Mălini-21 Februarie/2018

Zi de zi văd la tv, oameni care afirmă că iubesc România. Felul în care ei spun asta îmi amintește de Iago sau de Ephialtes din Tracia. Probabil că ,,iubirea” lor are un preț, iar acest preț este sacrificarea țăranului român. Nu s-a schimbat nimic de la Răscoala din 1907 până acum. Pământul pentru care au murit strămoșii noștri își găsește stăpâni străini. Rămân mormintele părăsite ale Marilor Luptători. Și semnul Sfintei Cruci, pângărit de Uitare . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-21 Februarie/2018

Mălini-19 Februarie/2018

Ninge la Mălini. Începe Postul Mare. Cu bucurie și smerenie am așteptat aceste zile curate. Mărturisesc Dreapta Credință și rog pe Domnul să ocrotească în continuare Mama Țară, Biserica Strămoșească , Neamul și Limba Românească. Până în Ziua când Cel Veșnic Viu va deschide Porțile Albastre și nu vom mai cunoaște durerea, întunericul și teama. . .
Ninge la Mălini. Satul meu drag e cuprins de o albă lumină. Zâmbesc și scriu mai departe. Despre oameni și vise. Despre bucurii și speranțe. Scriu . . .

 

Eduard Dorneanu

Mălini-19 Februarie/2018

Caravana GAUDEAMUS 2018

Caravana GAUDEAMUS, iniţiată în anul 2000 ca parte a Programului LECTURA, este formată dintr-o serie de evenimente expoziţionale dedicate cărţii şi educaţiei, organizate în centre culturale şi universitare de tradiţie în care există posturi regionale Radio România.

Caravana GAUDEAMUS 2018 cuprinde următoarele evenimente:

GAUDEAMUS Craiova, ediţia a XVII-a, 28 februarie – 4 martie, foaierul Teatrului Naţional Marin Sorescu
GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ediţia a XIX-a, 18 – 22 aprilie, în incinta unui pavilion expoziţional mobil amplasat în Piaţa Unirii
GAUDEAMUS Oradea, ediţia a V-a, 9 – 13 mai, în incinta unui pavilion expoziţional mobil amplasat în Piaţa Unirii
GAUDEAMUS Litoral, ediţia a X-a, 11 – 15 august, Piaţeta Perla, Mamaia

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 23

Noaptea trecută am visat pe Sasha și pe Marko, prietenii mei sârbi din tinerețe. Mormintele lor nu au fost găsite, numele lor nu au fost scrise pe nicio cruce, pe nici un monument al suferinței. Se făcea că era iarnă și Domnul acoperise curtea mea cu zăpadă albastră, multă zăpadă albastră. Prietenii mei erau la fel de tineri ca în tinerețe, pe vremea când rătăceam fără griji pe străzile din Suceava. Da, prietenii mei erau la fel de tineri, doar că pielea, părul și hainele lor erau albastre. Și buzele, și ochii erau tot albaștri. Ne-am așezat jos, în zăpadă, rezemați de trupul Reginei Tuia. Sasha s-a așezat în dreapta mea, iar Marko în stânga. I-am cuprins de după umeri, iar cei doi și-au așezat capetele pe pieptul meu și au început să cânte cea mai frumoasă melodie auzită vreodată de inima mea. Nu am înțeles cuvintele melodiei, dar precis era o colindă deoarece la a doua rostire a refrenului, îngerul de pază s-a ivit din înalt și a deschis portițele de lemn ale cerdacului, apoi s-a așezat în fața noastră pe prispa părintească. Cântecul prietenilor mei a continuat până când zăpezile au început a sângera. Brațele mele i-au strâns pe cei doi mai tare, apoi unul dintre noi a început să plângă. Lacrimile au umplut paharul de împărtășanie adus de îngerul de pază, apoi ne-am ridicat. Mi-am privit din nou prietenii și m-am cutremurat când am văzut cât de tineri și frumoși au rămas în veșnicie. În jurul nostru, zăpezile albastre ale Măliniului sângerau asemeni rănilor pe care timpul, oamenii și apele nu le pot închide. Marko a fost primul care s-a desprins din strânsoarea brațelor mele, apoi Sasha.

-Am venit să te colindăm, prietene al nostru, a spus Marko. Ne e drag satul tău, ne e dragă căsuța ta cu cerdac din lemn de brad. Ne-a fost tare dor de tine.

-Da, ne-a fost tare dor de tine, a spus și Sasha.

Lacrimile unuia dintre noi au început să curgă din nou. Îngerul de pază a umplut încă un pahar de împărtășanie, apoi încă unul și încă unul.

Sasha a înfipt în omătul care sîngera, sabia lui de templier .

-Binecuvântat fie numele satului tău!,  a spus prietenul meu din tinerețe.

-Binecuvântat fie numele satului tău!, a spus și Marko.

Cântecul s-a auzit din nou. Cei doi au ieșit pe poarta dinspre drum, apoi mi-au făcut semn de rămas bun din șosea. S-au urcat într-un faeton albastru, la care erau înhămați doi cai albaștri și au plecat pe uliță către prund, înspre Pădurea Prisos.

Am rămas lângă îngerul de pază.

-Au plecat, am spus trist, înconjurat de zăpezi sângerânde .

-Da, frate om, au plecat, a spus îngerul de pază. Satul tău este acum binecuvântat. Și viața ta. Și neodihna ta.

Îngerul a plecat și el. A dus în ceruri pahare de împărtășanie pline cu lacrimi. În veșnicie, Domnul a împărtășit pe cei drepți cu lacrimi care s-au scurs pe obraz de orfan în pragul casei mele părintești. În cel mai frumos loc din Univers. Acasă, la Mălini.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 21

O ploaie rece a răcorit trupul încins al pământului. Deși e cam târziu, sper ca ploaia să ajute popușoii și aceștia să lege, altfel, la toamnă va trebui să strâng de pe ogor doar codenari și strujeni. Iarba udă sclipește către înalt. Mă bucură ploile care vin în zilele încinse ale lui august.

-Să te duci să plătești cablul, spune mama. A venit mesaj pe telefon că trebuie să îl plătim.

-Pe data de douăzeci a fiecărei luni plăteam, spun eu mirat. S-a schimbat regula?

-De când s-a schimbat proprietarul firmei de cablu, s-au schimbat și regulile. Și luna trecută a fost tot așa, au trimis mesaj de parcă fugeam din țară fără să le dăm lor douăzeci și unu de lei, taxă lunară, ca să putem vedea programele infectate cu manele și politicieni mincinoși.

-Da, chiar că da. Nici nu avem la ce ne uita.

-Era mai bine înainte. Acum, avem zeci de canale de televiziune la care nu ne uităm deloc.

Plec. Trebuie să ajung la Căminul Cultural, acolo au cei de la cablu o cameră și pe cineva care se ocupă de facturi. Merg repede, mi-e cam foame și am văzut la plecare că mama cocea chipăruși. Abia aștept să mă întorc acasă. În fața Căminului Cultural sunt patru oameni: nea’ Prante și soția lui, un bărbat din localitatea Poiana Mărului, cred că se numește Undiloiu și o femeie tânără, foarte agitată care vorbește la telefon cu voce tare. Dau bună ziua:

-Mă doare fix în buruiană, spune femeia tânără la telefon. Ești un bou nemernic șî ticălos. Nu mai vreau să aud de tine. Mă duc la lucru în Irlanda. Da băi, vițelule, ce credeai că nu mai sunt bărbați și s-a terminat lumea cu tine? Cu Ghimpuș mă duc. Păi, da? Doar nu o să merg cu un gâscoi ca tine.

-Bună!, Eduard spune tanti Prante. Ai venit să plătești cablul? Și noi am venit, dar nu e aici fata care ia banii. Hai!, să o mai așteptăm oleacă.

-Sigur, spun eu trist cu gândul la chipărușii copți de mama.

Dau noroc cu nea’ Prante și cu omul din Poiana Mărului, probabil Undiloiu.

-Băi!, os de cărăbuș, continuă cearta femeia tânără, să nu te pună dracu’ să scoți prostii despre mine, că sunt curvă sau altele de astea că și eu scot despre tine, văd eu ce. Cum ? Și ce dacă m-am încurcat cu Ghimpuș. Aista mă iubește și are mașină nouă , nu rabla de aia ca a ta cu trei uși și jumate’. Băi, cascatuli!, sî ti punî dracu să scoți ceva urât di mini! Auzî? Sî ti punî dracu!

Discuția femeiei e enervantă, mai ales că habar nu am idee cine o fi. Intru în vorbă cu cei doi Prante, oameni în vârstă ( el are șaptezeci și nouă de ani, ea șaptezeci și șapte), dar foarte de treabă.

-Poate că stăm degeaba pe aici, zic eu. Mai bine venim mâine.

-Mâine e sâmbătă, spune tanti Prante. Dacă nu vine azi, mâine nici atât nu apare. Eu nu pot înțelege de unde o avut numărul meu de telefon. Că mie, mi-o dat mesaj.

-Așa a trimis la toată lumea.

-Da’ eu nu am dat numărul meu de telefon nimănui. Numai copchii mei îl știu.

-A venit la mata, cu un nou contract, după ce au preluat ăștia noi firma de cablu. Mergea prin sat, un nene îmbrăcat în parpalac de blugi și doamna pe care o așteptăm noi. Nu au trecut pe la mata?

-Ba da.

-Ei!, atunci când ai completat formularul ăla a cerut și numărul matale de telefon. Așa că de acum ne dau mesaje în fiecare lună.

-Nu-mi amintesc să le fi dat număru’ de telefon, domnu’ Eduard. Nu-mi amintesc și pace!

-Da’ pe agitata asta care vorbește la telefon cum o cheamă? Nu o cunosc.

-O cheamă Viva Patale. Se ceartă cu bărbatul ei. Cred că și-a găsit pe altul.

-Ce nume are! Zici că e post de muzică, hahaha.

-Băi!, ciucalău împuțit, spune Viva, soțului ei. Nu am nevoie de tine, băi curechi putred ce ești. Să nu te prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine să te crape ca pe-o barabulă decojită. Gata! Nu mai sunt fimeia ta, cată alta care să stea acasă și să trăiască cu patru sute de euro cât ăi trimis tu.

-Doamna Viva!, mă adresez eu femeiei.

-Ci vrei? ,uăi, mă întreabă gorgonic tânăra femeie.

-Dacă vreți să vă certați, mergeți oleacă mai încolo. Uite, înspre sud e Bulgaria, la nord e Ucraina, de ce trebuie să urlați aici de parcă e sfârșitul lumii?

-Uăi!, ci vrei? Poati ti spun lu barbatu’ meu cî vorghești urât.

-La cere din ei?, că se pare că la dumneata totul e la plural

-Ci vrei?, uăi. Undi vezi pular la mini? N-are voie o fimee să vorbeascî la tilefon cî gata să ocupă di pular?

-Am spus, plural. Da’, mă rog, ocupă-te cu ce dorești, dar du-te și urlă un pic mai încolo. Chiar crezi că noi avem nevoie să aflăm amănunte despre viața ta? Hai!, te rog, du-te mai încolo și întoarce-te de Paște.

-La Pașteșe Cailor să te întorci, copchilă, spune și Undiloiu. Omu’ ț-o vorghit frumos șî tu urli ca vaca când vre’ dusă la montă. Du-te bre!, la taur șî nu urla pi aicea cî noi nu avem nevoie di tini. Hai!, cară-te Vivă.

-Da, spune și tanti Prante. Eu de abea mă țin pi chicioari șî trebuie să mai ascult șî cum țipă nebuna asta. Când te-oi trânti odată, api iesî din tini numa’ cearî di albini.

Viva pleacă peste drum. Continuă să vorbeascî la telefon și vorbele ei se aud parcă mai tare:

-Nu, uăi!,  nas de cocostârc. S-o luat de mine niște înapoiați cî măi sunt și înapoiați în sat așa cum ești și tu. Cum ci fac aicea?, boule. Am venit să plătesc cablul că tu nu ai grijă de aiestea, îmi trimiți ca la o străină patru sute de euroi. Cum dracu vrei să trăiesc cu patru sute?, uăi scândură di cacadâr? Cum?, uăi.

-Nu se mai oprește din vorbit, spune tanti Prante. Așa e și mama ei, și bunica ei. Toată ziua vorbește la telefon și înjură pe unu’ , pe altul.

-Ce ocupație au unii!

-Doarî nu ca mini. Eu am venit alaltăieri de la spital, tocmai de la București. M-o durut după cap și o trebuit să merg la medic. M-o țânut internată paișpi’ zâli, da’ alatăieri m-o externat. Șî când am agiuns acasî, vai, domnu’ Eduard, când am agiuns acasî ni-o vinit sî mor. Chiar di la poartî ni s-o făcut rău. Dacă nu vine’ barbatu’ meu sî mă țânî ghini chicam pi gios în glod. Vai!, ci rău ni-o fost.

-Te-ai obosit și mata! Las’ că trece oboseala și o să fie bine.

-Nu e asta, domnu’ Eduard. Nu de la oboseală mi-o fost rău.

-Șî amu’ ce vrei?, țipă de dincolo de drum Viva. Uăi!, ni-am găsât pi altu’ și mă duc în Irlanda la el. Da, la Torino, în Irlanda. Nu-s chioampa ta ca sî trăiesc fără bani șî tu să chefuiești acolo cu tățî bețâvii cî eu am auzât ce faci tu după muncă. Ni-am dat sama ci fel di om ești di când am mers tăți în Arșâțî la treabă. Ăi vinit cu mâna în fund, fără mici, fărî o tărie, numa cu o ladă di bere șî aceea, ce măi ieftină care ăi găsât-o. Voiai să muncim la polog fără mici? Numa’ cu bere ieftinî? Lasă!, uăi, cî ne-am găsât pi altu’. Nu mă aburi pi mini, cî nu ti cred. Zâci tu așă, da’ nu trimiți șase sute de euro cî dacă aveai trimite-i șî pânî amu.

Aș vrea să plec acasă. Mi-e foame, iar cea care se ocupă cu încasarea plăților nu cred să mai apară prin zonă. Viva continuă să se certe și răbdarea mea e pe sfârșite.

-Vai!, domnu’ Eduard, continuă tanti Prante. Știi de la ce mi s-o făcut rău? Vecinu’ meu, Chietrilă, îl știi, o mai ridicat un etaj la casă.

-Și?, întreb nedumerit.

-Am ramas numa’ eu fără etaj pe ulițî. Numa’ eu. Ci să mai spun că în sat măi sunt numa’ vreo cinci case de lemn. Da’, treaba nu rămâne așa. Am vorbit cu barbatu: ori ridicăm un etaj, ori facem casă nouă cu părețî galbini cum face lumea care vini cu bani di dincolo. Doarî nu am trăit degeaba pe lumea asta, nu să cuvine la anii iștea să nu avem etaj.

-Vorbiți serios?

-Păi, la cini mai vezi mata, casă di lemn sau fără etaj. Numa’ la calici, la leneși, la aceia care nu o vrut sî facî nica cu viața lor. Api șî eu vreu să urc la etaj și sî respir aer sănătos sî sâmt cî trăiesc. Da’ nu mă las domnu’ Eduard, nu mă lăs. Ai sî vezi cî până la primăvară am și etaj șî casî di bolțari.Ăi sî vezi!

Dau bună ziua și plec. Mi-e și foame și nu am nici răbdare să mai ascult fanteziile oamenilor.

-Sî dai bună ziua când pleci!, pletosu’ dracului, strigă după mine Viva.  Nu mai ai răbdare  să aștepți? Fugi răpâdi acasî, nu îți placi întri oamini. Bou’ naibii!

Nu îi răspund. Sunt trist. Satul meu se transformă într-un fel de orășel second –hand, cu oameni care au dorințe de neînțeles. În jurul meu se ridică monștri din beton cu pereți galbeni și roz. Dispar gardurile de lemn, casele de lemn, mesele de lemn, crucile de lemn. Curând vor dispărea caii, apoi faetoanele, sanciurile și tărăboanțele. Sunt trist. Satul meu își strigă durerea în fiecare zi, în fiecare seară, în fiecare sunet de clopot.

Ajung acasă.

-Ai plătit cablul?, întreabă mama.

-Nu era nimeni la Căminul Cultural. O să mă duc mâine.

-Cine știe unde ai fost tu. Nu e frumos să minți. Ție nu îți plac oamenii de pe aici, așa că precis în loc să mergi la Căminul Cultural, te-ai dus în prund sau în altă parte, oriunde nu sunt oameni. Ce?, eu nu te cunosc.

-Ba am fost la Căminul Cultural.

-Nu ai fost. Dă banii încoa’, că mă duc eu.

-Hai!, mamă, zău că nu era acolo doamna aia care se ocupă de treaba asta.

Mama ia banii și iese pe poartă. Rămân în cerdac și o privesc cum pleacă. În drum se întâlnește cu Viva și  soții Prante.

-Unde te duci?, doamna Dorneanu , întreabă tanti Prante.

-În Centru, la Căminul Cultural ca să plătesc factura la cablu.

-De acolo venim și noi.

-E acolo doamna de la cablu?

-Da, am plătit pe trei luni ca să nu mai venim iară că suntem bătrâni și îi cam departe.

Mama îmi face semn din drum.

-Nu era acolo când am fost eu, răspund supărat.

-Haida, hai!, Eduard, răspunde mama.

Intru în casă și dau drumul la televizor. Știrile sunt rele, iar muzica e ridicolă. Închid televizorul și mă așez pe fotoliu. Sunt trist. Aud strigătele de durere ale satului meu. În zi de vineri. Zi de post și rugăciune curată.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 19

Strâng în mână o ciocolată cu rom. Are un ambalaj asemănător cu al ciocolatei din copilăria mea, dar gustul nu e la fel. O mănânc,și pentru că nu foarte des am ocazia să gust dulciuri care nu sunt foarte ieftine. Deschid aparatul de radio și aud versurile unei melodii foarte cunoscute. Se cântă despre strada Popa Nan din București. Asta îmi amintește de copilărie, atunci am cunoscut pe cineva care locuia acolo.
Era o vară capricioasă. Așteptam luna septembrie, urma să merg la școală în clasa întâi. Ca să mai treacă timpul mă jucam pe unde apucam: în prund, pe malul Moldovei sau în curtea școlii. Acolo l-am cunoscut pe Robert, un copil de vârsta mea venit la bunicii lui care locuiau undeva pe o uliță din apropiere. Eram prea mici ca să putem avea pretenția de a juca fotbal împreună cu ceilalți copii. Când s-a făcut ,,alegerea’’ noi nici măcar nu ne-am ridicat de pe banca de lângă gard, era clar că nu aveam loc printre ceilalți. ,,Alegerea’’ se făcea în felul următor: doi copii mergeau la ,,ghicit’’, unul ascundea o piatră în unul din pumnii săi, iar celălat încerca să ghicească unde e. Dacă ,,ghicitorul’’ nimerea pumnul unde era ascunsă piatra, atunci el alegea primul un copil pentru echipa sa, dacă nu, primul la ,,ales’’ era cel care a ascuns piatra. Acest mod de alegere era repetat până când echipele erau complete de la portar-înaintaș (ciudat post, dar așa era pe vremuri) până la atacanții care stăteau numai în preajma porții, ,,la pomană’’. Jocurile de fotbal din curtea școlii erau aspre , presărate cu înjurături de mamă și julituri cumplite. Copiii erau încălțați cu ce se nimerea, de la teniși subțiri prin care degetul mare de la picior ieșea cu ușurință, la cizme de gumă, gumari, papuci antilopă sau bocanci cu talpă de plastic. Nimic nu era mai important pentru puștimea satului ca meciurile de fotbal și rezultatele lor. Meciurile durau până la apusul soarelui sau până când părinții îi strigau acasă pe unii dintre copii, mulți dintre ei fiind plecați la joacă fără acordul părinților.O astfel de situație s-a ivit și atunci. Tatău, un bărbat negricios cu o față de om rău și veșnic nemulțumit, a oprit faetonul în dreptul școlii, a sărit gardul verde de sârmă și cu biciul în mână s-a dus pușcă la portarul echipei dinspre Școala Mare:
-Cruciulița șî anafura mătii di copchil, cini ț-o dat voie să vii la bătut mingea? Marș acasî cî dacî ti prind ti bat pânî îți iesî chișătu’ pi nas. Cruciulița ta di copchil! Marș acasî!,Vasâli.
Vasile sărise gardul și fugea deja prin livezi către casă. Puștanii satului erau obișnuiți cu astfel de situații, așa că nimănui nu i-a păsat de Tatău și înjurăturile lui. Omul ne-a înjurat pe toți de mame, tați, scroafe și de rufele de pe sârmă, apoi a plecat în același fel cum a venit, sărind gardul școlii deși poarta era la câțiva metri de el. Totuși, plecarea lui Vasile a produs un oarece necaz. Pe marginea terenului erau destui copii care ar fi vrut să joace în locul lui, dar nimeni nu ar fi acceptat să fie portar. De ce ? Pentru că un portar trebuia în timpul meciului să alerge de sute de ori după mingile ajunse în spatele porții. Practic, portarul aleargă cel mai mult și nu pentru meciul în sine ci pentru a recupera mingea și a o repune în joc. Pe teren, șefi erau copiii mai mari, adică ăia de clasa a zecea (în acea vreme la Mălini se puteau absolvi chiar și zece clase), iar ei oricât de fioroși ar fi dorit să pară nu au putut găsi pe nimeni care să accepte postul de portar în locul lui Vasile, cel proaspăt fugit prin livezi.
-Uăi!, a strigat unul către Robert, ia hai tu în poartă. Hai, că nu trage nimeni tare. Vii?
-Nu se poate, răspunde Robert.
-De ce?, uăi.
-Pentru că m-aș murdări.
Cei de pe teren au înlemnit. Tricourile lor avea urme de minge murdară, la fel și pantalonii.
-Uăi!, tu vrei sî ti bat? Treci în poartî sau tai-o di aicea. Auzî la el!, să murdărești.
Robert s-a ridicat, iar eu am plecat împreună cu el.
-Să nu te superi, așa sunt ăștia pe aici, i-am spus eu.
-Asta e nimic, mi-a răspuns Robert. Să vezi cum vorbesc cei din București, cei din galeriile de fotbal, țiganii sau piețarii. Sunt obișnuit cu ei.
-Locuiești în București? De aia nu te cunosc.
-Da, am venit la bunici și am ieșit un pic să văd cum e satul . Nu e nimic de văzut pe aici.
-Și ai fost la meciuri? La meciuri din acelea cum se dau la televizor?
-Da, am fost. Locuiesc pe strada Popa Nan. Dacă ajungi cândva prin București să treci pe la mine.
Ne-am împrietenit repede, nici nu era greu. Eram doi copii care nu aveau loc pe terenul de joc și pe care cei mari îi doreau numai ca să le păzească porțile. Ne-am jucat în cerdac cu motanul de cauciuc, rățoiul Donald și mașina de tip remorcă. Am băut sirop și am mâncat perje. La acea vârstă, bucuriile vin una după alta, ca visele, ca binecuvântările de duminică. Către seară am hotărât ca a doua zi să mergem în centru, la cofetărie.
-Mergem să cumpărăm înghețată și dacă rămân bani, cumpărăm și timbre filatelice la cinci lei.
-E bine așa , a răspuns Robert. Poimâine plec la București, așa că mâine e numai bine.
Ne-am întâlnit dimineață. Aveam treisprezece lei și douăzeci și cinci de bani: o bancnotă de zece lei, o monedă de trei lei și una de douăzeci și cinci de bani din aluminiu. Robert avea paisprezece lei în monede de câte un leu. Nu am intrat în clădirea oficiului poștal pentru a vedea timbrele filatelice, am hotărât că asta va fi ultima noastră oprire, la întoarcere. Am ajuns la cofetărie, imediat după ce se primise marfă. Am cumpărat înghețată și eu și Robert. Înghețata costa trei lei și douăzeci și cinci de bani.
-Da’ ce sunt alea de pe raftul de sus?, a întrebat Robert.
-Ciocolată fină la douăzeci de lei, a răspuns vânzătoarea.
Lumea nu cumpăra deși toți ar fi vrut să mânânce măcar un pic de ciocolată.
-Ce lume proastă, a spus Robert. Hai să cumpărăm noi, chiar dacă e scumpă. Pune tu zece lei și pun și eu zece lei și împărțim jumi-juma. Ideea părea ieșită din comun, iar vânzătoarea și-a făcut cruce:
-Nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva!, a spus ea.
Nu ne-am mai oprit la oficiul poștal, nu mai aveam bani. Ne-am dus direct în cerdacul casei mele și ne-am așezat pe băncuța de lemn. Robert a desfăcut ciocolata.
-Are zece pătrățele, a spus el. Împărțim : cinci ție, cinci mie.
Mâncăm. Era ciocolată umplută cu cremă de căpșuni, o raritate pentru un copil care locuia la sat.
-Tare bună e , am spus eu.
-Tare bună e, a spus și Robert.
L-am condus până la gura uliții. Ne-am dat mâna și i-am urat rămas bun. Imaginea copilului în pantaloni scurți albaștri venit în Mălini tocmai din buricul capitalei mi-a rămas în memorie până azi. Au trecut patruzeci și unu de ani de atunci. Mai simt încă gustul ciocolatei cumpărată împreună cu Robert. Pe el nu l-am mai întâlnit, nu știu dacă mai locuiește pe strada Popa Nan sau a plecat undeva în lumea asta mare. Totuși, sunt sigur că nimeni nu a reușit să facă din prietenul meu din copilărie portar în jocul cuiva.
Mângâi coama cerdacului. Așez pe ea una dintre jucăriile din copilărie păstrate de mine într-o cutie deasupra beciului. Închid ochii și ascult bătăile inimii mele . Ascult.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 18

Am dormit foarte rău. Mi s-a părut că aud cum aleargă cineva prin cerdac. Am ieșit afară de câteva ori, dar nu era nimeni. M-am întors în așternut, când pe o parte când pe alta cu gândul la zgomotul pașilor făcut de cineva nevăzut.
-Ieși afară!, strigă mama. Ia hârlețul. Am cumpărat patru pui de pom . Hai!,să le faci gropi și să îi sădești. Hai, că ai timp de dormit tot restul vieții tale. Cam ăsta e scopul marilor și noilor generații.
Ies afară și iau hârlețul din magazie. Mama scoate puii de copac dintr-o pungă.
-Crezi că ar trebui să le punem și îngrășământ natural la rădăcină?, întreabă ea.
-Nu am pus niciodată și toți s-au prins.
-Asta da, e incredibil cum orice pom ai sădi,se prinde.
-E semn bun, nu-i așa?
-Da, adică ești un leneș care plantează uneori pomi. Nu e chiar ceva neobișnuit.
-Dacă zici mata.
-Ehei, ce treburi făceam noi când eram copii. Voi, nici ca adulți nu sunteți în stare.
-Unde sap?, mămică. Lasă lauda generației tale pentru alții. Știu că voi ați fost nemaipomeniți.
-Pune primul lângă locul în care a fost micul stejar. Apoi, celălalt lângă cioata de măr ionatan, iar ceilalți doi pe lângă gardul dinspre Ema, dar nu chiar aproape de el ca să nu se ducă jumătate de roadă pe loc străin. Avem doi pui de măr, un păr și un prun.
-Când o să facă primele flori, o să le pun nume.
-Și o să îți amintești cum i-am pus în pământ.
-Da, mamică. Cum să nu?
Mama aduce apă. Sap gropile, apoi mama udă locul. Mama ține de fiecare pomișor, iar eu umplu gropile cu pământ mărunțit cu lamă de hârleț.
-Să pui în jurul lor semne din bețe ca nu cumva să îi zgârie cei care vin cu plugul. Să nu cumva să uiți.
-Nu o să uit.
Mama pleacă. Mă așez pe iarbă la adăpostul brațelor vișinilor Sasha și Marko. Curăț un măr ionatan de coajă. Mestec încet miezul dulce-acrișor și mă gândesc cum peste câțiva ani voi mânca fructe din pomii plantați azi împreună cu mama mea. Lângă unul dintre pomișori au poposit turturelele Thaisa și Raisa. Le arunc coji de măr și acestea ciugulesc fără teamă la numai jumătate de metru de mine.
Mama se întoarce și privește ospățul micilor păsări:
-Nu pot să înțeleg de ce turturelele astea stau așa pe lângă tine. Sunt păsări sălbatice, ar trebui să le fie frică de om.
-Nu au de ce. Mie îmi sunt dragi.
-Asta e altceva, Eduard. Știi asta.
Mă ridic și plec pe hat. Privesc norii care vin dinspre Munții cei Mari ai Stânișoarei și albastru cerului meu. Trec pe lângă Ioana, cireșul de pe hat, apoi pe lângă Helga, mărul rămas pe hat ca să rodească întru bucuria mea. La capătul ogorului mă întâlnesc cu Ify care vânează șoareci de câmp.
-Ce faci aici?, panteruțo.
Mă așez pe iarbă și o privesc. Avem amândoi răbdare. Norii pleacă. Aștept un semn albastru și un cuvânt de alint. La capătul ogorului, alături de o pisică neagră și patru pui de pom ale căror rădăcini simt pământul neamului meu. Aici, printre semne dragi. În locul unde fiecare cuvânt aprinde o lumină.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” (Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 17

-Dacă ai carnet de conducere, iată, ești mereu pe drum, spun eu Ioanei. Puteai să mă suni ca să știu că vii încoace.
-Am adus pești lui Ify. Da’, ce credeai că am venit pentru tine?
-A, tu și Ify sunteți prietene. Am uitat.
-Desigur, că suntem. Pisicile negre și fetițele frumoase sunt prietene, răule. Ai uitat?
Stăm în livadă pe cioatele de brad. Ify mânăncă un fel de pești mici aduși de Ioana.
-De unde ai cumpărat peștii ăștia așa mici?
-Lucian i-a adus, habar nu am de unde.
-Cred că i-a pescuit el. Și de ce i-a mai adus acasă? Credea că o să faci tu haleu din ei?Auzi, da’ dacă or fi naibii vreo delicatesă din aia scumpă și când ajungi acasă, ăla face ca trenul ?
-Cum să fie delicatesă?, peștișorii ăștia. Dar ai dreptate, nu știu de i-a adus.
-Sunt ca boiștenii de pe la noi, dar au altă moacă. Nu am mai văzut asemenea struțo-pești? Ce faci dacă te sună Lucian? Spui că ești aici?
-Am închis telefonul.
-Dar dacă vine și el încoace? Că nu e departe Fălticeniul.
-Am încuiat poarta. Ce credeai?
-Serios? I-auzi!
Ify se suie în brațele Ioanei. Aceasta se bucură și își țipă bucuria în felul acela sublim , melodios, știut numai de femeile frumoase. Pisica neagră simte că este iubită și se alintă de pielea Ioanei, de sânii ei, de coapse.
-Mă iubește, spune Ioana. Ea e la fel ca mine: frumoasă și neînțeleasă. Nu vrei să vii cu mine la oraș?, negruță Ify? Vii?
-Vezi să nu? Să patruleze între dulapul lui Lucian și baie. Și pentru ce? Pentru că îi aduce soțul tău boișteni?
-Nu sunt boișteni. Nu știu cum se numesc.
-Am treabă Ioana. Trebuie să scot ceapa de pe straturi. Dacă vrei să mai stai, îți aduc o pătură și te uiți la mine cum mă chinui. Vrei?
-Te ajut și eu. Ce poate fi așa de greu ?
-Crezi?, tu.
-Da, dragule.
-Bine, dacă tot ai adus boișteni pentru pisica neagră, de ce să nu mă ajuți și la scos ceapa?
-Hi,hi,hi, râde Ioana. Let’ s go, Edișor.
Straturile de ceapă sunt în fața vișinilor Marko și Sasha, la capătul ogorului. Sunt trei straturi de ceapă: două de ceapă albă și una de ceapă roșie. Din păcate, ceapa roșie nu prea s-a făcut.
-Eu scot ceapa și o pun și coșarcă, iar tu o duci și o așezi pe nailonul galben de lângă cioatele de brad. După aia, iei cuțitul de pe masă și le tai cozile. Vin și eu după ce scot toată ceapa.
-Pot să car ceapa cu găleata aia albă de plastic? Coșarca e grea și când e goală.
-Bine, reginuță a boiștenilor. E bine și așa.
Mă mir că nu îmi cere să îi dau mănuși. Ioana începe munca, și culmea, nu se plânge, nu oftează, nu face pe victima. O privesc pe furiș cum taie cu gesturi stângace cozile cepelor. Se vede că e o femeie nemuncită, dar în niciun caz una leneșă. Și ea mă privește pe furiș. Poate că îi e sete, poate că vrea să renunțe la acest moft.
-O să vin să te ajut și la strâns popușoii. Găsesc eu un motiv ca să plec de acasă.
-Da’, azi ce i-ai spus lui Lucică? Presupun că i-ai trântit o minciună, ceva.
-Nu i-am spus nimic. Am vrut să fiu aici.
-Ca să îi aduci boișteni lui Ify și să curăți ceapă.
-Că să îi aduc pești lui Ify și să curăț ceapă, da.
-Teribil!
-Ai jucat la pariuri, meciurile de ieri ? Cum ai pus?
-Că bate Steaua pe Sparta și că Astra o ia de la Copenhaga.
-Ai câștigat? Câți bani?
-Am pariat doi lei și am câștigat opt.
-Doamne!, Eduard. Păi, ăsta e câștig?
Râdem amândoi. Mirosim a ceapă, suntem transpirați și plini de voie bună.
-Dacă tot nu putem merge împreună la mare, măcar ne întâlnim pe furiș și curățăm ceapă, culegem popușoi.
-Las’ că am mai făcut și altele, spune Ioana. Ai uitat?
-Nu am uitat!, cum să uit.
Am terminat de tăiat cozile cepelor.
-Acum, hai să le răsfirăm pe nailon ca să se usuce. Mâine le duc în pod.
-Am văzut că ai cules și bobul. Ești harnic.
-Dacă veneai ieri găseai și mâncărică de bob. Sunt sigur că nu ai mâncat niciodată.
-Nu, răspunde ea veselă. Chiar că nu.
Mergem și ne spălăm cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Torn apă într-un lighean și spun Ioanei:
-Așază-te pe ceva, ca să te speli pe picioare. Nu am baie, așa că, astea sunt condițiile.
Ioana se așază pe bancă și își vâră picioarele în apa ligheanului.
-Doamne!, ce rece e.
-Cum să fie rece?, ia să văd.
Apa e călduță, încălzită la soare. Spăl încet una dintre tălpile Ioanei. O văd cum închide ochii și imediat lăcrimează. Lacrimile ei cad în apa murdară și sfințesc apa de ploaie care a așteptat trup de femeie nefericită.
-Să știi că te iubesc Eduard, spune Ioana.
-Știu, fată frumoasă. Știu.
O ridic în brațe și o duc în casă. Lacrimile ei încă mai curg. Pe pielea mea. Pe sufletul meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” (Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 16

Diavolul citește scrisorile de adio ale sinucigașilor. Pădurile vuiesc, apele se strâng speriate în maluri, iar Charon cerșește milă umbrelor care aleargă de o parte și de alta a păcatului. Diavolul citește cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Numele oamenilor cuprinși de pământ sau de cuptorul crematoriului par metafore decapitate la porunca unui stăpân nemilos. Scrisorile sinucigașilor încep și se termină cu un adevăr chinuit, cu o sintagmă sau cu o frază în care durerea acoperă speranța cu pământ și umbră de cruce. Diavolul citește cu voce tot mai tare. Palmele sfinților sparg geamurile raclelor și din ramele icoanelor pictate de copii orfani curge sânge amestecat cu lapte de mamă nefericită. Sânii fecioarelor se întăresc și sub paturile lor își fac culcuș animale de pradă care miros a fum. Da, diavolul citește cu voce de femeie, scrisorile sinucigașilor. Satele cu nume de copac sunt în primejdie.
E trecut de miezul nopții. Toți frații pomi îmi strigă disperați numele de botez. Deși e abia început de octombrie, toată ziua a curs din ceruri lapoviță. Către noapte, stratul apos, a înghețat și a format o pătură grea care a răsucit brațele fraților pomi într-un fel nemaivăzut. Nu pot face nimic pentru a le ușura suferința deși mi-aș dori enorm asta. Iau grebla lungă de lângă magazia de lemne și încerc să scutur vița de vie. Peste drum , la vecini, bolta de viță de vie este deja la pământ, iar ei nu știu nimic, probabil că dorm. Împing cu grebla stratul înghețat de omăt, dar acesta nu vrea să cadă. Aduc și scara și încerc disperat să ajut. Îmi intră omăt sub tricou și în adidași. Palmele îmi sunt aproape înghețate. Mut scara și încerc în continuare să dau jos omătul înghețat care taie brațe vegetale asemeni unui pumnal alb-argintiu. Cred că vița de vie nu va avea de suferit. Felul în care e așezată pe schelet de fier și de lemn a ajutat-o să treacă clipa grea. Pun scara pe trunchiul Reginei Tuia. Crengile ei sunt aplecate tare de tot, unele dintre ele au ajuns până la pământ.
-Ajută-mă , frate om, strigă Regina Tuia. Mă sufoc sub omătul înghețat cu care ne-a acoperit diavolul. Grăbește-te! Ajută-mă!, frate om.
Trebuie să fiu atent cum scutur brațele verzi ale tuiei. Orice mișcare aiurea, ar putea face ca crengile sale să pocnească și orice ajutor din partea mea să devină inutil. Scutur prima dată crengile dinspre fântâna cu roată de lemn. Pletele mele devin la fel de albe ca zăpada de sub tălpile prințeselor nordice. Simt cum jumătate din omătul de pe crengi cade peste mine. Cu toate astea, nu pot da jos omătul de pe vârfurile tuiei. Sunt sigur că dacă nu intervin cumva, până dimineață, tuia va fi la pământ și în fața casei mele va rămâne un timp doar umbra acesteia ca o mustrare teribilă, fără de sfârșit.
Diavolul continuă să citească cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Aud cum dragostea se împarte între ultima respirație și marele zbor. Nume scandinave își unesc sângele cu nume din America de Sud, din Africa sau din Orientul Îndepărtat. Vocea de femeie a diavolului rostește cuvântul ,,Adio’’ atât de dulce încât apele de munte din Bucovina aruncă pe maluri otrava și se primenesc pe prunduri ca pruncii cărora mamele lor le pun în cada de baie petale de trandafir și floare de vișin sălbatic.
Aduc din livadă o beldie uriașă folosită pentru a pune la uscat covoarele și țoalele de cordele după ce au fost spălate pe masa de lemn. Ajung cu beldia până la vârfurile tuiei, dar omătul e înghețaț și cade greu . Până la urmă reușesc să dezbrac cât de cât Regina Tuia de cămașa otrăvită. Sunt ud și obosit. Mă așez lângă Regina Tuia, jos pe pătură de omăt și apă înghețată. Nu îmi mai simt palmele, dar în fața mea văd imaginea dezolantă a celeilalte tuia, cea mică. Gheața i s-a lipit de crenguțe și acum acestea atârnă de parcă ar fi legate de pământ cu funii învizibile. Nu e timp de odihnă. Mă ridic și curăț creangă cu creangă. Mica Tuie nu e mai înaltă ca mine, așa că această muncă nu e una sisifică. Arunc tricoul ud și îmbrac o cămașă albastră . Ajung în grădină. Aici e prăpăd. Cinci pruni sunt căzuți la pământ dincolo de gardul de lătunoaie al bătrânei Ema. Mi-e frică să văd ce se întâmplă la mine, dar nu am încotro și pășesc în grădină. Roger, micul stejar e rupt din rădăcină. Morgothia, vișinul de pe hat e rupt și el. Acesta a căzut ca un soldat undeva între hat și Ioana, mărul ionatan. Și cei doi vișini mari de lângă gard sunt căzuți la pământ. Și perjii de lângă gardul de sârmă sunt la pamânt. Încerc să îi ridic , dar nu se mai poate face nimic. Vișinii Sasha și Marko au scăpat, doar Sasha are o creangă ruptă, dar coroana lui se va reface la primăvară.
În liniștea otrăvită a nopții aud strigătele disperate ale Vișinului Bătrân. Fratele pom are aproape vârsta mea. L-am sădit în pământul strămoșesc când aveam doar cinci ani și l-am rugat pe Domnul să îmi păzească fratele pom de vântul cel rău. Vișinul Bătrân pare cel mai puțin afectat, poate și pentru că e imens în comparație cu orice alt copac din livadă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, spune Vișinul Bătrân.
Nu reușesc să răspund. Trunchiul Vișinului Bătrân se despică, de sus până la rădăcini și cade alături de gutui și mărul Fiindcă. Țip îngrozit și încerc să ajut, dar nu am cum , nu știu cum.
Îngerul de pază vine lângă mine și mă cuprinde încet de după umeri.
-Gata, frate om. Frații pomi au înflorit acum dincolo de albastru. Să nu te superi. Fiecare copac are rădăcini și pe pământ și în albastru.
-Mă obișnuisem cu ei, frate înger. Îmi sunt tare dragi.
-Știu frate om, știu.
Diavolul nu mai citește din scrisorile de adio ale sinucigașilor. Caută să îmi simtă ura, mânia, disperarea. Se apropie de hotarul satului meu și ascultă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, se aude ecoul cuvintelor Vișinului Bătrân.
-Drum bun către ceruri, frate pom, răspund trist.
Diavolul primește cuvintele mele ca pe o lovitură de sabie, iar scrisorile sinucigașilor cad în apa sfântă a Suhăi. Apa le va duce departe până în locul unde fiecare om, fiecare pom și fiecare cuvânt este prețuit la fel în fiecare zi, în fiecare anotimp, toată veșnicia. Îngerul de pază ia trupul vegetal al micului Roger și pleacă cu el. Rămân în grădină printre copacii căzuți. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos. Cămașa mea e ruptă în dreptul inimii. Rostesc rugăciunea de dimineață lângă Morgothia, vișinul căzut de pe hat. Rugăciunea mea acoperă urmele și cuvintele diavolului. Domnul primește trupul micului Roger și îl răsădește în albastru alături de ceilalți pomi plecați să bucure veșnicia Celor Veșnic Vii.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon