frumoasă . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-4 Octombrie/2018

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 1

Pe șosea trec două faetoane încărcate cu lucernă . Calul care trage primul faeton fornăie și primește câteva bice pe spinare de la stăpânul său.

-Las’ cî ti giugănesc eu sâmbâtî șî n-ai sî mai ai tu airi di aiestea, îi strigă omul cocoțat pe uriașa movilă vegetală.

Scot tărăboanța din șopron și o parchez în fața prundișului rămas după ce a fost cârpită aleea de asfalt. Ar trebui să car prundișul sub cerdac și în felul acesta să astup gropile făcute de ploaie sau de scalda găinilor. Ridic prima lopată cu prundiș, dar mă opresc imediat. Tărăboanța îmi e dragă, mi-e teamă că dacă o voi încărca cu prundiș, i se vor rupe brațele și va deveni un obiect vechi, mutilat și nefolositor.  Dinspre Suha vine o remorcă încărcată cu bușteni de brad. Calul nărăvaș se teme și pentru o clipă dă impresia că se va arunca în șanț. Soția celui care adineauri înjura calul, țipă :

-Îuu, țâni harmasaru’ cî ni trântești ! Țâni-l!, uăi.

Remorca trece pe lângă cele două faetoane, ia curba din dreptul școlii și pleacă mai departe ducând cu ea fala pădurilor mălinene. Pleacă și cele două faetoane, iar eu mă hotărăsc să car prundișul cu o găleată neagră de plastic.

-Da di ci cari cu găleata? Tărăboanța i în concediu?

Doi tineri, soț și soție, mă privesc din drum. Cei doi râd de tărăboanța mea, probabil ultimul ,,mijloc’’ de transport de acest fel din zonă. Tata spunea că lucrurile sunt ca și oamenii, trebuie să fie folosite până când ,,carnea’’ lor se destramă. Le poți fotografia, filma, dar nu e bine să le păstrezi undeva, asemeni obiectelor de muzeu deoarece ele sunt făcute să simtă tăișul vieții și binecuvântarea luminii.

-I în concediu,? întreabă din nou, bărbatul.

Îi privesc cu atenție pe cei doi și îmi dau seama că nu știu cum îi cheamă. Presupun că locuiesc în satul Poiana Mărului, dar nu aș putea jura că nu mă înșel.

-Nu e în concediu, îi răspund. E cam veche și mă tem că prundișul o va dihoca de tot.

-Uăi!, ci importanțî ari o tărăboanțî? Dă-o dracului!

-Pentru mine, are.

Tinerii râd, Pe șosea trec în continuare faetoane conduse de bărbați supărați. Tânăra se bagă și ea în seamă:

-Am văzut pe fisbuh cî li pui numi la găini șî la copaci. Tărăboanța are șî ea un numi?

-Târfo.

-Uăi!, di ci vorgheștî așă cu fimeia me? Cum îți permiți?

-Așa o cheamă pe tărăboanță, Târfo. I-am pus numele acesta știind că o mulțime de gogomani și agramate mă vor întreba cum am botezat-o. E tărăboanța mea, așa că e firesc să îi spun cum vreau.

Tinerii pleacă supărați. În urma lor rămân mirosul iute de țigară și cuvinte rostite pe jumătate despre Dumnezeu, arhangheli și mame.

Umplu găleata de plastic. O dată, de două ori, de multe ori. Întind pietrișul sub cerdac cu ajutorul unei greble de fier. Mă opresc în dreptul burlanului de la intrare. De aici încolo e locul pe unde vin aricii care locuiesc în fundul cerdacului. Nu voi supăra micile animăluțe, sunt prietenii mei dintotdeauna.

-Ai terminat?, mă întreabă Yasmine, mica mea vecină.

-Da, sunt teribil de harnic. Hai în livadă să bem ciocolată caldă.

-Da, da, vreau!,  se bucură micuța.

Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.

-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.

-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?

-Nu știu cum sunt alea.

-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.

-Ciocolată caldă?

-Ciocolățică călduță.

-Ce fain. Ai învățat la școală ?

-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.

-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?

-Bineînțeles.

Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.

-De ce i-au tăiat oamenii răi un braț Morgothiei?, întreabă Yasmine sorbind din ciocolata caldă.

-Păi, Hadesa e moartă, la fel Nero, la fel Pufoasa. Nu mai au cui face rău.

-Săraca Pufoasa, suspină Yasmine. Mi-e tare dor de ea.

Se întâmpla anul trecut, de ziua mea. Domnul îmi strigase numele pentru a patruzeci și șasea oară. Am simțit cum se clatină pereții, iar umbra mea  a trecut prin ei, prin albastrul toamnei și s-a întors abia după ce cuvintele Domnului nu s-au mai auzit. Afară, vântul a deschis porțile cerdacului, așa că am ieșit să văd dacă  s-a întâmplat ceva. Eram desculț și oarecum obosit, mă duruse toată noaptea o măsea cariată. După ce am ajuns în cerdac, am privit înstinctiv către poartă  și am văzut ceva incredibil. Pe poarta mică dinspre drum era întinsă Pufoasa. Părea o eșarfă îmblănită care se lipise de lemnul de brad. Am alergat către poartă într-un suflet, dar Pufoasa era moartă. Cineva a omorât-o și a așezat-o pe poartă, iar ea a înțepenit în acea poziție nefirească. Am luat-o în brațe și am dus-o în livadă, undeva lângă ostrețele putrezite ale gardului bătrânei Ema. Pufoasa murise cu ochii deschiși. Am săpat o groapă de vreo jumătate de metru, dar pisica nu intra în ea deoarece înțepenise în acea poziție ciudată.

-Ce faci acolo?

Era mama. Aș fi vrut ca mama să nu vadă, să nu afle că mica pisică a avut un sfârșit atât de urât. Nu am avut cum ascunde trupul înțepenit al Pufoasei. Am văzut uimirea de pe fața mamei și m-am simțit rușinat ca și când aș fi fost vinovat pentru tot ce se întâmplase.

-Nu încape, acolo?

-Nu încape. A înțepenit, așa că trebuie să lărgesc, dar și să adâncesc groapa.

-Unde ai găsit-o?

-În șanț. Lângă podeț, poate a lovit-o vreo mașină.

Mințeam. Nu puteam spune adevărul pentru că mama s-ar fi supărat și mai tare.

-Sapă. Am umplut livada cu gropi în care am pus pisici și câini. Săraca Pufoasă. Ce frumoasă și cuminte era. Sapă, Eduard. Sapă.

Era ziua mea. Împlinisem patruzeci și șase de ani și săpam în livadă groapă adâncă pentru o pisică ucisă de un om rău. În groapă, i-am pus și ghemul de lână cu care se juca uneori. Am acoperit-o cu bulgări de pământ argiloși. Pufoasa primise îmbrățișarea pământului.

Între timp a sunat telefonul. Era Lucian, soțul Ioanei.

-Hai la mulți ani ! Să ajungi vestit ca Everestul și bogat ca renii lui Moș Crăciun.

-Danke!, her Lucică. Te-aș invita la un ospăț, dar în viitorii o sută de ani voi sta aiurea cu banii. Dar dacă nu ești pretențios, haida încoa ‚ ne descurcăm noi cumva.

-Lasă bre, că nu îmi place la Mălini. Ioana zicea că poate vrei să ieșim undeva, la dracu, noi departe de oraș, tu departe de consătenii tăi. Ce zici? Trecem să te luăm și găsim un loc ca lumea? Băgăm în noi beroanțe, dulciuri și frigărui scârboase coapte de Ioana. Vrei?

-De unde dracu’ bani de beroanțe? Că e ziua mea, ar trebui să le cumpăr eu, nu voi.

-Bre!, nu mă dispera. Am cumpărat tot. Zi că mergi, altfel vin și te iau cu forța.

-Bine, her Lucică.

Ioana și Lucian au ajuns în Mălini după mai bine de o oră. Mai întâi s-au oprit în dreptul școlii, Ioana a coborât în șanț și a strâns castane sub privirile puștanilor din curtea școlii. La mine au ajuns fericiți și nerăbdători.

-La mulți ani !, Edișor, a spus Ioana. Să fii fericit.

-La mulți ani!, bre gothicule, a urat Lucian, vesel cum rar l-am văzut. Ești gata? Mergem ?

-Păi, da. O clipă să bag în șopron, hârlețul. Tocmai am îngropat pe Pufoasa. Au omorât-o oamenii de bine din zonă.

-Au omorât pe Pufoasa ?, a strigat Ioana. Pe Pufoasa mea ? Ai promis că mi-o dai mie.

-Când am spus asta ?

-Ba da, ai spus. Ai spus că mi-o dai mie ca să scape teafără, să nu o omoare ca pe celelalte pisici ale tale.

-Se răsfață, a spus Lucian. Normal că nu i-ai spus. Unde dracu voiai să ții pe Pufoasa ? În frigider ? Crezi că i-ar fi fost undeva mai bine ca la Mălini?

-Ba da, a spus că mi-o dă mie, continuă Ioana.

Arunc hârlețul în șopron și plecăm undeva cât mai departe de oamenii răi. M-am așezat pe bancheta din spate, lângă Ioana. Lucian conducea încet. Am văzut castanele și am râs.

-De unde ai castanele?, am întrebat mirat.

-Mister, a răspuns ea. Nu am voie să spun.

Trecem de centru, coborâm către Ocolul Silvic, apoi trecem de Podul Suhăi. Ioana mă calcă pe un picior și își mușcă buza de jos. Nu spun nimic, mi-e frică să nu creadă Lucian cine știe ce. Îmi lipesc tâmpla dreaptă de geamul mașinii și aștept. Trecem și de Podul Moldovei, apoi de Cornu Luncii.

-Eu zic să întindem o masă, undeva în câmp, unde nu vine nimeni .

Ideea loanei părea destul de bună, deși puteam merge la pădure sau pe malul râului Moldova. Lucian alege un loc departe de șosea. Ioana scoate din portbagaj o masă portabilă . Pe masă apar tot felul de dulciuri, șampanie, etc. Cei doi prieteni mi-au cântat ,,la mulți ani’’. Vocile lor sunt mai mult comice decât melodioase, dar gestul mi s-a părut foarte fain. Mă îndop cu savarine și beau suc de lâmâie.

-Măi!, da’ câte savarine poate băga Eduard în el, se miră Lucian. Mai rar așa ceva.

După câteva beri, ne-am liniștit. Piciorul drept al Ioanei explorează sub masă locuri de carne fierbinte. Vântul ridică o parte din fața de masă, iar Lucian râgâie.

-Da’ nesimțit mai ești, se supără Ioana. Cum naiba să mâncăm dacă tu râgâi?

-Adică voi doi nu râgâiți, never ever?, se apără Lucian.

-M-ai auzit tu pe mine râgâind? Nici nu știu cum se face. Ești barbar, de la fotbal ți se trage.

Piciorul Ioanei s-a oprit din explorat. Privesc fix o savarină, dar nu pot să o mănânc, nu mai pot.

-Și cum merge cu scrisul?, mă întreabă Lucian. Cei din satul tău îți cumpără cărțile?

-Nu cred, am răspuns. Mai degrabă cei care mă știu de pe net sau oricare alții. Ca să citești trebuie să îți placă să faci asta și să ai și un pic de timp liber. E dificil.

-Crezi că lumea de la sat nu citește? Nu te cred.

-Nu am cum să demonstrez asta, dar pariez că dacă  dai cadou cărți nu le ia nimeni.

-Nu există așa ceva.

-Dacă îți spun . . .

Lucian privește fix într-un punct. Ioana și-a retras piciorul și îl privește speriată. Se aude lătrat de câine, iar două muște verzi au aterizat pe savarină.

-Te-ai îmbătat?; îl întreabă Ioana. Ce dracu’ ai rămas așa de parcă ai văzut comoara piraților?

-Te îmbraci cu un tricou pe care să scrie ,,Nu am avut dreptate. Sunt varză.’’ ?

-Cine? Eu?

– Nu tu, ci Eduard. Dacă îți dovedesc că ăia care locuiesc la sat chiar citesc.

-Frate, unii citesc, îi răspund eu, dar destul de puțini. Nu pot generaliza, dar în principiu dacă le oferi cărți o să îți dea cu ele peste bot. Hai măi Lucică!, fii serios.

-Da’ îmbraci, tricoul? Am unul primit de la colegi. Nu e pe măsura ta, dar pariul e pariu.

-Bine, Lucică. Staț-i-ar tricoul în stomac!

-Atunci, așteptați-mă că mă întorc în juma’ de oră.

Rămân singur cu Ioana, lângă o masă plină cu mâncare și băutură, în câmp, departe de șosea, departe de orice locuință. Ioana are un binoclu mic, din acelea folosite de unii la teatru sau la operă. Urmăresc mașina lui Lucian.

-A ajuns la șosea?, întreabă Ioana.

-Acum a ajuns, A plecat către oraș, presupun.

Ioana se dezbracă. Nu o întreb de ce și dacă nu e riscant. Întrebările formale nu își au rostul. Suntem doi oameni lăsați singuri într-un câmp de pe care au fost culese toate roadele. Nu putem pleca , nu ne putem ascunde dorințele. Trupul Ioanei este fierbinte și umed. Mă mușcă ușor de piept și simt cum își înfige unghiile în spatele meu. Țipă încet bucuroasă. Cerul, pământul și culorile se mișcă odată cu noi. Gemetele noastre bucură firele de iarbă rămase necosite. Izvorul meu fierbinte udă corabia Ioanei. O aud cum mă cheamă. Unghiile ei intră mai adânc în carnea mea. Zvâcnește și țipă prelung. Știu că e fericită.

Stăm pe spate, dezbrăcați și privim cerul. Nori scămoși vin dinspre apa Moldovei și zboară către Rădășeni. Ioana tremură . Îi simt cuvintele vii, cu adevărat vii.

-Vreau să stăm așa până dimineață. Nu am nevoie de haine. E de ajuns îmbrățișarea ta, poezia ta. Ți-am spus că îți iubesc poezia? Că plâng când citesc poemele tale?

-Mi-ai spus, Ioana. Mi–ai spus.

Ne îmbrăcăm. Lucian poate sosi dintr-o clipă în alta. Una dintre sticlele de șampanie a căzut de pe masă și s-a spart.

-Cum naiba de s-a spart?; întreb sincer mirat. Are o sticlă groasă, ai zice că e nevoie de un ciocan pentru a o sparge.

-Poate că s-a spart ghinionul, spune Ioana. Știi că este o vorbă.

-E o vorbă aiurea, Ioana.

-Știu.

Ioana se apropie și îmi mângâie pletele. Degetele ei sunt fierbinți, le simt cum se mișcă în părul meu ca niște șerpi lacomi care adulmecă flămânzi. Se apropie de mine și îmi mușcă ușor buzele. Ne privim. Ne simțim. Ne privim.

-Nu mă interesează dacă vine acum, spune ea. Nu mă interesează.

Se dezbracă din nou. O strâng în mine,intru prin ea, apoi revin și iar intru în ea, iar și iar. Pe spatele Ioanei s-au lipit fire de iarbă și bulgări mici de pământ uscat. Gemetele ei desfac tăcerea în milioane de silabe fericite. O strâng și mai tare. Ochii ei strălucesc și îmi primenesc restul de viață rămas de trăit. Respir tot mai greu. Simt cum trece lumina din mine în Ioana și din ea înapoi în mine. Ioana strigă din nou. Tare. Mai tare.

Lucian ne găsește la masă mâncând ciocolată și privind cerul de octombrie. Ioana respiră greu și are obrajii roșii ca miezul harbuzului.

-Bre!, cum naiba ați spart șampania că nici pietre nu sunt pe aici, se miră Lucian. Uite !, bre, tricoul.

Tricou adus de Lucian e cu vreo trei numere mai mici decât al oricărui tricou purtat de mine în ultimii zece ani. Are culoarea albă, iar pe piept e inscripționat cu majuscule negre : ,,NU AM DREPTATE.SUNT VARZĂ’’.

-Vrei să îl îmbrac?

-Nu bre!, îl îmbraci dacă nu ai dreptate. Dacă ai dreptate, îl îmbrac eu.

-Și cum aflăm care dintre noi are dreptate?

-Lasă asta în seama mea.

Lucian deschide portbagajul mașinii.

-Ei? Ce mai aveți de spus?

Portbagajul e plin de găleți de plastic, de toate culorile. Pe bancheta din spate e un pachet mare cu cărți.

– Nu m-am prins, Lucică.

– Bre!, mergem prin câteva sate. Întrebăm pe oameni ce vor : găleata sau cartea. Dacă ăia iau mai multe cărți, porți tricoul o zi întreagă. Și nu prin sat la tine ci vii și prin oraș.

-Ești diliu ? E cu trei numere mai mici. O să mă interneze la nebuni.

-Bre!, nu fă pe șmeherul. Ai sânge sau nu în instalație ?

-A’ dracu creatură ești!, Lucică. Și dacă o să câștig?

-Îl port eu, ce naiba.

– Și de unde știu eu că te duci cu tricoul ăsta la job?

– Îți spune, Ioana. Ok?

– Mda, fie.

Lucian a cumpărat o sută de căldări de plastic și o sută de cărți, toate scrise de autori străini celebri.

-Crăpai dacă ai fi cumpărat și cărți scrise de mine, îi spun râzând.

-Lasă ,bre. Să nu zică lumea că facem reclamă.

Lucian este foarte bogat. Pentru el, o asemenea distracție e doar un motiv de a face a doua zi mișto la serviciu împreună cu unii dintre colegii lui. Intrăm în mașină și Ioana deschide radioul. Muzica îmi face bine. Ioana îmi mângâie genunchiul drept. Îmi mușc limba , iar pulsul o ia razna. Ne oprim în Groapa Rădășenilor. Patru oameni mănâncă lângă o căruță încărcată cu strujeni. Lucian  cheamă  pe un bărbat cu părul alb și ochi albaștri.

-Ia ce vrei, îi spune Lucian. O găleată sau o carte. Gratis și fără întrebări.

-Eu am lucrat douazeci de ani la combinat, spune omul. Nu mă vând pentru o găleată. Nu îmi trebe’ liberali. L-ai văzut pi aista care vre’ președinte să își facă cruce? Spune l-ai văzut?

-Bre omule!, ce treabă are viitorul președinte cu găleata sau cartea matale? Ia ce vrei și votează cu dracu’ și gata. Nu fac propagandă politică. Am zis eu ceva?

-Atunci de ce e albastră găleata?

-Sunt și de alte culori, bre. Ia ce vrei. Dacă știam luam numai negre.

-Precis nu ții cu liberalii?

-Mă doare fix undeva și de liberali și de ăilalți.

-Bun, dă găleata încoa’.

– Nu vrei o carte?

-Ce să fac cu ea? La ce îmi folosește ?

Omul ia găleata, iar Ioana râde de se prăpădește.

– Ce să fac cu eaaaa?, râde Ioana.

– Nenea Combinat e mai prostuc, spune Lucian. Las’ că mai vedem.

Trec două fete de gimnaziu. Aleg gălețile. Lucian privește încruntat către noi și înjură printre dinți. Se oprește și un cetățean pe bicicletă.

-Ce fel de cărți?, întreabă el.

-Literatură, răspunde Lucian scârbit.

-Aceea groasă de cine e scrisă ?

– Moliere.

-Și cu cât te plătește Moliere ca să îi faci reclamă?

-Bre!, Moliere e mort. Nu are nevoie de mine ca să îl promovez.

-Dă găleata. Cu asta măcar scot apă sau dau de mâncare la porci. Ce să fac cu Moliere și cartea lui. Arunc-o dracului că nu îmi trebuie.

Într-un sfert de oră, Lucian a dat patruzeci de găleți și nicio carte. Ioana îl privește cu subînțeles.

– Gata, plecăm de aici, spune Lucian. Următoarea oprire e în Sasca.

Localitatea Sasca este foarte aproape. Oprim chiar lângă indicatorul cu numele satului. Spre norocul nostru, e plin de oameni care lucrează la ridicarea unei case. Îi chemăm la pomană și ei vin imediat. Toți, fără excepție, aleg gălețile. Au mai rămas doar 20 de găleți, iar cărțile sunt neatinse. Șansele ca Lucian să fie câștigător sunt zero.

-Mergem la Mălini, spune el. Acolo sunt altfel de oameni.

– Da’, precis cobesc fericit.

Oprim în apropierea Ocolului Silvic, lângă un magazin de unde ies și intră tot felul de oameni. Lucian cheamă o femeie între două vârste.

– Nu-mi trebi cărți di acelia cum scrie Dorneanu. O scris el dispri obiceiurili noastri di Anu’ Nou? Or cum am ridicat case cu două etajî? Îi ciudî cî el ari casă di ceea vechi șî noi tățî avem bani șî el nu ari. Nu-mi trebi cărțî de-a lui cu cordealî șî poezii cî noi sântem oamini gospodari. Cum sî ducim di aiestea în casî?

– Adică vrei să spui că sunt rușinoase cărțile?; întreabă Ioana.

– Da, Dorneanu nu scrie de noi cî muncim șî avem tăt ci vrem. Nu ni trebe cărțî di aiestea. Dă găleata încoa. Noi avem scriitor pi Labiș cari o scris suti di cărți dispri Mălini nu ca Dorneanu cari n-o scris niciuna dispri sat.

-Unde o scris Labiș sute de cărți despre Mălini?, se enervează Lucian. Eu numai din cărțile lui Eduard am citit despre Mălini, și oricum, nu am cărți scrise de el.

-Nu conteazî, tățî scriitorii îs niști împuțâțî. O scris cumva dispri ci case faini îs în Mălni șî ci garduri di chiatrî avem?

-Mă disperi cu casele voastre, se supără Lucian. Ai un fix, ce dracu?

-Șî țâie, ți-i ciudî cî n-ai, așă-i? Dă găleata.

Până la urmă, Lucian nu a reușit să dea nicio carte. S-a îmbrăcat cu tricoul alb, apoi a dat mâna cu mine.

-Ai câștigat. E de doi lei toată povestea asta. Plecăm acum. Să treci pe la noi când vii în oraș.

Îi salut pe cei doi. Mașina pleacă înspre oraș ducând cu ea un bărbat îmbrăcat în tricou alb, o femeie cu ochii în lacrimi și o sută de cărți nedorite.

-Mai vrei să îți spun și alte cuvinte alintate ?, întreabă Yasmine.

– Mai știi ?

– Pufoasa- pufoșica.

– Pisică?

– Pisicuță.

Îngerul de pază ia ramura de vișin tăiată a Morgothiei și urcă în ceruri cu ea. O va pune la picioarele Domnului, iar buzele Marelui Camarad vor rosti binecuvântare curată. Privesc albastrul satului meu. Dincolo de el, Cel Veșnic Viu alintă dureri și binecuvântează cărările celor rătăciți întru dreptate. Rostesc împreună cu Domnul și îngerul de pază : casă-căsuță, poartă – portiță, inimă – inimioară.