Cornu Lunci

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 21

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă şi tristă. Nu am putut dormi. M-a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineaţă am reuşit să păcălesc durerea şi m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câţiva saci cu seminţe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai oraşului. Gara era pustie. Am deşertat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulţime de câini s-au năpustit asupra seminţelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce seminţe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deşi e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar şase rânduri. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară şi acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reuşit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat şanţurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
– Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneţi barabulili şî când vin înapoi le astup. Îi bini aşă?
– Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoţesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ţine calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele şi marca. Mă întorc şi duc în livadă lădiţele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânţă. Spre norocul meu apare şi Brăduţa Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
– Eduard!, spune Brăduţa. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
– Nu ştiu, nu l-am văzut.
– E mort di bat şî să ţâni cu o mânî di gard şi cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi şi mă îndrept către el.
– Eduard!, lasă-l în pace, spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alţi zece proşti ca el şi să te dea în judecată pentru că l-ai bătut degeaba.
– D’acum!, spune şi Brăduţa. Aiştia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuieşte într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuţi pentru faptul că se bat unii cu alţii pentru te miri ce şi apoi se judecă ani în şir. Beţivul pleacă şi iese în şosea:
– Roatî, roatî, roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul şoselei beat, ud pe pantaloni şi fericit.
– Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
– Iaca m-am muls oleacî.
– Ghini ăi făcut.
– D-api cum!
Duc lădiţele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci şi unu de ani dar e harnică şi neobosită.
– Doamni Agiută!, spune Brăduţa şi începe şi ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânţă sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări aşa că iau o lădiţă sub braţul stâng iar cu dreapta înşirui cartofii pe şanţurile proaspăt trasate.
– Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
– Hai Eduardule!, îmi strigă şi cireşul Ioana. Hai, nu te opri!
Nu mă opresc. Pământul se fărâmiţează sub încălţămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga şi ne privesc prietenos.
– De unde veniţi frumoaselor?, le întreb vesel.
– Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduţa. Au cuib pi uliţî la poştî. Hai cî ni apucî Paştili.
– Hahahaha!, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă şi cu îngerii care ne veghează dimineţile.
Îmi amintesc de a lui Buhai şi de oamenii răi ai satului. Sunt mulţi. Prea mulţi. Îmi amintesc şi de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulţi ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăţi de teren: una în Imaş şi alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înţeles cu Gherguţ Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana şi la sfârşit de an să ne dea drept chirie câţiva saci de cartofi. Pământul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rând nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el şi a reuşit să cultive chiar şi cartofi. După revoluţie, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
– Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
– Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoţit de un ,,îhh’’ care te îngreţoşa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
– Na!, îhh, am vinit sî ni înţălejim. Că doară sîntem oamini din sat şî ni cunoaştim.
– Cum adică să ne înţelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se aşază pe un scaun.
– Îhh, îhh. Api noi n-am înţăles sî îni dai doişpi prăjîni. Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî. Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
– Ţi l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îţi vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îţi închiriez ţie ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
– Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?,îhh, îhh.
– Măi omule!, eşti nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ţi-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.
– Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanţî di mânî că atuncia aşa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu’ şî am sî pun ca martori doi oamini morţi şi am sî aduc şi pi alţî cară sî jiură cî o văzut cî ţ-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî ştiii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învaţat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine şi la icoana sfântului Nicolae agăţată pe perete, deasupra capului meu.
– O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
– Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri şî am sî ieu canon mari şî gata. Şî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Aşă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăţ ci sî zâcî şi a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri şî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Aşă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deşi aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Ameninţările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citaţie. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pământ în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori (care între timp decedaseră) şi a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiaţi trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat şi am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieşea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se mişte, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marţi. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulţime de cazuri, majoritatea divorţuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluţie: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului şi puterea banului. Fiecare caz era anunţat printr- un difuzor. Evident, nu se înţelegea nimic din ce anunţa grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alţii:
– Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorgheşti pi altî limbî?
Ţăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu mai erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii ţărani se judecau între ei, alţii dăduseră în judecată asociaţiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniştea unei zile posomorâte:
– Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele şcolare doar că aveau alte dimensiuni. În faţă stăteau avocaţii care îşi aşteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau şi o mulţime de gură- cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin aşa-zisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemaţi pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuţ Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp şi prieten bun cu petentul Cârpărece.
– Eu spun numa’ şî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Aşă sî mă agiuti Dumnezău şî Măicuţa Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
– Spuneţi ce ştiţi!, l-a îndemnat judecătoarea.
– În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece şî cu alţî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut nişti pământ. Atuncia nu să făce acti aşă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să ştiţî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî şî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
– Pentru 12 prăjini unde creşteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
– Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania şî trăie’ acolo cu o nemţoaică oleacî mai tânărî ca el şî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
– E vorba de domnul aici de faţă?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
– Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
– În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm despre faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
– Sî mă batî Dumnezău dacî nu-i aista adevăru’.
– Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus şi eu. Omul acesta este un mincinos.
– Domnule Botosu!, mărturia mincinoasă se pedepseşte, a spus şi judecătoarea.
– Aista i adevăru’, rosteşte aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî aşe o fost.
– Aveam doişpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în ţară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
– Eu am fost di faţî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt şî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
– Unde era?
– În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocaţii aflaţi în băncile din faţă aveau feţele roşii de la cât au râs. Nu am înţeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au spus fiecare o altă poveste.
– Şi Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mişca?
– Binenţăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbaşa a încurcat şi mai rău declaraţiile anterioare:
– Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moşucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard şî n-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tăţî la restaurantu’ din şentru şi ni-o omenit. Nie ni-o dat suc şî biscuiţi. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moşucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească şi cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu şi Grivea au murit înainte de vreme. Uzbaşa trăieşte dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secţia de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoşi mai ales pentru că acţionează în haită.
– Gata!, spune mama. Am terminat treaba.
Mă aşez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îmi muşc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureţ. Deschid ochii şi văd cum din palmele Lui curge sânge şi apă proaspătă. Mult sânge. Mult.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon