MĂLINI-Volumul II-Capitolul 16

Diavolul citește scrisorile de adio ale sinucigașilor. Pădurile vuiesc, apele se strâng speriate în maluri, iar Charon cerșește milă umbrelor care aleargă de o parte și de alta a păcatului. Diavolul citește cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Numele oamenilor cuprinși de pământ sau de cuptorul crematoriului par metafore decapitate la porunca unui stăpân nemilos. Scrisorile sinucigașilor încep și se termină cu un adevăr chinuit, cu o sintagmă sau cu o frază în care durerea acoperă speranța cu pământ și umbră de cruce. Diavolul citește cu voce tot mai tare. Palmele sfinților sparg geamurile raclelor și din ramele icoanelor pictate de copii orfani curge sânge amestecat cu lapte de mamă nefericită. Sânii fecioarelor se întăresc și sub paturile lor își fac culcuș animale de pradă care miros a fum. Da, diavolul citește cu voce de femeie, scrisorile sinucigașilor. Satele cu nume de copac sunt în primejdie.
E trecut de miezul nopții. Toți frații pomi îmi strigă disperați numele de botez. Deși e abia început de octombrie, toată ziua a curs din ceruri lapoviță. Către noapte, stratul apos, a înghețat și a format o pătură grea care a răsucit brațele fraților pomi într-un fel nemaivăzut. Nu pot face nimic pentru a le ușura suferința deși mi-aș dori enorm asta. Iau grebla lungă de lângă magazia de lemne și încerc să scutur vița de vie. Peste drum , la vecini, bolta de viță de vie este deja la pământ, iar ei nu știu nimic, probabil că dorm. Împing cu grebla stratul înghețat de omăt, dar acesta nu vrea să cadă. Aduc și scara și încerc disperat să ajut. Îmi intră omăt sub tricou și în adidași. Palmele îmi sunt aproape înghețate. Mut scara și încerc în continuare să dau jos omătul înghețat care taie brațe vegetale asemeni unui pumnal alb-argintiu. Cred că vița de vie nu va avea de suferit. Felul în care e așezată pe schelet de fier și de lemn a ajutat-o să treacă clipa grea. Pun scara pe trunchiul Reginei Tuia. Crengile ei sunt aplecate tare de tot, unele dintre ele au ajuns până la pământ.
-Ajută-mă , frate om, strigă Regina Tuia. Mă sufoc sub omătul înghețat cu care ne-a acoperit diavolul. Grăbește-te! Ajută-mă!, frate om.
Trebuie să fiu atent cum scutur brațele verzi ale tuiei. Orice mișcare aiurea, ar putea face ca crengile sale să pocnească și orice ajutor din partea mea să devină inutil. Scutur prima dată crengile dinspre fântâna cu roată de lemn. Pletele mele devin la fel de albe ca zăpada de sub tălpile prințeselor nordice. Simt cum jumătate din omătul de pe crengi cade peste mine. Cu toate astea, nu pot da jos omătul de pe vârfurile tuiei. Sunt sigur că dacă nu intervin cumva, până dimineață, tuia va fi la pământ și în fața casei mele va rămâne un timp doar umbra acesteia ca o mustrare teribilă, fără de sfârșit.
Diavolul continuă să citească cu voce de femeie scrisorile sinucigașilor. Aud cum dragostea se împarte între ultima respirație și marele zbor. Nume scandinave își unesc sângele cu nume din America de Sud, din Africa sau din Orientul Îndepărtat. Vocea de femeie a diavolului rostește cuvântul ,,Adio’’ atât de dulce încât apele de munte din Bucovina aruncă pe maluri otrava și se primenesc pe prunduri ca pruncii cărora mamele lor le pun în cada de baie petale de trandafir și floare de vișin sălbatic.
Aduc din livadă o beldie uriașă folosită pentru a pune la uscat covoarele și țoalele de cordele după ce au fost spălate pe masa de lemn. Ajung cu beldia până la vârfurile tuiei, dar omătul e înghețaț și cade greu . Până la urmă reușesc să dezbrac cât de cât Regina Tuia de cămașa otrăvită. Sunt ud și obosit. Mă așez lângă Regina Tuia, jos pe pătură de omăt și apă înghețată. Nu îmi mai simt palmele, dar în fața mea văd imaginea dezolantă a celeilalte tuia, cea mică. Gheața i s-a lipit de crenguțe și acum acestea atârnă de parcă ar fi legate de pământ cu funii învizibile. Nu e timp de odihnă. Mă ridic și curăț creangă cu creangă. Mica Tuie nu e mai înaltă ca mine, așa că această muncă nu e una sisifică. Arunc tricoul ud și îmbrac o cămașă albastră . Ajung în grădină. Aici e prăpăd. Cinci pruni sunt căzuți la pământ dincolo de gardul de lătunoaie al bătrânei Ema. Mi-e frică să văd ce se întâmplă la mine, dar nu am încotro și pășesc în grădină. Roger, micul stejar e rupt din rădăcină. Morgothia, vișinul de pe hat e rupt și el. Acesta a căzut ca un soldat undeva între hat și Ioana, mărul ionatan. Și cei doi vișini mari de lângă gard sunt căzuți la pământ. Și perjii de lângă gardul de sârmă sunt la pamânt. Încerc să îi ridic , dar nu se mai poate face nimic. Vișinii Sasha și Marko au scăpat, doar Sasha are o creangă ruptă, dar coroana lui se va reface la primăvară.
În liniștea otrăvită a nopții aud strigătele disperate ale Vișinului Bătrân. Fratele pom are aproape vârsta mea. L-am sădit în pământul strămoșesc când aveam doar cinci ani și l-am rugat pe Domnul să îmi păzească fratele pom de vântul cel rău. Vișinul Bătrân pare cel mai puțin afectat, poate și pentru că e imens în comparație cu orice alt copac din livadă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, spune Vișinul Bătrân.
Nu reușesc să răspund. Trunchiul Vișinului Bătrân se despică, de sus până la rădăcini și cade alături de gutui și mărul Fiindcă. Țip îngrozit și încerc să ajut, dar nu am cum , nu știu cum.
Îngerul de pază vine lângă mine și mă cuprinde încet de după umeri.
-Gata, frate om. Frații pomi au înflorit acum dincolo de albastru. Să nu te superi. Fiecare copac are rădăcini și pe pământ și în albastru.
-Mă obișnuisem cu ei, frate înger. Îmi sunt tare dragi.
-Știu frate om, știu.
Diavolul nu mai citește din scrisorile de adio ale sinucigașilor. Caută să îmi simtă ura, mânia, disperarea. Se apropie de hotarul satului meu și ascultă.
-O viață fără tristețe să ai frate om, se aude ecoul cuvintelor Vișinului Bătrân.
-Drum bun către ceruri, frate pom, răspund trist.
Diavolul primește cuvintele mele ca pe o lovitură de sabie, iar scrisorile sinucigașilor cad în apa sfântă a Suhăi. Apa le va duce departe până în locul unde fiecare om, fiecare pom și fiecare cuvânt este prețuit la fel în fiecare zi, în fiecare anotimp, toată veșnicia. Îngerul de pază ia trupul vegetal al micului Roger și pleacă cu el. Rămân în grădină printre copacii căzuți. Soarele răsare deasupra Pădurii Prisos. Cămașa mea e ruptă în dreptul inimii. Rostesc rugăciunea de dimineață lângă Morgothia, vișinul căzut de pe hat. Rugăciunea mea acoperă urmele și cuvintele diavolului. Domnul primește trupul micului Roger și îl răsădește în albastru alături de ceilalți pomi plecați să bucure veșnicia Celor Veșnic Vii.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 15

1 octombrie/2015. Domnul îmi strigă numele pentru a patruzeci și șaptea oară. Primesc chemarea odată cu răsăritul soarelui, în livadă, lângă Ioana, cireșul de pe hat. Mă bucur și simt cum firele de iarbă de pe hat îmi mângâie tălpile. Primesc desculț chemarea Domnului ca un prunc proaspăt botezat în lumina Vie. În jurul meu, culorile nasc culori, ecoul naște ecou, focul acoperă foc. Brațele Ioanei mă îmbrățișează strâns . Strâns.
-De ce stai desculț?, întreabă mama. E cald, dar o să răcești. Știi că nu ai asigurare medicală, nu ai nici bani, cum o să te descurci dacă te îmbolnăvești?
-Da’ de ce să mă îmbolnăvesc?
-Fiindcă așa sunt timpurile. Cei mai tineri sunt mai expuși bolilor. Și oricum, nici tu nu mai ești așa de tânăr. La mulți ani! Ți-am pregătit salată de roșii cu castraveți. Am cumpărat și pâine neagră. Hai să mănânci, azi avem treabă, nu glumă.
-Mulțumesc, mămică. Dar nu sărbătorim, dacă tot e ziua mea?
-Când o să ai bani ca să îți permiți asta o să și sărbătorim. Deocamdată ne vom preface numai.
-Și eu care credeam că avem tort de înghețată, savarine și suc din ăla bun.
-Ha, ha, ha. Și mai ce?
-Mda, hai la masă.
Rup miezul pâinii și îl înmoi în sucul de roșii. Apăs roșiile cu furculița și astfel sucul sporește. Mănânc întâi castraveții, apoi ceapa și abia la urmă feliile de roșii. Mama mă privește cu atenție:
-Din copilărie, ai luat obiceiul ăsta. Nu știu unde ai văzut asta că nimeni din familia noastră nu are obiceiul să mănânce așa. Tatălui tău îi plăceau roșiile, ce e drept, dar nu avea răbdare să mănânce așa.
-Tare e bun, răspund bucuros. Aș mânca toată viața numai salată de roșii. Tare îmi mai plac.
-Știu. Cum să nu știu?
Beau două căni de apă rece, una după alta. Nu e timp de pierdut cu aniversarea mea, așa că strângem masa și plecăm în livadă. Trebuie să secerăm strujenii de popușoi, apoi să îi clădesc popuri, ca în fiecare an.
-Hai!, strigă mama, nu sta așa de parcă ai visa bureți pe plită. Treci la treabă!
-Asta e, răspund eu.
Tai strujenii cu secera. Mama îi adună în snopi, iar eu după ce voi termina de secerat îi voi lega cu un fel de sârmă moale, apoi îi voi clădi în popuri în mai multe locuri din livadă. Secera nu e ascuțită, așa că munca e chinuitoare.
– Da’ a naibii de greu e de secerat cu secera asta. Oare ce se întâmpla dacă o duceam la ascuțit?
-La cine? Toți îs pe la munci , pe undeva. Cine să îți ascută secera ta? Ia o pilă și ascute-o tu. Nu e așa de greu.
Râd. Am făcut bătături în palme, dar sunt vesel ca un copil care știe că la capătul unei zile va primi îmbrățișare și alint.
-Hârșt!
Cad strujenii laolaltă cu holbura și iarba rusească. Buruieni ghimpoase îmi înțeapă picioarele și palmele.
-Mama!, uite că aici mai sunt câțiva curpeni de fasole pitică.
-S-or urcat pe strujeni și nu i-am văzut. Scoate-i la margine, îi luăm când plecăm acasă. Vezi să nu uiți de ei. Pune-i lângă codenarii găsiți pe strujeni.
-Bine, mămică.
S-au adunat destui snopi. Încerc să îi leg cu sârmă și reușesc să fac asta destul de ușor, dar mă și zgârii pe brațe.
-Tare mai ești neîndemânatec, se supără mama. Nu poți să faci o treabă ca lumea fără să te zgârâi sau să te lovești. Uite și tu cum arăți, parcă vii de la război. Chiar e așa de greu să fii oleacă atent cât muncești? Că doar pentru tine muncești în grădină, nu pentru altul.
-Ce e drept, așa e.
-Hai, clădește strujenii și termină de secerat și pe ceilalți.
-Bine, dar nu mă grăbi că nu sunt mașină.
-Ce să îți spun? Tare te mai grăbesc!
Așez strujenii. Fruzele lor uscate desenează linii roșii pe pielea mea. Simt cum aterizează pe pielea mea transpirată tot felul de insecte de la țânțari la buburuze sau muște verzi cu aripi mari.
-Cum naiba de vin toate gâzele astea pe mine? Mai lipsește un roi de albine sau de lăcuste. Mi-au intrat și în gură.
-Da, te cred , spune mama. Ești un adevărat martir. De ziua ta, te chinuie muștele. țânțarii , etc. Cine mai e ca tine? Ce viață grea duci tu!
-Mda, râzi de mine!
-Păi, nu e de râs?
Secer strujeni. Sunt și eu unul dintre truditorii acestei lumi. Pașii mei se alătură miliardelor de pași ai altor truditori. Întrebările mele caută răspuns în același loc, iar rugăciunea mea ajunge dincolo de albastru la același ceas binecuvântat când Marele Camarad deschide cartea vieții.
Ajung în capătul ogorului. Palma dreaptă e umflată, iar o bătătură are două beșici, una s-a spart și din ea curge sânge amestecat cu un fel de lichid gros. Mica rană mă ustură, dar mă prefac că nu s-a întâmplat nimic deosebit. Secer ultimii strujeni și mă apuc imediat de legat snopii.
-Acasă la mine, la Ibănești, aveam mulți snopi, spune mama. Nu aveam sârmă de legat cum are lumea acuma. Eram copii, dar știam să facem treabă gospodărește, nu ca oamenii de acum care când fac oleacă de treabă trebuie lăudați și corcoliți de parcă au venit de la Bug.
-Adică, de mine zici?
-Ei nu, tu ești vrednic tare de tot. Dacă m-aș lăsa în baza ta, ehei.
-Păi, nu fac treabă?
-Dacă nu îți zic eu cum, nu știu sigur dacă faci treburile cum trebuie și la timp.
-Eram sigur că spui așa. Acum o să zici: ,, ia uite, o făcut vulpea rană’’.
-Măi Eduard, măi. Hai termină treaba, lasă că te laud altădată.
-Dapoi’ cum.
Sunt mulți strujeni. Pământul a fost îngrășat anul ăsta cu gunoi de grajd, așa că recolta a fost una bună. Privesc rădăcinile strujenilor rămase în urma noastră ca niște vârfuri de sulițe gata să treacă prin tălpile oamenilor și aripile îngerilor. Leg ultimii snopi, apoi mă descalț. Țărâna ogorului meu e caldă. Simt mângâiere. Pașii mei poartă acum căldura ogorului, iar urmele mele sunt primenite de ierburi , frunze de popușoi și pietre negre . Mă așez pe o cioată în fața mesei de lemn din livadă. Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă, apoi pleacă în casă. Lângă mine, îngerul de pază, mănâncă salată de roșii și pâine neagră. Mai întâi mănâncă bucățile de castraveți, apoi cele de ceapă și abia apoi feliile de roșii.
-În felul acesta mănânc și eu frate înger, spun bucuros.
Îngerul de pază râde și continuă să mânânce. Sorb din ciocolata caldă. Stăm amândoi la masă ca doi prieteni bună: un înger lacom și eu, un bărbat desculț, dar cu sufletul întreg. Doi frați, două aripi, o singură rugăciune .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 13

-De ce ai deschis toate ferestrele?, întreabă Ioana. Ai dat și perdeaua deoparte.
-Vreau să intre doi fluturi albi, răspund eu. Să zboare prin cameră ca doi îngeri micuți. Și când vor obosi să poposească pe coapsele tale. Vrei?
-O, da. Vreau, vreau.
Ioana are carnet de șofer. Naiba știe cum l-a obținut pentru că nu îmi amintesc să îmi fi spus că trebuie să ia ore de condus. Pe la cinci dimineața, m-a sunat și imediat ce a aflat că astăzi sunt singur acasă s-a și suit în mașina ei tunată, cu aspect de tractor în miniatură și a plecat către Mălini. Acum stă goală sub plapumă și ridică din când în când câte un picior.
-O să le pun nume. Și tu pui nume la pomi, la animăluțe. Eu o să pun nume celor doi fluturași albi. Sunt sigură că vor veni, dacă ai spus tu că fluturii vor intra pe geam, apoi sigur asta se va întâmpla.
-Desigur, vor veni. Da’ cum de ai putut pleca de acasă la o oră așa matinală? Sau ai fugit pe ascuns și Lucian te caută acum ca un disperat?
-Hihihi, nu, nici gând. Lucian e la București, îl reprezintă pe unul care are nu știu ce belele. Doar știi că e penalist, ăștia ca el merg des la București.
Îi mângâi sânii. Ioana tresare și se așază sub mine, gata să mă primească în ea. Plapuma cade de pe pat și femeia-fluture îmi strânge spatele cu picioarele și își înfige unghiile în carnea mea. Din noi curge sânge alb și roșu, vin alb și roșu, nectar alb și roșu. Carnea noastră e nerăbdătoare. Înăuntrul Ioanei e cald și umed. Ca într-o apă în care s-au scăldat șaisprezece fecioare înainte de a își vopsi buzele cu sânge de pasăre de noapte. Ioana țipă și mă mușcă de gât, apoi de piept. Suntem uzi, transpirați și uimiți de nerăbdarea cărnii noastre.
-Nu vrei să rămân la tine de tot?, întreabă Ioana.
-Nu am cum să te țin, Ioana. Sunt cel mai sărac om din câți cunosc.
-Nu cheltui mulți bani, insistă ea.
-Normal, nu am bani deloc, așa că te cred. De ce te-ai măritat cu Lucian?
-Pentru că e bogat.
-Tocmai.
Ioana mă sărută pe piept.
-Ți-am lăsat o grămadă de urme. Ia spune, a fost Teona să culeagă cireșe?
-Nu, nici nu am mai vorbit cu ea de la nunta aia din Bistrița. Ești cam geloasă.
-Nu ar trebui?
-Ești măritată. Cum de ești geloasă?Trupul tău este căutat în fiecare noapte de alt bărbat.
-Ba nu e așa.
-Dar cum e?
-Ce știi tu! Nu e așa. Când vin cei doi fluturi albi?
-Vor veni, ai răbdare. Și ei se iubesc, acum. Ai vrea să vină aici doi fluturi oarecare? Trebuie să vină doi fluturi care au simțit la fel ca noi, doi fluturi care au văzut cum arată nectarul alb, așa se cuvine.
-Vreau să vină. Vreau, vreau.
Zâmbesc. Privesc pielea Ioanei și caut un loc de popas pentru buzele mele. Femeia își așază capul pe pieptul meu.
-Nu vrei să rămân cu tine. Îți place să fii singur și să suferi. Să te gândești mereu, ba că nu ai bani de pâine, ba că nu ai bani ca să plătești curentul electric, ba că s-a terminat gazul din butelie. Te chinui, toată viața ta a fost un chin. Totuși, știu că mă iubești, altfel nu ai fi dat numele meu mărului ionatan și cireșului de pe hat. Am dreptate? Hai spune!
-Ioana, mă arde locul acela unde m-ai mușcat. Poate că ai venin pe vârfurile dinților, cine știe. Ești tare frumoasă. Parcă ai fi ecoul unei ploi de toamnă. Parcă ai fi umbra unei scrisori de dragoste. Ești frumoasă, Ioana.
Zâmbesc. Ioana plânge. Întotdeauna plânge după ce a fost a mea.
-A ce miroase așa frumos, la tine?, întreabă ea cu ochii în lacrimi.
-Mama a văruit camera acum câteva zile.
-Cu var ? Adică a dat cu bidineaua ca zugravii ?
-Da, Ioana. Așa se văruia înainte în toate casele de la sate. Acum, lumea s-a domnit și nu se mai văruiește.
-Ce frumos miroase. Vai, ce frumos! Și chitara de pe perete de unde o ai? Știi să cânți? Nu mi-ai spus.
-Știu pe naiba! E pusă așa, ca să pară camera mai interesantă. Ce era să pun pe perete?, că nu am nimic de preț. Chitara e primită cadou acum mulți ani. Cred că e de prin anii ‚40. Nu prea mă pricep. Dacă vrei, o să îți povestesc o istorioară nostimă despre ea. Vrei?
-Daa, te rog. Aș sta un an nemișcată, cum vrei tu, doar să te aud povestind.
-Promiți că nu adormi?
-Hihihi. Promit, dragul meu.
-Ok. Era prin anii ‚90. Ninsese afară și era un frig cumplit, polar. Poarta dinspre drum s-a umflat și nu se mai închidea ca lumea, așa că a trebuit să tai pe lung o bucățică din ea, cam cât o jumătate de deget. Mi-a fost frică să nu stric poarta, dar am folosit bărdița și a fost bine.
-Ce e o bărdiță?, întreabă Ioana.
-E un fel de toporișcă, o să ți-o arăt când ieșim afară.
-Mi-e frică de arme.
-Cu asta tai capetele găinilor.
-Sărăcuțele! Cu poți să faci așa ceva?Mai bine ai mânca pește sau altceva. Răule!
-Era cumplit de frig. M-am trezit în curte cu unul de-a lui Pomișoară, un băiat bun, dar cam limitat ca inteligență. M-a privit vesel și mi-a zis:
-Te-o pârât cineva că ai o chitară. Mi-o dai și mie în noaptea de anul nou?
-Da’ ce, știi să cânți la chitară? Ai învățat la școala profesională din Fălticeni?
-Nu, da’ mergem să urăm pe gagici. Am văzut un film cu englezul ăla și ne-a venit ideea să mergem la gagici cu chitare. Avem și un acordeon stricat. Celelalte chitare sunt din scândură, dar nu contează. Am văzut că așa a făcut și englezul.
-Care englez?
-Ăla din film, e celebru cum de nu îl știi?
-Benny Hill? Ăla e actor de comedie, nu vă luați după el.
-Nu, nu acela. E unul cu numele Romeo.
-Romeo? Englez? Fugi!, bre de aici.
-Da, ăla care s-a sinucis dar nu a murit și nevasta lui cu care nu se însurase pentru că era minora și s-a otrăvit pentru că a crezut că el era mort , dar dormea.
-Ce zici? Asta seamănă a ,,Romeo și Julieta’’, varianta agramată.
-Așa, și Julieta. Și ei mergeau de Anul Nou cu chitările la gagici.
-Și după aia se otrăveau și nu mureau. Și gagicile se otrăveau pentru că erau neveste, dar nu erau căsătorite pentru că erau minore. Ăsta era filmul?
-Exact, ăsta era. Cu englezul ăla, cu Romeo.
-Băi Pomișoară, nu îți dau chitara. Mă tem să nu seduci prea multe englezoaice, mai ales că aveți și un acordeon stricat.
-Ți-e ciudă că noi mergem la gagici și tu nu. Ești mort de invidie.
-Da, Pomișoară. Ia, dispari tu din curtea mea că poate îți dau o lopată peste spinare și o să leșini, apoi o să te trezești englez și o să cauți pe Julieta în prundul Suhăi printre boișteni, grindele și porcușori.
-Hi,hi,hi, râde Ioana. Cum să îi dai o chitară așa de frumoasă? Dacă vrei îți cânt eu, știi că eu pot cânta destul de bine. Am vrut cândva să ajung cântăreață de operetă, dar m-am răzgândit.
-De ce ?
-E plictisitor. Trebuie să stau pe scenă și toată lumea se uită la fundul tău. E irațional.
Îi întind chitara. Ioana cântă. Nu înțeleg cuvintele. Cămașa îi cade și rămâne goală într-o cameră lipsită de podoabe . Îi acopăr buzele. Se lasă pe spate și închide ochii.
-Eduard, simt că întreg trupul meu e acoperit cu fluturi albi. Mă tem să deschid ochii, nu vreau ca albastrul privirii mele să îi sperie.
Unghiile ei pătrund din nou în carnea mea. Domnul ne învelește cu fluturi albi, mulți fluturi albi. Ioana geme neîncetat. Între carnea ei și carnea mea nu mai e loc pentru umbre sau cicatrici. Plutim pe cerceafuri, acoperiți cu fluturi albi. Izvoarele curg. Până la miezul nopții. Până la extaz.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 12

Noaptea are degete de piatră albastră. Cu ele mângâie imașurile, apele și dealurile satului meu. Scânteile urcă înspre cer împovărând întunericul cu frumusețea mutilată a rugurilor aprinse în locurile necălcate de fiarele-om. Diavolul sapă gropi de-a lungul apei Suhăi în care aruncă jucăriile orfanilor și buchetele de mireasă ale femeilor care se îmbracă în rochii mov în nopțile de vineri. Noaptea are degete de piatră albastră. Dacă aș vrea, aș putea sări de pe un deget al ei pe altul purtând în spate primul meu ghiozdan. L-aș purta ca pe o raniță de soldat. Nu aș pune în el cărți, mere și un pachețel cu felii de pâine unse cu magiun ca în copilărie ci l-aș umple cu nisip de clepsidră, cioburi de sticlă parfumată și bucăți de lemn smulse din băncile care străjuiau cândva aleile parcurilor din tinerețe. Da, dacă aș vrea, cred că aș putea sări de pe un deget de piatră albastră al nopții pe altul. Fără strigăt. Fără durere. Fără strigăt.
Am un pumn de monede. Le număr și mă gândesc că pentru fiecare monedă am făcut un drum: una e restul primit când am cumpărat pâine de la magazinul din Centru, alta e restul primit în piață după ce am cumpărat un kilogram de chipăruși, alta am primit-o tot ca rest în oraș, de la vânzătoarea de gogoși . Toate monedele sunt primite de la oameni care au zâmbit batjocoritor când au văzut că iau acești bănuți fără valoare. Pentru mine, un om care nu a primit niciodată bani pentru ceea ce scrie, și nici nu va primi vreodată, fiecare monedă poate ajuta, așa că nu las niciodată restul pe tejghea. Probabil că unii dintre vânzători mă cred zgârcit, nu au de unde ști că sunt poate cel mai sărac client care le calcă pragul. Număr bănuții: în total sunt cinci lei și 20 de bani. Ce aș putea face cu ei? Aș putea să îmi cumpăr o sticlă cu suc sau cinci franzele cu miez curgător și coajă amară. Nu sunt trist. Bărbații de vârsta mea numără milioane de euro, ridică tot felul de case uriașe și păcălesc femeile frumoase ale lumii cu bogățiile lor. Eu stau în cerdac și număr un pumn de bănuți. Lumea mea, atât de diferită de a celorlalți are alte repere, alte bucurii. Până la urmă, cu cinci lei și douăzeci de bani pot cumpăra chiar și două înghețate de fistic. Sau o jumătate de harbuz, dacă omul care vinde harbuji va dori să îmi dea numai o jumătate din el. Da, e bine și așa.
Merg să încui poarta dinspre drum. E un obicei inutil, dacă ar vrea cineva să intre ar putea sări peste gard, dar m-am obișnuit să încui poarta de lemn care dă înspre șosea. Înainte de a încuia poarta ies dincolo de ea. Șanțul e plin de hârtii aruncate de puștimea care cumpără dulciuri de la magazinele din apropiere. Văd hârtiile colorate la lumina chioară a becului de la stâlpul din fața porții.
-Salut Eduard!, îmi spune un om care trece pe drum. Ai ieșit la făcut curat, acuma, noaptea?
-Seară bună! Da, e mai bine să curăți șanțurile decât să îți curăți buzunarele.
-Adica cum?
-Adica, nu mă costă nimic să fac curat. E mai scump să arunci bani pe țigări puturoase și băutură scârboasă și după aia să faci pe supăratul ca o curvă nesatisfăcută.
-Pe mine mă faci așă?
-Nu distinse domn, doar matale ești bogat și nu bei ca o scroafă. Nu-i așa?
-Uăi, eu ți-am vorghit frumos.
-Așa, și?
Omul pleacă supărat. Îl văd cum intră pe poarta magazinului din vecini. Desigur, își va cumpăra țigări și băutură, apoi va pleca acasă unde va căuta scandal și-și va altoi zdravăn soția și copii.
Strâng hârtiile din șanț. Mi-aș dori ca lumea să se schimbe. Oamenii satului se laudă în fața camerelor de vederi, în ziare, pe net, peste tot. Laudele primite de la oamenii care nu le cunosc adevărata fața, adevatul lor caracter sunt hrană și aer pentru vanitoșii mei consăteni. Au nevoie de laude. Cu disperare, cu mare disperare.
Încui poarta și mi se pare că sunt strigat. Nu e nimeni în jur, doar bețivii de la masa magazinului din vecini care discută despre fotbal și prețul metrului de lemn. Mă uit spre podeț, apoi pe șosea, dar nu e nimeni. Privesc în sus și văd pe vârful stâlpului ,,electric’’ o barză uriașă. Mă frec la ochi, barza e tot acolo. Alerg în casă și spun mamei:
-E o barză pe stâlp! Vino să vezi!
-Lasă regiile astea de doi lei!. Berzele nu zboară noaptea.
-Poate de aia stă acolo, pentru că nu se poate orienta noaptea.
-Măi Eduard, dacă mă scoți afară pe întuneric și nu e nicio barză pe stâlp să știi că te altoiesc cu o mătură pe spinare de nu te vezi, cât ai fi tu de mare și de scriitor neînțeles.
-Trebuia să spui și treaba asta cu scriitoru’, nu te putea limita la faza cu mătura.
-Mergem să vedem barza ori ba?
-Hai!
Aprind becul din cerdac. Mama merge pe aleea de ciment și se oprește lângă poartă.
-Chiar e o barză acolo, spune ea. Sărăcuța de ea. A prins-o noaptea pe aici.
-Vezi? Credeai că te mint.
-Oare cum poate sta , acolo sus? Capătul stâlpului e cât o palmă de copil, iar pe colțuri sunt vârfuri ascuțite din fier beton. Să nu stingi lumina din cerdac, Eduard. Și să te uiți din când în când să vezi dacă nu a pățit ceva.
-Asta voiam să fac și eu. Săraca bărzucă. Oare, să pun scara să o dau jos? Totuși, scara e prea scurtă.
-Măi Eduard!, berzele stau pe stâlpi. E plin de cuiburi, nu ai văzut?
-Ba da, totuși, asta stă în picioare. O să obosească până dimineață.
-Nu cred. Berzele sunt păsări inteligente, mai inteligente ca mulți oameni. Va trece noaptea cu bine.
-Crezi?
-Sunt sigură.
Mama pleacă în casă. Rămân în cerdac, pe băncuța de lemn și privesc barza. Pe șosea trec mașini, faetoane și pietoni. Nimeni nu ridică ochii mai sus de lumina stâlpului, nimeni nu vede silueta berzei, nimeni nu simte frica și uimirea ei.
-Crezi că întâmplător a ales stâlpul din fața gardului tău?, întreabă îngerul de pază. Așa crezi?, frate om.
-Nu știu, frate înger. Tu ce spui?
-Poate că e un semn. Poate că venirea ei simbolizează ceva.
-Se spune că aduce vestea nașterii a unui copil. Asta e imposibil, eu nu am soție, iar de făcut copii prin străini nu am de gând.
Îngerul râde. Când un înger de pază râde în cerdacul unui om, cerul se înseninează, stelele căzătoare se opresc din cădere și șoaptele rătăcite își găsesc drum nou.
-Hahaha, râde îngerul, iar aripile sale împart întunericul în silabe vii. Frate om, îmi place tot ce ai spus. Dar poate simboliza și faptul că vei începe să scrii o nouă carte. Până acum ,cărțile au fost copiii tăi, nu-i așa?
-Crezi tu asta, frate înger? Crezi că asta înseamnă?
-Da, frate om asta înseamnă. Uite, pentru că ești așa cum ești îți voi îndeplini o dorință. Nu e prima oară, și din nou îți repet că trebuie să fie o dorință curată, una pe măsura sufletului tău.
Aduc pumnul de mărunțiș și îl întind îngerului de pază.
-Ce vrei să fac cu bănuții tăi?, întreabă îngerul de pază. Îngerii nu au nevoie de bani.
-Sunt cinci lei și douăzeci de bani. Nu îi poți lăsa undeva, unde să îi găsească un orfan? El va prețui bănuții și își va cumpăra, poate câteva pâini, poate o pereche de ciorapi. Poți face asta?, frate înger.
-Pot, frate om.
Îngerul ia bănuții și zboară către nord. Între timp s-a făcut dimineață. Iau căldarea și merg la fântâna cu roată de lemn. Barza întinde aripile și zboară. Întâi,zboară în cerc, în jurul casei mele, apoi pleacă înspre Munții cei Mari ai Stânișoarei. Mă așez pe cioata de lemn de lângă fântână și îi privesc zborul . Râd în hohote, iar ecoul bucuriei mele întoarce la Domnul, rugăciunile mele din copilărie. Astăzi este o zi curată. O zi în care o pasăre rătăcită se întoarce acasă. . .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 10

Vișinii Sasha și Marko au crescut mari și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului meu. Priviți de la distanță, par doi prieteni care se țin de mână și ocrotesc întinderea verde a micii mele grădini. În fiecare zi îi privesc, în fiecare zi le rostesc cu drag numele. Frații pomi au rodit, iar mama vrea ca eu să le culeg roadele. Din ele, mama va pregăti gem acrișor pe care eu îl voi mânca la iarnă, uns pe turte coapte pe plită.
-Mă duc să cumpăr zahăr, spune mama. Să strângi numai vișinile coapte bine, bine. Uite, ia găletușa de plastic în care au fost măsline. Să te sui pe cioata de brad ca să poți culege și vișinile de pe crengile de sus.
-Da’ mata unde te duci?
-Să cumpăr zahăr. Ai surzit sau nu ții minte de la mână până la gură?
-Ba da, am auzit, dar îmi place cum spui mata toate vorbele astea. Pare așa de important totul. Vișinile par niște trofee de mare preț.
-Să vezi ce trofee de mare preț îți dau eu dacă nu culegi mai repede vișinile. Apucă-te de treabă!
Mama pleacă. Încep să culeg roadele vișinului Sasha. Majoritatea vișinilor sunt coapte, așa că nu e nevoie să aleg. Găletușa de plastic se umple repede și sunt nevoit să o răstorn într-un lighean de inox. Încep să strîng și roadele vișinului Marko. Acesta este mai înalt, așa că aduc cioata de brad și mă sui pe ea. Cocoșul Kenny cântă și cerurile se deschid pentru a primi întrebări noi.
-Ce faci?, frate om, întreabă îngerul de pază.
-Strâng vișine, frate înger. Nu vezi ce de pete purpurii s-au întins pe hainele și palmele mele?Parcă s-au deschis răni dulci-acrișoare din care curge sirop înmiresmat.
-Strângi vișine, frate om. Întotdeauna pe 11 iulie strângi vișine. Întotdeauna.
Știu de ce îngerul de pază îmi amintește asta. În 1988, Marko o aducea cu mașina sa pe Jasmine ca să se întâlnească cu mine. Îi așteptam lângă Podul Moldovei.
-Vin să o iau pe la ora 21, spune Marko. Chiar crezi că e o idee bună să vă întâlniți aici?Mai bine vă duceați la un hotel, undeva. Dădeați și voi un bacșiș sau ceva. Ce naiba se întâmplă aici dacă dă peste voi careva din sat și o vede pe Jasmine îmbrăcată tradițional?
-Mergem ,,La Pini’’, pe malul apei Moldovei. I-am promis, nu pot da înapoi. E zi de lucru și lumea are alte treburi. Cine naiba să dea peste noi pe aici?
-Naiba știe. Careva apucat de patima pescuitului sau altcineva, oricine.
-Nu mi-e frică, spune Jasmine. Stau cu Eduard oriunde spune el. Cu el nu îmi e frică de nimic. De nimeni.
-Nu sunteți sănătoși, spune Marko. Aveți mare grijă. Ăștia ar fi în stare să vă ardă pe rug dacă vă găsesc pe aici. Cum naiba să înțeleagă cineva că un ortodox care nu calcă pe la biserică precum Eduard e în mare iubire cu o musulmană practicantă ca Jasmine? Nu vreau să vin diseară și să vă adun cu fărașul de pe malul apei.
-Stai liniștit, îi spun. Nu trece nimeni pe aici în zi de lucru.
-Bine, nebunilor spune Marko. Mă întorc diseară. Sper să funcționeze rabla asta de Dacie.Am cumpărat-o ieri de la unul care avea nevoie disperată de bani ca să dea la nu știu ce medic. Are ciroză și își închipuie că dacă dă bani va rezolva mare lucru.
-Chiar mă miram de unde ai mașina. Nu știam că ai carnet.
-Nu am carnet, se miră Marko.Nici acte pe dracul ăsta de mașină nu am.
-Și dacă te oprește un milițian?
-Nu mă oprește nimeni. Cine naiba să oprească un om care merge să aducă de pe malul râului Moldova o musulmancă? Zi și tu!
-Dapoi cum! Ha, ha, ha.
Marko pleacă. Dinspre Mălini, se vede în depărtare o remorcă încărcată cu lemne. Coborâm din șosea, în păduricea de pini care străjuiește malul apei. Cunosc fiecare piatră, fiecare mușuroi de pământ, așa că îmi e ușor să ajung la locul numit de mine ,,La Pini’’. Aici, pomii sunt ușor îndoiți, probabil de la curent și locul pare neumblat. Așez pe iarbă o pătură gri și scot dintr-o geanță albastră o farfurie, o pungă de vișine și o pâine neagră.
-Azi le-ai cules?, întreabă Jasmine? Pentru mine?
-În dimineața asta, da. Pâinea nu e proaspătă. E greu de găsit pâine proaspătă la țară. Aici e o altă lume. Uite, am și apă rece.
Răstorn vișinile din pungă în farfurie. Nu am cuțit, așa că îi fac semn Jasminei să rupă cu mâna din pâine.
-Știi, spune ea, m-am tot gîndit cum să te rog ceva. Știu că m-ai înțelege, dar tot îmi e rușine.Mă asculți?, Eduard.
-Te ascult, Jasmine. Ai văzut cerculețele care apar deasupra apei? Sunt semne că acolo, boiștenii, porcușorii și mrenele se încaieră pentru haleală. Spune, draga mea, ce rugăminte ai.
-Mi-e un pic rușine, Eduard. Știi, eu nu am stat niciodată goală, afară, undeva în natură. Nu vreau asta, dar mi-aș dori să stau fără haine, dezbrăcată, măcar până la jumătate. Crezi că se poate? Da?
-Se poate orice, Jasmine. Aici suntem doar noi, pomii strâmbi ai acestui loc și îngerii care călătoresc pe norii curați ai cerului.
Jasmine zâmbește. Are pielea albă, sâni tari și pe cap este tunsă chilug. Văd cum i se întăresc sfârcurile, iar ochii ei mari și negri cer sărut și alinare. Ne așezăm jos pe pătură, spate în spate. Pielea ei îmi frige coastele, simt cum dinspre Jasmine vin raze fierbinți care îmi răscolesc trupul. Stăm așa, ca doi copii care caută răcoarea apei și a pădurii departe de ochii celor care vor să ne mutileze tinerețea. O aud suspinând. Lacrimile ei se ascund de lacrimile mele. Tristețea ei aleargă împreună cu tristețea mea în pădurea de pini, răscolind iarba și împlinind blesteme.
-Sunt bune vișinile, spune Jasmine. Sunt tare bune.
Beau apă și ascult cum curg lacrimile pe pielea femeii tinere de lângă mine. Cred că imaginea unei femei pe jumătate goale, tunsă chilug, e la la fel de sacră ca imaginea nașterii sau a arderii pe rug. Ecoul curgerii lacrimilor ridică valuri de o palmă de înger pe luciul apei Moldovei și duce către înalt păsări de pradă care se vor întoarce înapoi purificate de albastrul Celui Veșnic Viu. Sub trupurile noastre crește iarbă nouă gata să se deschidă lumii într-un verde nemaivăzut, nemaiatins. Ne întindem pe pătură. Capul meu e în dreptul sânilor Jasminei. Văd cum pulsează sfârcurile și îi ascult respirația . Pe pielea ei coboară apă sărată care se pierde pe buzele și pleoapele mele.
-Dacă apele noastre se unesc în felul acesta, spune Jasmine, înseamnă că în Cartea Vieții cineva scrie cât de mult ne iubim.
-Cine scrie asta?
-E o mare taină. Poate un înger, poate un profet. Poate cineva atât de sfânt încât buzele noastre nu îi pot rosti numele. În ceruri, iubirea este prețuită mai mult ca orice. În ceruri, oamenii care se iubesc sunt numiți oameni.
-Oameni?
-Da, oameni. Ție, îngerii ți-ar spune frate om pentru că nimeni nu știe să iubească așa cum tu iubești.
-Frate om?
-Da, Eduard. Iubirea te apropie de îngeri, de veșnicie, de puritate.
-Dacă spui tu. . .
Lacrimile mele se ascund de lacrimile Jasminei. Tristețea mea și tristețea Jasminei se prefac în abur albastru și zboară deasupra pădurii. Ca două inimi îngemănate și binecuvântate. Ca două semne alese.
Ne ridicăm. Sărut capul tuns chilug al Jasminei. Aud cum urlă diavolul, departe în Pădurea Prisos.
-Nimeni nu ne poate despărți, spune Jasmine. Nici oamenii răi, nici anotimpurile, nici epavele corăbiilor.
-Nimeni, Jasmine.
-Nici străzile cu nume de războinici nemiloși, nici hainele cu inscripții bizare, nici cărțile de rugăciune ale celor orbi.
-Nimeni, Jasmine. Nimeni.
-Nimeni iubitule. Nimeni.
Se aude claxon de mașină. Marko e pe pod și ne așteaptă. Ne îmbrăcăm și mergem către el ținându-ne de mână ca doi copii. Marko are lacrimi pe față.
-Mă apucă plânsul când vă văd. Nu știu ce dracu’ am. Poate că îmi dau seama că nu o să iubesc și nu o să pot fi iubit așa în vecii vecilor. Mari nebuni sunteți.
O sărut pe Jasmine pe buze, iar ea închide ochii și spune ceva în arabă. Pleacă împreună cu Marko. Lacrimile mele se ascund de lacrimile ei. Se ascund.
-Am venit, spune mama. Am cumpărat zahăr. Văd că ai strâns două găletușe de vișine. Bănuiesc că acum aștepți un premiu, nu? Hai, că îți pregătesc o cană de ciocolată caldă.
-Nu acum. Mă duc un pic să văd apa Moldovei.
-Ce îți veni, așa, deodată?
-Mi s-a făcut dor. Las’ că vin repede înapoi.
Ies pe poartă și plec înspre prund. Am luat cu mine un borcan de vișine. Azi, nu am niciun ban, așa că nu cumpăr și pâine. Ajung după vreo patruzeci de minute în locul unde cândva am stat lângă Jasmine. Îngerul de pază e deja acolo. Ne așezăm pe iarbă și stăm spate în spate. Arunc în apă vișine coapte. Una, câte una. Lacrimile mele se ascund de lacrimile îngerului de pază. Se ascund.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI-Vol II”-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 8

-După o sută de ani ai apărut și tu. Puteam să fiu ucisă de careva, violată sau să crăp ca o proastă, pur și simplu.
Teona e furioasă. Lovește cu piciorul roata din față-stânga a mașinii sale și e gata să izbucnească în lacrimi.
-Puteai să îmi spui că ajungi așa târziu.Ce fel de om ești?
-Locuiesc în centrul satului, iar tu ești cu mașina la intrare în sat, în locul numit Mielușoaia.Voiai să mă teleportez?
-Știu că nu ai mașină, dar puteai să iei măcar o bicicletă de la cineva și ajungeai imediat.
-Nu știu să merg pe bicicletă, ești culmea. Nu mi-au plăcut bicicletele.Am avut tricicletă când eram mic, dar asta e altceva.
-Cum?Nu știi să mergi pe bicicletă?Mașină, evident, nu ai.Parcă ai fi din altă lume.
-Știu să călăresc.Chiar foarte bine.
-Ai cal?
-Hahaha! De unde naiba ?
Teona e gata să plângă. Se descalță de bascheți și intră în mașină. Intru și eu, oarecum contrariat de supărarea ei. Teona este o femeie la vreo treizeci de ani. E cea mai bună prietenă a Ioanei și este considerată drept ,,călugărița’’ Fălticeniului deoarece deși e de o frumusețe exotică este văzută rar în compania unui bărbat, iar la petreceri nu merge absolut deloc.
-Dar ce ai pățit?, întreb cu ochii la picioarele lungi ale femeii triste.
-Am pierdut ceva, după ce am băgat benzină și voiam să mă ajuți să o găsesc. Pe cine naiba să chem? Pe mama? Doar sunt în Mălini și pe tine, te știu. Ți se pare anormal?
-Nu, e ok. Ce ai pierdut? Și unde s-a întâmplat? Lângă benzinărie?
-Nu contează. Dacă nu ai venit la timp, acum nu mai contează ce am pierdut.
Teona aprinde o țigară.
-Vrei?
-Nu fumez.
-Firește. Nu fumezi.Nu știi să mergi pe bicicletă.Ajungi unde ești chemat după un secol.
-O să lași bascheții în șanț?Chiar dacă suntem înafara localității tot o să îi găsească un sătean care vine de la câmp.
-Te doare de bascheții mei?
-Desigur. Ai pierde enorm din frumusețe fără bascheții tăi mov.
-Aha, mă crezi frumoasă. Nu mă așteptam să spui asta. Când ne-am întâlnit ultima dată, mâncai gogoși împreună cu Ioana. Cred că tu și ea ați fost cândva apropiați. Mereu îmi vorbește despre tine.
-Gogoși, da. Ce poftă mi-ai făcut.
Teona se încalță, apoi aprinde altă țigară. E cald, fumul țigării se lipește de tricoul meu, de sânii Teonei și de iconițele de bord din care mă privește Iisus și câțiva sfinți triști și slăbănogi.
-Totuși, ce ai pierdut?
-Hai!, nu mai fi așa de curios. Curioșii se îmbogățesc greu.
-Așa, da!Acum pot să îmi explic lipsa banilor. Mulțumesc, Teonă filosoafă. Nu ai numai picioare kilometrice, ești și deșteptuță. Chiar dacă și repede pierzătoare de chestii de care nu îți mai amintești.
-Mă mărit. Am nunta în septembrie.
-Felicitări!E un boșorog?Te-ai îndrăgostit de un tânăr care bea bere cu paiul sau e un coleg de serviciu căruia vrei să îi faci o bucurie ?
-Neh, e un bogătaș din Ardeal.
-Oare cât de greu era să ghicesc? Trei sferturi din femeile frumoase pe care le știu s-au încurcat cu oamenii bogați.
-Și celelalte care făceau parte din sfertul celălalt?
-S-au sinucis sau au pierdut ceva prin șanțurile satului meu.
-Ha!, are dreptate Ioana.
-Cum așa?
-Ești într-un anume fel.
-Teona, ardeleanca de mâine! Ha, ha, ha.
Pe șosea trec mașini și faetoane încărcate cu fân. Teona își întinde picioarele peste ale mele. Mângâi carne, blugi, unghii și simt căldura tinereții unei femei nefericite. Mă privește. Îmi studiază felul în care mângâi. Aștept cuvintele și îndemnul ei.
-Am citit cărțile tale. De ce se numește Pădurea Prisos?
-A, te referi la pădurea unde eu mă plimb adesori. Ți-a plăcut numele în mod deosebit?
-Are o legendă? Sau îi spuneți voi, așa, dintotdeauna.
-Are o legendă, firește.
-Spune , te rog. Hai, spune.
-Legenda asta se spune numai la ureche de femeie frumoasă.
-Păi, și eu nu sunt?
-Ba da.
Teona se ghemuiește lângă mine. Mă cuprinde cu mâna dreaptă, iar cu stânga îmi explorează trupul.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Vrei?
-Depinde cum mă mângâi. Trebuie să îmi placă mult.
-Aha! După ce că ajungi la mine la o oră după ce te-am sunat, mai ai și pretenții.
Teora mă sărută. Are buze cu gust de afine. Îi simt limba, dinții, mușcătura. E o femeie cu gust de afine, o femeie rară și cu adevărat frumoasă. Mă sărută pe gât. Părul ei negru îmi acoperă pentru o clipă ochii și îi simt sânii cum se strivesc de pieptul meu.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Te rog!, Eduard. Te rog!
Primesc mângâiere după mângâiere.
-Pe vremea lui Ștefan cel Mare, boierii care ajungeau în prag de căsătorie aveau un obicei. Deși religia noastră ortodoxă spune că e bine ca mireasa să fie fecioară în noaptea nunții, miresele acelor timpuri nu erau niciodată astfel. De ce? Ei bine, din cauza unui obicei foarte, foarte ciudat. Tinerii boieri ai Sucevii veneau cu iubitele lor până la Pădurea Prisos. Așteptau să vină seara, apoi intrau în pădure. În timp ce făceau dragoste, tinerele trebuiau să strige tare de tot numele iubiților . Dacă ecoul se auzea, atunci era semn că tinerii se pot căsători. Dacă nu, nu. Se spune că erau seri în care numele multor bărbați erau purtate de ecoul pădurii. Acum, acest obicei s-a pierdut, dar în fiecare seară dacă întri în Pădurea Prisos poți auzi vocea unor femei care își strigă iubiții și dăruiesc odată cu acel cuvânt trupurile și inimile lor. Nu sunt femei din zilele noastre, dar e fain să auzi pasiunea și să vezi cum minotauri albaștri aprind pentru acei îndrăgostiți, focuri pe cer.
-Doamne!, Eduard. Ce frumos! Păcat că acel obicei nu a existat. Ai inventat tu chestia asta, nu-i așa?
-Da, ce era să fac? Dacă ai întrebat!
-Ai inventat un obicei atât de frumos, numai pentru mine?Numai ca să primești mângâierile mele?
-Da!
-O să te iubesc toată viața pentru asta! O să te iubesc și după ce voi pleca la dracu’ în Ardeal. O să te iubesc și după ce o să nasc prunc urât și mucos, bogătanului cu care trebuie să mă combin.
-Doar pentru că ți-am povestit?
-Doar pentru că mi-ai povesti, Eduard. Acum, hai să mergem în Pădurea Prisos că tot vine imediat noaptea. Poate auzim cum strigă o femeie de demult numele iubitului ei. Chiar dacă ai inventat asta, noi vom auzi pe cineva. Jur că vom auzi.
Lăsăm mașina fără pază la marginea drumului și pornim pe jos. Teona mă ține de braț și mă sărută mereu. Intrăm în pădure și ne așezăm pe iarbă. Noaptea a aprins stelele și inimile noastre.
-Încă nu se aude nimic, spune Teona. Trebuie să mai așteptăm.
Închid ochii și mă așez pe spate. Se aud țipetele păsărilor de pradă și pocnetul brațelor fraților pomi.Deschid ochii și privesc pe Teona. Femeia se dezbdracă de haine, de umilința zilelor monotone, de orice povară. Mă ridic și o strâng lângă mine. Unghiile ei întră în scoarța unui brad, apoi ale mele. Intru în ea și simt cum izvorul ei alb curge neîncetat.
-Eduard!, strigă ea.
O dată, de multe ori, de multe, multe ori.
Gemetele Teonei deschid porți în întuneric și acoperă cărările care duc către altarele pângărite. Pe scoarța bradului rămân semnele unghiilor noastre, petele albe ale râurilor și semnele de sânge ale pasiunii.
Coborâm la mașină. Teona mă sărută, apoi mă mușcă de umăr până ce sângele țâșnește pe fața ei.Pleacă. Plec și eu pe jos. Mă opresc la ,,Troacă.’’ și beau apă rece de la izvorul care vine dinspre munte. Nu pot să îmi potolesc setea. Poate și pentru că numele meu a fost strigat la miez de noapte în Pădurea Prisos. Din umărul stâng îmi curge sânge. Plec mai departe. Cu numele strigat și pielea ruptă de dinții unei femei care știe să iubescă cu adevărat. Cuvânt de cuvânt.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-EDITURA EIKON

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 7

Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum sunt mai înalți ca mine și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului. Roadele lor, încă necoapte, sunt legănate de vântul aspru care vine dinspre Munții Stânișoarei și descântate în nopțile cu lună nouă de îngerii de pază ai copiilor orfani. În fiecare zi , mă așez pe iarbă între cei doi frați pomi și beau ciocolată caldă. Brațele lor mă ocrotesc de șoaptele veninoase, de privirea minotaurilor și de tristețe, Uneori, fluier încet melodii din anii ’90. Aștept ca de undeva din albastru să aud răspunsul camarazilor mei plecați la Domnul. Privesc norii și mulțumesc Marelui Camarad pentru că în tinerețe am fost onorat cu prietenia unor oameni cu suflete și chipuri atât de frumoase. Da, vișinii Marko și Sasha au crescut. În verdele lor se aude uneori cântec de pasăre și vers curat de poezie vie. La umbra lor, speranțele mele se unesc cu rugăciunea de dimineață. Zi de zi.
Deschid portița unei poiate unde clocește o găină roșcovană. Ridic cloșca de pe ouă și o scot afară . Aștept să mănânce și să bea apă. I-am adus grăunțe, firimituri de pâine proaspătă și un ou fiert. Cloșca bea apă, apoi începe să alerge prin curte. Cam ăsta e ritualul ei în ultimile zile. De mâncat, nici vorbă. Alerg după ea, dar cloșca se ascunde sub cerdac. Mama se întoarce acasă. A fost plecată în sat, habar nu am cu ce treburi.
-Ce faci?, păzești cerdacul?
-E cloșca sub cerdac, răspund voios. Nebuna asta nu vrea să mănânce. Nu știu ce naiba să fac.
-O prinzi și îi bagi mâncare în cioc cu forța. Altfel, crapă de foame.
-Cum să fac asta?
-Cu degetele. Ce vrei să mergi la cursuri speciale unde să înveți cum să bagi grăunțe cu de-a sila în clonțul unei găini?
-Mama!, ce treabă scârboasă. Nu vrei să să îi dai mata mâncare? Hai, că eu o prind. Vrei?
-Hahaha, râde mama împreună cu Regina Tuia și norii albi care aleargă înspre Pădurea Prisos. Eduard, Eduard! Ce te-ai face fără mine?
– Păi, nu știu.
Am prins cloșca. Mama are dreptate, găina e ușoară de parcă ar fi plăsmuită din puf de păpădie, nu din carne și sânge. Nu are nimic în gușă. Mama aduce bucăți de mămăligă și grăunțe cu care hrănește cu de-a sila cloșca nebună.
-Gata! Acum du-o înapoi în poiată. Apă, a băut?
-Da.
Mama se așază pe băncuța de lemn din cerdac. Cred că e obosită și oarecum tristă.
-Am umblat degeaba pe drumuri, măi băiete. Nu mai sunt tânără. Mă dor picioarele așa de tare că îmi venea să mă așez undeva jos și să stau acolo nu știu cât timp.
-Puteai să îmi spui mie să merg în locul tău.
-Imposibil. Nu aveai cum.
-Ei, na. Sigur că puteam.
-Am fost să mă tund. În centru vine o coafeză din Fălticeni, dar culmea, drept astăzi nu a apărut. Mi-a spus cineva că mai e o frizeriță în sat, undeva spre Ocol. M-am dus tocmai acolo, ce era să fac.
-Și?
-Intru în curte la fata aia, doamnă, ce o fi. Era în curte. Îi dau ,, bună ziua’’ și o întreb dacă mă poate tunde. Femeia se uită la mine cu o față pe care se citea ura și mi-a zis că nu mă tunde.
-Cum așa? De ce ?
-Cică la ea trebuie să faci programare, nu se vine ca la piață.
-Ete, draci! Programare la tuns? La Mălini?
-Da, și a mai spus că joia ea e liberă și că o deranjez în ziua ei liberă.
Mi-am dat seama că frizerița nu a vrut să o tundă pe mama, cel mai probabil din cauza mea. Faptul că eu scriu despre sat și oamenii lui a supărat pe multă lume. Privesc trist înspre mama și mă întreb dacă își dă seama de ce frizerița din Mălini s-a purtat așa de urât cu ea.
-Mi-a mai spus că munca la coafor e muncă serioasă nu ca la spital, adică soră medicală, cum am fost eu.
Am un nod în gât. Nu spun nimic. Nu vreau să o supăr mai tare pe mama.
-Lasă că vorbesc cu careva din cei care face curse la Fălticeni și mergem la oraș. Te tunzi acolo. Facem și cumpărături.
-Ce bine! Mă bucur că ai bani și de cumpărături. Ai câștigat bani în somn sau ți i-a trimis un milionar excentric din America?
-Cum să nu!
-Mai bine, băiete!Mergem mâine la oraș. Dă-i naibii pe ăștia cu programările și coaforurile lor.
-Să se coafeze cloșca, acolo!Nu?
-Da, cloșca roșcovană.
Zâmbesc. Pe poartă intră Brăduța Casâncă. Mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Nu îmi pasă de fițele coafezelor rurale, nici de lipsa banilor. Mă întreb dacă voi putea fi în fiecare zi la fel de fericit ca azi, dacă sufletul meu va rămâne mereu întreg. Dacă Domnul nu va schimba culorile frunzelor, apelor, ochilor femeilor frumoase.
-O zâs Zenova sî mergeți sî luați di la ea niști haragi. O zâs sî iei zâs mata câțî ai nevoie. Îs cam subțâri, da’ alegi ci-i măi bun.
-Eduard, du-te și adu haragii, spune mama.
-Cum să merg cu haragii în spinare, pe stradă? Să mă pozeze sau filmeze careva?
-Nu în spinare, măi băiete. Du-te și închiriază o remorcă ca să îți transporte douăzeci de haragi. Cât poate să coste? Cinci sute de lei?Nu e mult. Hai!, fugi.
Brăduța râde din toată inima. Mama e glumeață și asta face ca ziua de joi să capete chip de copil jucăuș.
-Hai, Eduard, cî nu ti vedi niminea, spune Brăduța. Cini sî ti filmeze pi ulițî la Zenova? Da, sî știi cî nu poțî aduci tățî haragii odatî, chit cî iești așa barbat.
-Aduc douăzeci de haragi, stai liniștită.
-Îs vreo triizăci, sî știi.
-Na, trebuie să merg de două ori. Ăsta da, spectacol.
-Adu’ și tu zece haragi, Brăduță. Ca să nu mai mergă vedeta casei de două ori după haragi și să scape de filmat.
-Poati ni dă la desene animate. Nu?, doamna Dorneanu.
-Da, Brăduță. Auzi, la el. Se teme să nu îl filmeze careva cu haragii în spate. Hahaha.
-Numai să râdeți de mine sunteți bune, fac eu pe supăratul
-Hai!, gata. Mergi după haragi, măi băiete. Lasă fițele astea aricilor de sub cerdac.
-Dapoi cum? Haragi și arici.
-Hai, hai, băiete. Trece ziua și noi vorbim despre pietre aruncate.
Plecăm. Traversăm șoseaua și intrăm pe uliță. Privesc șanțurile înverzite, pietrișul drumului și urmele de faetoane lăsate în el. Pe lângă noi trec două vaci negre. Amândouă au la gât tălăngi care sună într-un fel ciudat.
-Astea îs vaci di celea cari dau lapti mult, spune Brăduța.
-De unde știi mata?
-Îs cumparati tocma di la Sibiu di undi îi președintili.
-Și ce? Președintele nu dă lapte. Și nici nu cred că ține careva vaci în oraș . Sau, da?
-Îs di la Sibiu aduse.
-Știu. Au ajuns pas cu pas. Bănuiam eu.
-Ba’, cu tiru.
-Dacă zici mata.
Ajungem la troiță. Brăduța se închină și aprinde fitilul candelei. O aștept și privesc între timp casele din jur. Peste tot se ridică mici palate care contrastează în mod evident cu mica mea casă tradițională. Nu îmi plac noile case. Par locuri fără suflet, lipsite de binecuvântare. Intrăm la Zenova.
-Uiti!, îs lângă cioata mărului bot di iepuri, spune Zenova. L-am tăiet în octombrie când o fo zapada ceea apoasî. Saracu’ copac, bun mai iera.
-Da’ Hulcică o plecat?, întreabă Brăduța.
-O plecat batî-l Dumezău să îl batî . Prostanu’ naibii di gușăt!
-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb contrariat de tristețea Zenovei.
-Api, măi copchile, am avut un nacaz mari di tăt. Ni-o trimis copchii bani din străinătati sî fac o sobî nouî. Am chemat pi Hulcicî din Baia cî el să zâci cî ar hi cel mai bun sobar din locurile aiestea. O vinit, o făcut soba, o probat fumurili. La douî zili când sî aprind focu, tăt fumu o ișât în casî, uăi copchile. Api, numa’ nu am murit. Ni s-o făcut rău șî dacî nu avem oleacî di lapti acru sî ieu pi stomacu’ gol crecî mă lua salvarea. L-am sunat pi tilifon. Patru zâli, nu ni-o răspuns. Az’ dimineață, m-am trezât cu el aicea. O făcut ci-o făcut și amu merge focu cum trebuie.Numa’ cî după ci-o plecat, Brăduța ni-o zâs cî o văzut cum animalu’ di Hulcică o scos di pi horn o pereche di nadragi vechi. I-o pus acolo data trecută ca să îl mai chem odată șî sî măi câștigi niști bani.
-Da’, Brăduța de ce nu v-a spus de treaba asta când era Hulcică la mata?
-M-o chemat barabatu’ meu până în casî. Când am ișât, Hulcică plecase.
-Și câți bani i-ați mai dat?, întreb curios.
-Patru sute de lei. A dracu’ gușăt.
Aleg haragi. Majoritatea sunt foarte subțiri și chiar putreziți. Brăduța alege și ea vreo opt și plecăm, nu înainte de a mulțumi Zenovei.
-Nu-i nimeni pe uliță, spune Brăduța. Nu ni filmeazî nici dracu.
-Da’ frumoși am fi cu haragii în spate, nu?
-Hahaha. Numa’ buni di dat la știri.
Ajungem acasă. Așez haragii în jurul lui Oblio, mărul pădureț. Mama alege pătrunjel pe masa de lemn din curte. Brăduța se duce la ea și încep a vorbi despre sat, despre prașilă, despre fasolele boambe și nopțile de iunie.
Mă așez pe iarbă, între vișinii ,Marko și Sasha. Privesc cerul albastru al satului meu. Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum, ei mă pot apăra de tristețe și de iernile timpurii . Închid ochii și îmi amintesc fețele camarazilor mei. Simt cum brațele pomilor îmi mângâie părul, brațele, sufletul. Deschid ochii și privesc cum se coc roadele fraților pomi. La căldura soarelui și a sufletului meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 6

Mă întorc de la moară. Transport un sac de făină de popușoi alb într-un cărucior vechi care scârțâie supărător. De fiecare dată când din față se apropie o mașină sunt nevoit să mă feresc înspre stânga, asta înseamnă că una dintre roțile căruciorului iese de pe șosea. Pe marginile șoselei e pământ moale și galben. La vreo douăzeci de metri de casa mea, roata din stânga căruciorului se înțepenește într-o gaură de pe marginea șoselei, aproape de șanț. Pe lângă mine, trec mașinile oamenilor bogați, faetoanele încărcate cu gunoi de grajd, remorci. Nu se oprește nimeni să mă ajute. Nimeni.
După un sfert de oră de chin, reușesc să scot roata căruciorului din groapă fără să o stric. Ajung în fața casei mele și deschid poarta dinspre drum. Am transpirat , iar părul și hainele mele sunt pline de praf alb de făină de popușoi.
Mă bucur mult că am ajuns acasă. Mă îndrept către bucătăria de vară. Mama a luat băncuța de lemn din cerdac și a așezat-o pe aleea de ciment. Pe băncuță e o sită deasă și un lighean de culoarea roșie cu o singură toartă, În fața băncuței, Ify, pisica neagră, se rostogolește și miaună ca într-un joc ciudat, fără sens. Mama iese din bucătăria de vară împreună cu Rezuca Tudoran.
-Vezi să nu dai peste mâță, îmi strigă Rezuca. Uiti la ea cum să dă pisti cap, fix ca oaminii când îi apucî dracii. Asă fac mâțâli când li trebuie motani.
-De ce ai stat așa mult ?, mă întreabă mama. Ai ajuns la moara din America? Asta din Mălini era închisă?
-Nu, chiar, răspund oarecum trist. Am avut un accident de cărucior, dar s-a rezolvat.
Las sacul în picioare, lângă băncuță. Mama va cerne imediat făina, apoi voi duce făina cernută într-un lădoi, în bucătăria de vară. Ify continuă să se tăvălească pe ciment. Are o privire pierdută și miaună încet. O mângâi. Pisica se urcă pe băncuță și își ascute ghearele de lemnul acesteia.
-Am zâs eu?, spune Rezuca. Fix ca oaminii când îi apucî dracii.
-Da unde ai văzut mata?, oameni care se tăvălesc pe ciment și își ascut ghearele, întreb amuzat.
-Da’ ‚ nu ti uiți la televizor? Nu ai văzut cum să strâng la emisiuni și caută pereche? Ci faci tătî zâua di nu știi ninica?
-Pe ce post vezi mata astea ? Pe Trinitas ? Pe ăla, nu mă uit. Acolo or fi.
-Doamne ! Nu pe Trinitas ! Aciala e postu’ popilor . Ei nu fac de astea cî îșî iau mari pedeapsî. Eu știu asta de la un popă-călugăr. Stai sî vezi cum o fost ! M-am dus la mănăstire cu surorile mele. Eram tânâră șî avem un examen. Am mers cu surorile mele să plătim o slujbă să fie bini.
-Ce examen puteai să ai mata ? Parcă ai făcut numai patru clase.
-Nu mai știu exact. Examen de fibrilație, parcî.
-De fibrilație ?
-Așă, exact. Șî ne-am dus la mănăstire. Nu era lume multă cî era iarna șî omătul era mare di tât. Am stat la slujbă. După aceia ni-am dus la spovidit. Ni-o spovidit după carti. Ni-o întrebat tăt, tăt, nu ca amu’ când popa uitî sî ti întrebi una-alta. După ci am ieșât di la popî am văzut cî era târzâu și pierdusâm cursa. Ci ni facim darî, noi ? Hai sî rămânim pisti noapte, cî pi gios nu era di mers cî erau lupchi pi drum. Ne-am dus noi în dormitorul di oaspeți. Nu prea am ci vrut sî dormim acolo cî erau câțiva moșnegi la cari li puțău chicioarili. Ci ni-am gândit noi ? Ia hai la popa care ni-o spovidit cî are douî camere. Poate ni lasî șî pi noi sî stăm acolo. Mergem, darî. Bocănesc la ușă șî aștept. Iesî popa:
-Ci vreți?, fiicelor. Di abia v-am spovidit. Aveți nevoie di ceva?
Eu i-am zâs :
-Părinti, în dormitorul comun puti tari di la niști moșnegi șî am vrea , dacă șî sfinția ta ești di acord să dormim tăti trei în camera celaltî cî mata ai două. Plătim, sfinția ta. În dormitor puti tare.
-Hă, hă, hă o făcut părintili.
-Ni lașî, am măi întrebat eu iarî.
-Hă, hă, hă o făcut părintili iar.
Noi ne-am uitat una la alta șî nu am înțăles ci o vrut sî zâcî. O stat popa oleacî și ni-o vorghit cam cu giumatati di gurî.
-Fiicile mele, iaca cum stă treaba. Di la o vremi, vini la mini o fimeie la timp di noapti șî mă ischitești. Bate la ușă șî când ies șî o văd îmi vini sî mă culc cu ea acolo pi gios, dar nu am voie. Am fost la mitropolit și i-am spus șî mitropolitul o zâs cî dacî mă culc cu ea nu am iertari dicât dacă îmi ard cununile deștelor. Așă cî ni fricî di ispită. Stațî măi ghini cu moșnegii cari put în dormitorul mari.
Iaca, așă s-o întâmplat. Vezi cî șî oaminii îs la fel ca mâțâle?
-Și fibrilația ?, întreb curios.
-Ci îi aceea ?
-Ai spus mata că ai avut examen de fibrilație.
-Doamni Ferești ! Eu am învațat numa patru clase. Nu am zâs eu așă. Hai, hai, Eduard poati ti ung oleacî cu făină șî tărâțî pi pleti să nu mă zâci prostii.
-Acum jumătate de oră ai zis de examen. Ia uite!, la ea.
-Hai, hai, Eduard. Iar începi ?
Mama râde și începe să cearnă făina de popușoi alb. Ify pleacă în livadă, dincolo de gardul de sârmă. Ar trebui să mă schimb de hainele pline de făină, dar mai stau un pic afară. Bate vântul și îmi place cum îmi ridică și îmi încurcă pletele.
-Sî nu uit sî vă spun di ci am vinit, spuni Rezuca. Vai!, ce am pățit asarî. Curațam mere într-un castron di plastic. Mă uitam la televizor la un film dispri niști țâgani șî mâncam mere. Uăi!, oamini buni. Dintr-o datî am adormit. Așă, di parcă m-o vrăjât cineva. Ci crezî cî am visat ? Să făcea cî am ieșât la poartă. Era dimineața șî am încept sî mătur în fața porții. Treceau vacile la imaș, copchii la școală. Era fix di parcî era adevărat. Și dintr-o dată dinspri Pădurea Prisos o apărut o luminî mari așă ca o remorcî di foc. Șî remorca aceea să îndrepta fix cătri casa voastrî. Da, fix la casa voastră venea. M-am oprit din măturat șî ne-am făcut cruci. Am zâs o rugăciune, dar remorca di lumină tot venea șî venea. Am lasat măturoiul în drum șî am vinit prin livadă sî vă zâc di lumina ceea mare. Am bătut tari di tăt la ușî, apoi am zâs sî viniți la mini ca sî scapațî. Voi ați vinit la mini șî remorca o trecut pi deasupra casâlor șî s-o dus la dracu, naiba să o ia, dincolo di imaș, di Brătiana, Cred cî o aterizat prin Băișăști, pi undiva. După aceea m-am trezât șî am auzât cum bati cineva la ușî. Ni-o fost fricî, era miezul nopții. O măi bătut iarî șî ni-am făcut curaj șî am ieșît afarî.
-Cini i acolo?, uăi, am întrebat.
-Mămăi!, iartă, o zâs cineva.
M-am uitat pisti tăt, dar nu am văzut pi nimini. Nu știu ci o ci fost.
-Dar matale ești cam surdă, spun eu. Cum de ai auzit ? Eu trebuie să strig la mata ca să fiu sigur că auzi ce spun.
-Iaca, am auzit clar.
-A naibii fibrilație.
-Ce-ai spus ?
-Vezi că nu auzi bine ? O fi venit la matale, popa după fibrilație. Mai știi ?
-Hai, hai Eduard. Haida, hai.
Râdem. Ziua de azi nu e un labirint pentru culori îngenunchiate. Hainele mele și pletele miros a făină de popușoi. Îmi spăl palmele, apoi fața, cu apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Fără tristețe e inima mea.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 2

E gri cerul satului meu. Stau în cerdac și privesc cum zboară două berze înspre Pădurea Prisos. Diavolul blestemă și le cheamă undeva într-un loc unde zborul este asemeni poeziilor erotice: criptat și magic totodată. Soarele e închis sub armura norilor. Între vulcanii nestinși ai luminii și privirea mea au rămas doar norii posomorâți, șoaptelor umbrelor și zborul celor două păsări.
Simt cum mi se umflă falca dreaptă. Probabil că voi avea un abces dentar uriaș. Pipăi obrazul și mă sperii, nu am avut niciodată un asemenea abces. Din bucătăria de vară, se aude conversația dintre mama și Brăduța Casâncă. Intru în casă, iau o oglindă și mă întorc înapoi în cerdac pe băncuța de lemn.
-Șî la ci îni agiutî cî am așă mult popușoi?, întreabă Brăduța. Niciodatî nu am avut așă mult, da mie îmi pari rău dupî sămânța di popușoi vechi. Nu ișău așă mulți, da’ era mai ghini.
– Da’ aistea, ce au?, întreabă mama. Îți sparge mațele mămăliga făcută din făina lor ?
– Nu îi bunî mămăliga. Nu să leagî ca lumea. Îi ca un chisoc șî rea la gust pi deasupra.
– Da’ de unde ai avut sămânța de popușoi ?
– O luat barbatu-miu de la Stațiuni. Ci-i drept o avut câti trei știulețî pi strujan, da ci-am câștigat cu aiasta ? Găinili nu vor sî crapi în ieli grăunțî di aiestia nici bătute. Porcii mânâncî oleacî șî dupî aceia guițî sî li dau altceva. Nu trebuie schimbatî sămânța.
Falca mea se umflă în continuare. Mă privesc în oglindă și mă sperii. Ar trebui să merg urgent la dentist, dar voi cumpăra antibiotice și voi aștepta să se desumfle. E ciudat că nu mă doare nimic.
-Șî nu poți țâni porcii flămânzî, continuă Brăduța. Api i normal sî cumpăr grăunțî dacî am plin coșăru’ cu popușoi? Oari ci dracu’ au popușoii iștea di nu îs buni la gust?
Mă ridic și merg în bucătăria de vară. Mama și Brăduța mă privesc curioase.
-Iar ai abces?, se supără mama. De ce nu te duci la dentist? Acum, iar trebuie să cumpărăm tratament.
-Eu știu pi cineva cari o murit di la o măsă, spune Brăduța. Nu o tratat-o la timp șî o murit cî i-o agiuns sângili la creier.
-E grav dacă îți ajunge sângele la creier?, întreb cu o voce foarte serioasă.
-Nu măi este scapari. Măi ghini ti duci la dentist șî îțî scoati ci ai rău în gurî. Ci s-o umflat o măsă ori un dinti?
-Limba. E abces la limbă, nu la dantură.
-Doamni ferești!, nu am mai auzât așă ceva. Ia scoate limba sî văd șî eu.
Scot limba amuzat.
-N-are nica limba, bre, spune Brăduța. Tot la măsă ai ceva.
-Multă minte mai ai, se supără mama. Du-te la farmacie și cumpără ceva injectabil : oxacilină sau penicilină. De unde scoți prostiile astea ? Auzi!, abces la limbă.
-Du-te!, mă îndeamnă, Brăduța. Să nu să suie sângili la creier. Auzi, Eduard, di ci să fac așă mulțî popușoi din sămânța cumparatî di la Stațiuni?
-E modificată genetic, sămânța.
-Adicî, cum modificată ?
-E tratată și e spornică. Cum sunt și barabulele de sămânță. Numai că nu e prea sănătos. Îți poate ajunge sângele la creier dacă mânânci multă mămăligă din făină de popușoi din ăsta.
-Serios ? Di asta nu mânâncî porcii?
-Ei nu, am glumit. Dar am citit că nu e bună pentru ficat și alte organe. Nu e sămânță obișnuită, așa că nu e foarte sănătoasă. Așa cred.
-Api, eu la primavarî nu măi pun sămânțî di aiasta. Auzî, sî mânânc făinî modificatî magnetic, bătu-i-ar Dumnezău pi aiștia di o inventat asta.
-Genetic.
-Cum?
-Genetic, tanti Brăduța. Magnetic e altceva.
-La roșii e magnetic, așăi?
-Posibil.
-Vezi? Șî eu măi știu câti ceva.
-Da, da.
-Du-te după injecții, se supără mama. Lasă geneticul și magneticul. Hai!, întinde-o.
Zâmbesc și plec în casă. Găsesc o bancnotă de cincizeci de lei, mototolită și pătată cu cerneală. Nu plec înainte de a bea o ciocolată caldă chiar de ar fi să îmi explodeze falca. Mă așez înapoi pe băncuța de lemn din cerdac. Așez bancnota pe coama cerdacului și pun peste ea cana plină cu ciocoladă caldă. Nu apuc să sorb licoarea dulce. Intră pe poartă un preot gras, cu mustață, însoțit de doi bărbați cu părul alb, îmbrăcați în costume gri.
-Bună ziua!, mă salută preotul. Bărbații în costume gri nu spun nimic ci dau doar din cap.
Preotul mă privește cu interes, apoi spune unuia dintre cei doi însoțitori:
-Trece numele domnului în caiet. Văd că aveți abces. Cu rugăciune și ajutor medical trece rapid.
-A, nu. Sunt grăsuț din naștere, nu e abces.
-Sunteți grăsut numai la o falcă ? Se poate așa ceva?
-Da, e genetic. Bunicul era la fel. I se umfla falca dreaptă de Sânzâiene.
-Adică sunteți parțial grăsuț numai în anumite zile?
-Da. Am și eu fanteziile mele.
Cei doi bătrâni se apropie de mine. Unul dintre ei scoate un caiet școlăresc și un pix. Miroase a alcool. Mă privește în ochi și așteaptă ceva. Preotul se uită la bancnota de sub cana cu ciocolată caldă.
-Cum te cheamă?, mă întreabă bătrânul pensionar-secretar.
-Eduard.
Omul scrie prenumele meu pe o foaie albă. Mă privește insistent și așteaptă ceva. Preotul își pierde răbdarea.
-Dai odată sau nu?, mă întreabă bătrânul.
-Ce să dau, domnule?, întreb contrariat.
-Stați așa!, intervine preotul. Omul are dreptate, nu i-a spus nimeni nimic. În satul nostru, avem o biserică frumoasă. Avem și casă de prăznuire și casă de oaspeți. Și casă parohială avem, normal. Trebuie să cumpărăm două centrale : una pentru casa parohială și una pentru biserică și mai trebuie să punem termopane. Asta înseamnă că avem cheltuieli mari. Preotul din satul dumneavoastră și primarul ne-au înțeles și ne-au lăsat să colectăm donații.
-Știam că taxele se colectează, nu donațiile, am răspuns trist. Nu contează. Și eu ce trebuie să fac?
-Dacă vreți, puteți să ajutați cu o donație, spune preotul privind la bancnota de cincizeci de lei. Vecinii dumneavoastră au dat 100 de lei, două sute de lei, cât au avut și ei.
Cei cincizeci de lei sunt singurii bani pe care îi am în casă. Nu sunt sigur că îmi vor ajunge pentru a cumpăra flacoanele de oxacilină. Mi-e rușine de privirile celor trei, dar simt și o repulsie față de modul acesta de a cere bani pentru locașurile de cult.
-Eu nu am termopane, nici măcar centrală. De fapt, nici mașină de spălat. De ce ar trebui să dau bani cuiva care întreține fanteziile altora? Adică, a da bani pentru termopanele unei biserici înseamnă că am făcut un act creștinesc?
-Nu vorbi așa cu părintele că are trei facultăți, aproape că țipă omul cu caietul școlăresc. În loc să îți pară bine că te punem ctitor la biserică și ți se citește numele la fiecare slujbă, tu te iei de părinte? Părintele are trei facultăți. L-o dat și la televizor.
-Îmi dați chitanță pentru bani?
-Domnule, intervine preotul, noi nu dăm chitanțe dar te trecem pe caiet și îți pomenim numele la slujbe.
-Astea sunt fantezii, părinte. Vă trebuie termopane când lumea moare de foame. Nu vă dau nimic. Ar trebui să vă fie rușine să cereți.
Oamenii pleacă. Preotul se uită urât la mine și mă înjură printre dinți. Sar cerdacul și alerg desculț după ei. Nu îi ajung. Oamenii urcă într-o mașină de lux și pleacă la deal către satul Suha. Mă întorc în bucătăria de vară. Mama continuă discuțiile interminabile cu Brăduța.
-A fost cineva?, întreabă mama. Parcă am auzit vorbă de om străin.
-Omul care citește contoarul electric.
-Și ce a spus? Avem mult de plată?
-Mult. Tot mai mult.
-Of!, ce vremuri, se supără mama. Nu știu ce o să ne facem.
Mă duc în livadă. Diavolul blestemă din nou casele îmbogățiților peste noapte, leagănele copiilor celor care vând și cumpără suflete.
O buruiană de pe marginea șanțului valorează mai mult ca promisiunile oamenilor care cântă operă de proastă calitate în biserici. Culeg câțiva fragi sălbatici răsăriți prin iarba de umbră. Cele două berze se întorc la cuibul lor de pe un stâlp din Ulița Poștei. Mă doare capul și am temperatură. Mânânc fragii. Diavolul blestemă și mai tare oamenii în negru, slugile lor, cerul gri.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Vol II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 1

Pe șosea trec două faetoane încărcate cu lucernă . Calul care trage primul faeton fornăie și primește câteva bice pe spinare de la stăpânul său.
-Las’ cî ti giugănesc eu sâmbâtî șî n-ai sî mai ai tu airi di aiestea, îi strigă omul cocoțat pe uriașa movilă vegetală.
Scot tărăboanța din șopron și o parchez în fața prundișului rămas după ce a fost cârpită aleea de asfalt. Ar trebui să car prundișul sub cerdac și în felul acesta să astup gropile făcute de ploaie sau de scalda găinilor. Ridic prima lopată cu prundiș, dar mă opresc imediat. Tărăboanța îmi e dragă, mi-e teamă că dacă o voi încărca cu prundiș, i se vor rupe brațele și va deveni un obiect vechi, mutilat și nefolositor. Dinspre Suha vine o remorcă încărcată cu bușteni de brad. Calul nărăvaș se teme și pentru o clipă dă impresia că se va arunca în șanț. Soția celui care adineauri înjura calul, țipă :
-Îuu, țâni harmasaru’ cî ni trântești ! Țâni-l!, uăi.
Remorca trece pe lângă cele două faetoane, ia curba din dreptul școlii și pleacă mai departe ducând cu ea fala pădurilor mălinene. Pleacă și cele două faetoane, iar eu mă hotărăsc să car prundișul cu o găleată neagră de plastic.
-Da di ci cari cu găleata? Tărăboanța i în concediu?
Doi tineri, soț și soție, mă privesc din drum. Cei doi râd de tărăboanța mea, probabil ultimul ,,mijloc’’ de transport de acest fel din zonă. Tata spunea că lucrurile sunt ca și oamenii, trebuie să fie folosite până când ,,carnea’’ lor se destramă. Le poți fotografia, filma, dar nu e bine să le păstrezi undeva, asemeni obiectelor de muzeu deoarece ele sunt făcute să simtă tăișul vieții și binecuvântarea luminii.
-I în concediu,? întreabă din nou, bărbatul.
Îi privesc cu atenție pe cei doi și îmi dau seama că nu știu cum îi cheamă. Presupun că locuiesc în satul Poiana Mărului, dar nu aș putea jura că nu mă înșel.
-Nu e în concediu, îi răspund. E cam veche și mă tem că prundișul o va dihoca de tot.
-Uăi!, ci importanțî ari o tărăboanțî? Dă-o dracului!
-Pentru mine, are.
Tinerii râd, Pe șosea trec în continuare faetoane conduse de bărbați supărați. Tânăra se bagă și ea în seamă:
-Am văzut pe fisbuh cî li pui numi la găini șî la copaci. Tărăboanța are șî ea un numi?
-Târfo.
-Uăi!, di ci vorgheștî așă cu fimeia me? Cum îți permiți?
-Așa o cheamă pe tărăboanță, Târfo. I-am pus numele acesta știind că o mulțime de gogomani și agramate mă vor întreba cum am botezat-o. E tărăboanța mea, așa că e firesc să îi spun cum vreau.
Tinerii pleacă supărați. În urma lor rămân mirosul iute de țigară și cuvinte rostite pe jumătate despre Dumnezeu, arhangheli și mame.
Umplu găleata de plastic. O dată, de două ori, de multe ori. Întind pietrișul sub cerdac cu ajutorul unei greble de fier. Mă opresc în dreptul burlanului de la intrare. De aici încolo e locul pe unde vin aricii care locuiesc în fundul cerdacului. Nu voi supăra micile animăluțe, sunt prietenii mei dintotdeauna.
-Ai terminat?, mă întreabă Yasmine, mica mea vecină.
-Da, sunt teribil de harnic. Hai în livadă să bem ciocolată caldă.
-Da, da, vreau!, se bucură micuța.
Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.
-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.
-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?
-Nu știu cum sunt alea.
-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.
-Ciocolată caldă?
-Ciocolățică călduță.
-Ce fain. Ai învățat la școală ?
-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.
-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?
-Bineînțeles.
Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.
-De ce i-au tăiat oamenii răi un braț Morgothiei?, întreabă Yasmine sorbind din ciocolata caldă.
-Păi, Hadesa e moartă, la fel Nero, la fel Pufoasa. Nu mai au cui face rău.
-Săraca Pufoasa, suspină Yasmine. Mi-e tare dor de ea.
Se întâmpla anul trecut, de ziua mea. Domnul îmi strigase numele pentru a patruzeci și șasea oară. Am simțit cum se clatină pereții, iar umbra mea a trecut prin ei, prin albastrul toamnei și s-a întors abia după ce cuvintele Domnului nu s-au mai auzit. Afară, vântul a deschis porțile cerdacului, așa că am ieșit să văd dacă s-a întâmplat ceva. Eram desculț și oarecum obosit, mă duruse toată noaptea o măsea cariată. După ce am ajuns în cerdac, am privit înstinctiv către poartă și am văzut ceva incredibil. Pe poarta mică dinspre drum era întinsă Pufoasa. Părea o eșarfă îmblănită care se lipise de lemnul de brad. Am alergat către poartă într-un suflet, dar Pufoasa era moartă. Cineva a omorât-o și a așezat-o pe poartă, iar ea a înțepenit în acea poziție nefirească. Am luat-o în brațe și am dus-o în livadă, undeva lângă ostrețele putrezite ale gardului bătrânei Ema. Pufoasa murise cu ochii deschiși. Am săpat o groapă de vreo jumătate de metru, dar pisica nu intra în ea deoarece înțepenise în acea poziție ciudată.
-Ce faci acolo?
Era mama. Aș fi vrut ca mama să nu vadă, să nu afle că mica pisică a avut un sfârșit atât de urât. Nu am avut cum ascunde trupul înțepenit al Pufoasei. Am văzut uimirea de pe fața mamei și m-am simțit rușinat ca și când aș fi fost vinovat pentru tot ce se întâmplase.
-Nu încape, acolo?
-Nu încape. A înțepenit, așa că trebuie să lărgesc, dar și să adâncesc groapa.
-Unde ai găsit-o?
-În șanț. Lângă podeț, poate a lovit-o vreo mașină.
Mințeam. Nu puteam spune adevărul pentru că mama s-ar fi supărat și mai tare.
-Sapă. Am umplut livada cu gropi în care am pus pisici și câini. Săraca Pufoasă. Ce frumoasă și cuminte era. Sapă, Eduard. Sapă.
Era ziua mea. Împlinisem patruzeci și șase de ani și săpam în livadă groapă adâncă pentru o pisică ucisă de un om rău. În groapă, i-am pus și ghemul de lână cu care se juca uneori. Am acoperit-o cu bulgări de pământ argiloși. Pufoasa primise îmbrățișarea pământului.
Între timp a sunat telefonul. Era Lucian, soțul Ioanei.
-Hai la mulți ani ! Să ajungi vestit ca Everestul și bogat ca renii lui Moș Crăciun.
-Danke!, her Lucică. Te-aș invita la un ospăț, dar în viitorii o sută de ani voi sta aiurea cu banii. Dar dacă nu ești pretențios, haida încoa ‚ ne descurcăm noi cumva.
-Lasă bre, că nu îmi place la Mălini. Ioana zicea că poate vrei să ieșim undeva, la dracu, noi departe de oraș, tu departe de consătenii tăi. Ce zici? Trecem să te luăm și găsim un loc ca lumea? Băgăm în noi beroanțe, dulciuri și frigărui scârboase coapte de Ioana. Vrei?
-De unde dracu’ bani de beroanțe? Că e ziua mea, ar trebui să le cumpăr eu, nu voi.
-Bre!, nu mă dispera. Am cumpărat tot. Zi că mergi, altfel vin și te iau cu forța.
-Bine, her Lucică.
Ioana și Lucian au ajuns în Mălini după mai bine de o oră. Mai întâi s-au oprit în dreptul școlii, Ioana a coborât în șanț și a strâns castane sub privirile puștanilor din curtea școlii. La mine au ajuns fericiți și nerăbdători.
-La mulți ani !, Edișor, a spus Ioana. Să fii fericit.
-La mulți ani!, bre gothicule, a urat Lucian, vesel cum rar l-am văzut. Ești gata? Mergem ?
-Păi, da. O clipă să bag în șopron, hârlețul. Tocmai am îngropat pe Pufoasa. Au omorât-o oamenii de bine din zonă.
-Au omorât pe Pufoasa ?, a strigat Ioana. Pe Pufoasa mea ? Ai promis că mi-o dai mie.
-Când am spus asta ?
-Ba da, ai spus. Ai spus că mi-o dai mie ca să scape teafără, să nu o omoare ca pe celelalte pisici ale tale.
-Se răsfață, a spus Lucian. Normal că nu i-ai spus. Unde dracu voiai să ții pe Pufoasa ? În frigider ? Crezi că i-ar fi fost undeva mai bine ca la Mălini?
-Ba da, a spus că mi-o dă mie, continuă Ioana.
Arunc hârlețul în șopron și plecăm undeva cât mai departe de oamenii răi. M-am așezat pe bancheta din spate, lângă Ioana. Lucian conducea încet. Am văzut castanele și am râs.
-De unde ai castanele?, am întrebat mirat.
-Mister, a răspuns ea. Nu am voie să spun.
Trecem de centru, coborâm către Ocolul Silvic, apoi trecem de Podul Suhăi. Ioana mă calcă pe un picior și își mușcă buza de jos. Nu spun nimic, mi-e frică să nu creadă Lucian cine știe ce. Îmi lipesc tâmpla dreaptă de geamul mașinii și aștept. Trecem și de Podul Moldovei, apoi de Cornu Luncii.
-Eu zic să întindem o masă, undeva în câmp, unde nu vine nimeni .
Ideea loanei părea destul de bună, deși puteam merge la pădure sau pe malul râului Moldova. Lucian alege un loc departe de șosea. Ioana scoate din portbagaj o masă portabilă . Pe masă apar tot felul de dulciuri, șampanie, etc. Cei doi prieteni mi-au cântat ,,la mulți ani’’. Vocile lor sunt mai mult comice decât melodioase, dar gestul mi s-a părut foarte fain. Mă îndop cu savarine și beau suc de lâmâie.
-Măi!, da’ câte savarine poate băga Eduard în el, se miră Lucian. Mai rar așa ceva.
După câteva beri, ne-am liniștit. Piciorul drept al Ioanei explorează sub masă locuri de carne fierbinte. Vântul ridică o parte din fața de masă, iar Lucian râgâie.
-Da’ nesimțit mai ești, se supără Ioana. Cum naiba să mâncăm dacă tu râgâi?
-Adică voi doi nu râgâiți, never ever?, se apără Lucian.
-M-ai auzit tu pe mine râgâind? Nici nu știu cum se face. Ești barbar, de la fotbal ți se trage.
Piciorul Ioanei s-a oprit din explorat. Privesc fix o savarină, dar nu pot să o mănânc, nu mai pot.
-Și cum merge cu scrisul?, mă întreabă Lucian. Cei din satul tău îți cumpără cărțile?
-Nu cred, am răspuns. Mai degrabă cei care mă știu de pe net sau oricare alții. Ca să citești trebuie să îți placă să faci asta și să ai și un pic de timp liber. E dificil.
-Crezi că lumea de la sat nu citește? Nu te cred.
-Nu am cum să demonstrez asta, dar pariez că dacă dai cadou cărți nu le ia nimeni.
-Nu există așa ceva.
-Dacă îți spun . . .
Lucian privește fix într-un punct. Ioana și-a retras piciorul și îl privește speriată. Se aude lătrat de câine, iar două muște verzi au aterizat pe savarină.
-Te-ai îmbătat?; îl întreabă Ioana. Ce dracu’ ai rămas așa de parcă ai văzut comoara piraților?
-Te îmbraci cu un tricou pe care să scrie ,,Nu am avut dreptate. Sunt varză.’’ ?
-Cine? Eu?
– Nu tu, ci Eduard. Dacă îți dovedesc că ăia care locuiesc la sat chiar citesc.
-Frate, unii citesc, îi răspund eu, dar destul de puțini. Nu pot generaliza, dar în principiu dacă le oferi cărți o să îți dea cu ele peste bot. Hai măi Lucică!, fii serios.
-Da’ îmbraci, tricoul? Am unul primit de la colegi. Nu e pe măsura ta, dar pariul e pariu.
-Bine, Lucică. Staț-i-ar tricoul în stomac!
-Atunci, așteptați-mă că mă întorc în juma’ de oră.
Rămân singur cu Ioana, lângă o masă plină cu mâncare și băutură, în câmp, departe de șosea, departe de orice locuință. Ioana are un binoclu mic, din acelea folosite de unii la teatru sau la operă. Urmăresc mașina lui Lucian.
-A ajuns la șosea?, întreabă Ioana.
-Acum a ajuns, A plecat către oraș, presupun.
Ioana se dezbracă. Nu o întreb de ce și dacă nu e riscant. Întrebările formale nu își au rostul. Suntem doi oameni lăsați singuri într-un câmp de pe care au fost culese toate roadele. Nu putem pleca , nu ne putem ascunde dorințele. Trupul Ioanei este fierbinte și umed. Mă mușcă ușor de piept și simt cum își înfige unghiile în spatele meu. Țipă încet bucuroasă. Cerul, pământul și culorile se mișcă odată cu noi. Gemetele noastre bucură firele de iarbă rămase necosite. Izvorul meu fierbinte udă corabia Ioanei. O aud cum mă cheamă. Unghiile ei intră mai adânc în carnea mea. Zvâcnește și țipă prelung. Știu că e fericită.
Stăm pe spate, dezbrăcați și privim cerul. Nori scămoși vin dinspre apa Moldovei și zboară către Rădășeni. Ioana tremură . Îi simt cuvintele vii, cu adevărat vii.
-Vreau să stăm așa până dimineață. Nu am nevoie de haine. E de ajuns îmbrățișarea ta, poezia ta. Ți-am spus că îți iubesc poezia? Că plâng când citesc poemele tale?
-Mi-ai spus, Ioana. Mi–ai spus.
Ne îmbrăcăm. Lucian poate sosi dintr-o clipă în alta. Una dintre sticlele de șampanie a căzut de pe masă și s-a spart.
-Cum naiba de s-a spart?; întreb sincer mirat. Are o sticlă groasă, ai zice că e nevoie de un ciocan pentru a o sparge.
-Poate că s-a spart ghinionul, spune Ioana. Știi că este o vorbă.
-E o vorbă aiurea, Ioana.
-Știu.
Ioana se apropie și îmi mângâie pletele. Degetele ei sunt fierbinți, le simt cum se mișcă în părul meu ca niște șerpi lacomi care adulmecă flămânzi. Se apropie de mine și îmi mușcă ușor buzele. Ne privim. Ne simțim. Ne privim.
-Nu mă interesează dacă vine acum, spune ea. Nu mă interesează.
Se dezbracă din nou. O strâng în mine,intru prin ea, apoi revin și iar intru în ea, iar și iar. Pe spatele Ioanei s-au lipit fire de iarbă și bulgări mici de pământ uscat. Gemetele ei desfac tăcerea în milioane de silabe fericite. O strâng și mai tare. Ochii ei strălucesc și îmi primenesc restul de viață rămas de trăit. Respir tot mai greu. Simt cum trece lumina din mine în Ioana și din ea înapoi în mine. Ioana strigă din nou. Tare. Mai tare.
Lucian ne găsește la masă mâncând ciocolată și privind cerul de octombrie. Ioana respiră greu și are obrajii roșii ca miezul harbuzului.
-Bre!, cum naiba ați spart șampania că nici pietre nu sunt pe aici, se miră Lucian. Uite !, bre, tricoul.
Tricou adus de Lucian e cu vreo trei numere mai mici decât al oricărui tricou purtat de mine în ultimii zece ani. Are culoarea albă, iar pe piept e inscripționat cu majuscule negre : ,,NU AM DREPTATE.SUNT VARZĂ’’.
-Vrei să îl îmbrac?
-Nu bre!, îl îmbraci dacă nu ai dreptate. Dacă ai dreptate, îl îmbrac eu.
-Și cum aflăm care dintre noi are dreptate?
-Lasă asta în seama mea.
Lucian deschide portbagajul mașinii.
-Ei? Ce mai aveți de spus?
Portbagajul e plin de găleți de plastic, de toate culorile. Pe bancheta din spate e un pachet mare cu cărți.
– Nu m-am prins, Lucică.
– Bre!, mergem prin câteva sate. Întrebăm pe oameni ce vor : găleata sau cartea. Dacă ăia iau mai multe cărți, porți tricoul o zi întreagă. Și nu prin sat la tine ci vii și prin oraș.
-Ești diliu ? E cu trei numere mai mici. O să mă interneze la nebuni.
-Bre!, nu fă pe șmeherul. Ai sânge sau nu în instalație ?
-A’ dracu creatură ești!, Lucică. Și dacă o să câștig?
-Îl port eu, ce naiba.
– Și de unde știu eu că te duci cu tricoul ăsta la job?
– Îți spune, Ioana. Ok?
– Mda, fie.
Lucian a cumpărat o sută de căldări de plastic și o sută de cărți, toate scrise de autori străini celebri.
-Crăpai dacă ai fi cumpărat și cărți scrise de mine, îi spun râzând.
-Lasă ,bre. Să nu zică lumea că facem reclamă.
Lucian este foarte bogat. Pentru el, o asemenea distracție e doar un motiv de a face a doua zi mișto la serviciu împreună cu unii dintre colegii lui. Intrăm în mașină și Ioana deschide radioul. Muzica îmi face bine. Ioana îmi mângâie genunchiul drept. Îmi mușc limba , iar pulsul o ia razna. Ne oprim în Groapa Rădășenilor. Patru oameni mănâncă lângă o căruță încărcată cu strujeni. Lucian cheamă pe un bărbat cu părul alb și ochi albaștri.
-Ia ce vrei, îi spune Lucian. O găleată sau o carte. Gratis și fără întrebări.
-Eu am lucrat douazeci de ani la combinat, spune omul. Nu mă vând pentru o găleată. Nu îmi trebe’ liberali. L-ai văzut pi aista care vre’ președinte să își facă cruce? Spune l-ai văzut?
-Bre omule!, ce treabă are viitorul președinte cu găleata sau cartea matale? Ia ce vrei și votează cu dracu’ și gata. Nu fac propagandă politică. Am zis eu ceva?
-Atunci de ce e albastră găleata?
-Sunt și de alte culori, bre. Ia ce vrei. Dacă știam luam numai negre.
-Precis nu ții cu liberalii?
-Mă doare fix undeva și de liberali și de ăilalți.
-Bun, dă găleata încoa’.
– Nu vrei o carte?
-Ce să fac cu ea? La ce îmi folosește ?
Omul ia găleata, iar Ioana râde de se prăpădește.
– Ce să fac cu eaaaa?, râde Ioana.
– Nenea Combinat e mai prostuc, spune Lucian. Las’ că mai vedem.
Trec două fete de gimnaziu. Aleg gălețile. Lucian privește încruntat către noi și înjură printre dinți. Se oprește și un cetățean pe bicicletă.
-Ce fel de cărți?, întreabă el.
-Literatură, răspunde Lucian scârbit.
-Aceea groasă de cine e scrisă ?
– Moliere.
-Și cu cât te plătește Moliere ca să îi faci reclamă?
-Bre!, Moliere e mort. Nu are nevoie de mine ca să îl promovez.
-Dă găleata. Cu asta măcar scot apă sau dau de mâncare la porci. Ce să fac cu Moliere și cartea lui. Arunc-o dracului că nu îmi trebuie.
Într-un sfert de oră, Lucian a dat patruzeci de găleți și nicio carte. Ioana îl privește cu subînțeles.
– Gata, plecăm de aici, spune Lucian. Următoarea oprire e în Sasca.
Localitatea Sasca este foarte aproape. Oprim chiar lângă indicatorul cu numele satului. Spre norocul nostru, e plin de oameni care lucrează la ridicarea unei case. Îi chemăm la pomană și ei vin imediat. Toți, fără excepție, aleg gălețile. Au mai rămas doar 20 de găleți, iar cărțile sunt neatinse. Șansele ca Lucian să fie câștigător sunt zero.
-Mergem la Mălini, spune el. Acolo sunt altfel de oameni.
– Da’, precis cobesc fericit.
Oprim în apropierea Ocolului Silvic, lângă un magazin de unde ies și intră tot felul de oameni. Lucian cheamă o femeie între două vârste.
– Nu-mi trebi cărți di acelia cum scrie Dorneanu. O scris el dispri obiceiurili noastri di Anu’ Nou? Or cum am ridicat case cu două etajî? Îi ciudî cî el ari casă di ceea vechi șî noi tățî avem bani șî el nu ari. Nu-mi trebi cărțî de-a lui cu cordealî șî poezii cî noi sântem oamini gospodari. Cum sî ducim di aiestea în casî?
– Adică vrei să spui că sunt rușinoase cărțile?; întreabă Ioana.
– Da, Dorneanu nu scrie de noi cî muncim șî avem tăt ci vrem. Nu ni trebe cărțî di aiestea. Dă găleata încoa. Noi avem scriitor pi Labiș cari o scris suti di cărți dispri Mălini nu ca Dorneanu cari n-o scris niciuna dispri sat.
-Unde o scris Labiș sute de cărți despre Mălini?, se enervează Lucian. Eu numai din cărțile lui Eduard am citit despre Mălini, și oricum, nu am cărți scrise de el.
-Nu conteazî, tățî scriitorii îs niști împuțâțî. O scris cumva dispri ci case faini îs în Mălni șî ci garduri di chiatrî avem?
-Mă disperi cu casele voastre, se supără Lucian. Ai un fix, ce dracu?
-Șî țâie, ți-i ciudî cî n-ai, așă-i? Dă găleata.
Până la urmă, Lucian nu a reușit să dea nicio carte. S-a îmbrăcat cu tricoul alb, apoi a dat mâna cu mine.
-Ai câștigat. E de doi lei toată povestea asta. Plecăm acum. Să treci pe la noi când vii în oraș.
Îi salut pe cei doi. Mașina pleacă înspre oraș ducând cu ea un bărbat îmbrăcat în tricou alb, o femeie cu ochii în lacrimi și o sută de cărți nedorite.
-Mai vrei să îți spun și alte cuvinte alintate ?, întreabă Yasmine.
– Mai știi ?
– Pufoasa- pufoșica.
– Pisică?
– Pisicuță.
Îngerul de pază ia ramura de vișin tăiată a Morgothiei și urcă în ceruri cu ea. O va pune la picioarele Domnului, iar buzele Marelui Camarad vor rosti binecuvântare curată. Privesc albastrul satului meu. Dincolo de el, Cel Veșnic Viu alintă dureri și binecuvântează cărările celor rătăciți întru dreptate. Rostesc împreună cu Domnul și îngerul de pază : casă-căsuță, poartă – portiță, inimă – inimioară.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vol II)-Editura Eikon