MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 4

Norii ascund singurătatea Domnului. Privirea mea nu poate trece dincolo de perdeaua câlţoasă care acoperă tristeţea divină. Vişinii întind braţe uscate îngerilor-oameni. Aud cum plâng frunzele pârjolite ale mărului ionatan. Mă aşez pe trunchiul de brad şi ascult. Frunzele plâng. Umbre cu aripi uriaşe vin dinspre imaş. Trupurile lor se preling deasupra caselor, uliţelor, rănilor. Cântă cocoşii. Cei şase cocoşei, pui de anul acesta, aflaţi în livadă întind capetele şi scot nişte sunete subţiri, nemelodioase. Frunzele îşi încetează plângerea. Mă ridic şi odată cu mine se ridică spre cer braţele tuturor Dornenilor care au iubit cu patimă satul lor drag, Mălini.

Vreau să vopsesc soba de tablă din livadă. Am găsit o cutie cu vopsea gri. Cutia este pe jumătate goală. Am şi diluant.

-Nu o să faci nimic cu vopseaua, spune mama.

-De ce?

-E vopsea pentru lemn. Nu va prinde pe tabla aia ruginită şi arsă.

-Ba va prinde.

-Ce arde focul, nimeni nu poate vopsi.

Poate că mama are dreptate. Încep să vopsesc burlanul sobii. Vopsesc gros tabla, mai ales în locurile în care mi se pare că este foarte ruginită.

Acum doi ani, mama venea însoţită de un ţigan dolofan cu ochi vicleni şi limbă ascuţită.

-Eduard, uite omul ăsta spune că ne vopseşte tabla casei cu numai un milion jumate’.

-Nu se poate, am răspuns eu. Anul trecut am dat şase la alţii ca ei şi rugina a reapărut după câteva luni.

Ţiganul s-a apropiat de mine cu mâna dreaptă întinsă.

-Şefu’ noi suntem o echipă de meseriaşi de la Galaţi. Am lucrat peste tot. Am vopsit acoperişuri de biserici. Ne cunoaşte toată lumea.Am vopsit şi în Mălini, casa aia mare de lângă dispensar. Întreabă dacă nu crezi.Suntem zece oameni, terminăm imediat. Nu vrem băutură că suntem pocăiţi. Nici mâncare. Ne dai bani. Un milion jumate’ bidonul.

-Cum naiba să ajungă un bidon ? Anul trecut am cumpărat din piaţă 10 litri. Dar rugina a reapărut.

-Ai cumpărat bronz. Noi avem vopsea specială de la vaporeni. Dacă nu ajunge un bidon, mai punem unul. Nu tre’ să te zgârceşti, şefule.

Pe poartă au intrat două ,,Dacii” break. Îmi amintesc că unul dintre şoferi părea român. Ceilalţi nouă oameni erau ţigani, îmbrăcaţi cu salopete şi adidaşi rupţi. Mai toţi erau tunşi zero.

La semnul ţiganului gras ( care cred că era şeful lor) s-au urcat pe acoperişul casei mele cu trei pulverizatoare. În jumătate de oră au folosit patru bidoane dar a început şi ploaia.

-Şefule, dacă plouă nu mai putem vopsi.

Cele patru bidoane ajunseseră doar pentru jumătate de acoperiş. Ploaia părea că nu se mai opreşte.

-Vopsim mâine restul acoperişului. Ce zici?, şefu’ ?

-Mâine e duminică.

-Nu are nimica.Luni trebuie să fim la Galaţi. Vrei aşa sau lăsăm acoperişu’ lu’ matali pe jumate’ vopsit?

Nu am avut de ales. I-am lăsat să doarmă într-o anexă, printre lucruri vechi şi bucăţi de lemn. Dimineaţa nu s-a putut vopsi pentru că tabla era udă. Am aşteptat vreo trei ore. În sfârşit, undeva în jurul orei 13, ţiganii s-au urcat iar pe acoperişul casei. La vreo zece minute după ce au început munca, în dreptul casei mele a ajuns un convoi funerar.

Stăteam lângă poartă, iar oamenii mă măsurau cu o ură greu de explicat.

-Ţi-am zis eu că e satanist? Nu degeaba poartă plete. Amu o adus ţâgani să îi lucreze duminica că nu mai sunt şi alte zile.

-Aşai, bre.

Două femei discutau cu voce tare la mai puţin de trei metri de mine.

Până la urmă, vopsitul acoperişului m-a costat 12 milioane, nu un milion jumate’ cum spunea ţiganul gras cu privire vicleană. Vopseaua a fost una de calitate. După doi ani niciun petec de rugină nu a reapărut.

-Nu va prinde vopseaua pe rugina sobei, îmi reaminteşte mama.

Râd şi continui să vopsesc tabla ruginită şi afumată. Lisa, căţeluşa cu limba albastră a vecinilor a venit şi s-a aşezat lângă mine. Ştiu că la primul foc făcut în sobă, griul vopselei se va schimba într-un cafeniu agresiv.

Norii ascund singurătatea Domnului. Mâinile strămoşilor mei mângâie culorile îngemănate ale cerului. Picături de sânge îmi cad pe frunte. Rănile Marelui Camarad s-au redeschis.

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon
548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI- VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 3

Vântul mângâie umerii arşi ai pământului. Miliarde de pleoape se redeschid. Aud chemări venite din partea unor umbre gălbui. Mă pierd printre pomii din livadă. Păşesc desculţ prin iarba vie a verii. Furnicile roşii mă pişcă, iar eu râd ca în copilărie. Îmi plac furnicile. Pe vremea când eram puştan nu aveam milă de ele. Găsisem în pod un cuţit vechi ruginit, cu lama curbată. Cu el tăiam furnicile din livadă şi le aşezam pe cărare. Ţin minte că într-o zi am observat cum furnicile moarte erau transportate de celelalte furnici din muşuroi, înapoi acasă la ele. M-am simţit vinovat.Nu am mai repetat atacurile asupra micilor vietăţi.

Mă opresc în faţa unuia dintre vişini. Chiar dacă a plouat de două ori cu gheaţă, luna aceasta, vişinii au roade. Vişinile sunt crăpate, stâlcite, unele chiar negre. Nu are sens să mă aventurez într-o escaladă prin vişin. Înşfac cel mai lung arac şi lovesc crengile vişinului. Roadele pomului mutilat de gheaţă cad pe nailoanele aşternute pe iarbă. Pisica Pufoasa aleargă cu un păsăroi în gură şi se opreşte în apropierea stratului de usturoi.

-Hai că ne apucă noaptea, mă îndeamnă mama. Nu scărpina copacul. Dă mai cu putere.

Lovesc încruntat crengile. Vişinul tresare în reflexe verzi-amărui. Apare şi motanul Nero care se duce ţintă la Pufoasa. Vrea şi el o parte din prada micii pisicuţe. Cei doi nu se ceartă. Mica pisică îl lasă pe Nero să ia parte la festin.

-Mai dai?

Mama e nerăbdătoare. La cei optzeci de ani ai ei ar urca în vişin fără probleme. Mama este foarte puternică. Gena neamului românesc pur. Vişinile sunt tare urâte. Nu le vom putea folosi pentru gemuri sau dulceaţă. Nici pentru vişinată. Mama hotărăşte să le depozităm într-un butoi gri din plastic şi după fermentare să facem din ele ţuică.

-Da’ câtă ţuică o să iasă din astea? întreb eu contrariat.

-Cât o ieşi, răspunde mama. Nu te poţi certa cu Dumnezeu. Anu’ ăsta nu avem parte de rod. O să vină alţi ani, mai buni.

Plec la fântână să aduc apă. Nu am avut niciodată apă curentă sau canalizare. Viaţa mea este aspră. Fiecare zi reprezintă o luptă pe care trebuie să o câştig în faţa naturii adeseori dezlănţuite, a timpurilor sau a speranţelor deşarte. Mălini este un loc unde visele se îndeplinesc greu.

Pe drum trece abătut Borş, unul dintre beţivii satului. Nu îi ştiu numele mic. Lumea îl strigă după numele de familie, dar în general îl ocoleşte. La prima oră a dimineţii, Borş este în picioare. Merge de la o crâşmă la alta. Priveşte în ochi pe clienţi şi uneori îndrăzneşte să ceară un leu pentru a putea cumpăra o sută de grame de vodcă. Opreşte un SUV cu numere de Portugalia. Două femei fardate violent îl filmează amuzate cu telefoanele.

-Ia zi, mai poţi bea? întreabă una dintre ele.

Borş pleacă trist. Femeia care i s-a adresat scoate zece lei şi strigă:

-Bă beţivule! Uite bani, na. Ia să bei, diavole.

Bărbatul se întoarce şi ia banii.

-Mulţumesc, spune Borş.

-Ha,ha,ha,ha, râde femeia rotindu-şi braţele.

Umplu găleata cu apă proaspătă. Nu există apă mai bună ca apa din fântâna mea. Mă opresc în faţa bucătăriei de vară. Yasmine, vecina mea se joacă în faţa uşii cu motanul Nero.

– Miroase a borş, spune Yasmine, mamei mele. Aţi făcut borş cu cărniţă?

-Da, răspunde mama. Stai cu noi ca să papi.

-Stau, spune Yasmine. Voi nu faceţi mâncarea cu borş magic. Nici bunica Nidia nu face. Şi ea are un motan. Da’ e mai mare ca Nero.

– Cum îl cheamă pe motan?, întreb eu.

-Nu ştiu, răspunde Yasmine cu gura plină. Nu are nume.Bunica Nidia nu pune nume la motani.

Mâncăm în linişte. Mămăliga fierbinte îmi arde cerul gurii. Yasmine îmi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Termin primul de mâncat şi mă duc să privesc cactusul din cerdac. Peste noapte a făcut o floare mare, albă. Nu ştiu de ce, dar simt că este sărbătoare.

Vântul răscoleşte frunzele găurite ale pomilor. Umbrele galbene s-au îngropat în cuvinte. Vine seara. Luna taie în două aşteptarea. Ca un pumnal însângerat ascuns între sânii unei iubite necredincioase.

Eduard Dorneanu

Mălini

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 2

Plouă cu gheaţă. A doua oară în ultimile două săptămâni. De pe acoperişul şopronului cade o coală de azbest. Prin burlane apa curge necontenit. Nu închid televizorul. Un post de ştiri transmite imagini cu George Becali ţopăind la o nuntă. Imaginile nu sunt noi, le-am mai văzut. George Becali e cu mâinile la spate şi execută nişte mişcări destul de ridicole în timp ce în jurul lui nuntaşii s-au aşezat în cerc. Pe faţa lui Becali se citeşte mulţumirea şi infatuarea. Ceea ce ma fascinează sunt privirile nuntaşilor. Am mai văzut priviri ca acestea acum mulţi ani, într-un alt loc.

În primăvara anului 1983 eram elev în clasa a opta. Venisem la scoală îmbracat în cămaşă albă, cu şnur galben ( eram comandant de detaşament )şi cravată roşie. Colegii veniseră şi ei îmbrăcaţi ca la paradă. De obicei veneam la şcoală îmbrăcaţi în uniforme negre. Fetele veneau îmbrăcate în sarafane albastre care semănau foarte mult cu salopetele. Nu îmi plăceau uniformele. Deloc nu îmi plăceau. În acea zi, clasa a opta- A era înţesată de elevi îmbrăcaţi în cămăşi albe. Clasa mea era la etajul unu al şcolii, la cabinetul de limba română. Şcoala Mălini avea două cabinete de limba română: unul la etajul doi şi al nostru, la primul etaj. Pentru a se face diferenţa dintre ele, cabinetului de la etajul doi i se spunea ,,Română 1”, iar celui de la etajul doi, ,,Română 2”. Profesoara de română care răspundea de cabinetul ,,Română doi” era diriginta clasei mele, doamna Irinuca Poiană. Îmi amintesc că în acea zi mă certasem acasă cu mama. Nu voiam să mă îmbrac în cămasă albă. Am încercat să fac pierdut inelul de plastic al cravatei de pionier, apoi tresele. Degeaba. Mama le găsea şi îmi cerea să mă îmbrac după tipicul cerut. Urma să vină o inspecţie, iar după ore trebuia ca elevii să participe la o şedinţă împreună cu profesorii şi inspectorii. Niciun copil nu suporta orele acelea în care era obligat să asculte discursurile fade ale unor oameni necunoscuţi. Erau vremuri ciudate, urâcioase.

Am plecat la şcoală revoltat şi trist. În timpul primei ore de curs a intrat în clasă profesorul de sport. A vorbit cu profesoara de limba română în şoaptă. Diriginta a spus :

-Copii, trebuie să mergeţi cu tovarăşul profesor. Nu durează mult. Lăsaţi ghiozdanele în clasă.

Am devenit suspicios imediat. De fiecare dată când profesorul de sport ne ducea undeva, fie era rost de muncă voluntară, fie trebuia să recităm poezii unor oaspeţi veniţi în vizită la casa memorială Nicolae Labiş. Profesorul nu ne-a spus nimic şi ne-a cerut să ne încolonăm, apoi să îl urmăm în linişte.

-Nu durează mult. Avem un pic de muncă. Aţi înţeles ?

Nu a răspuns nimeni. Nu aveam de ce să ne bucurăm. Profesorul de sport ne-a dus într-o livadă aparţinând primăriei. Acolo pe o suprafaţă de vreo 15 prăjini fuseseră făcute cuiburi pentru semănarea cartofilor. În acea vreme nu prea se folosea marca de făcut rânduri. La capătul ogorului erau trei munţi de bălegar, probabil conţinutul a trei remorci de tractor. În jurul bălegarului zburau roiuri de muşte verzi cum nu mai văzusem niciodată. Mai mulţi oameni necunoscuţi ( aveam să aflu mai târziu că erau de la judeţeana de partid ) se agitau zgomotos. Se pare că urmau să vină nişte tovarăşi importanţi din capitală şi trebuia ca munţii de bălegar să dispară cât se poate de repede.

-Copii, iată ce trebuie să faceţi. Luaţi cu mâna bălegar şi puneţi la fiecare cuib de cartofi în parte. Nu puneţi prea mult într-un loc. Aveţi grijă să nu rămână vreun cuib fără bălegar. Aţi înţeles?

Profesorul de sport ne privea vesel de parcă ne-ar fi recompensat cu o excursie în străinătate. Bălegarul era proaspăt şi mustea de urină.

-Cum să punem bălegar cu mâinile goale?, am întrebat eu supărat.

-Hai Dorneanu, treci la treabă!, m-a apostrofat profesoara de agricultură. Cine nu munceşte primeşte nota 3 şi îi scadem nota la purtare.

Mirosul din jurul rahatului de animal era îngrozitor. Unele fete au început să plângă deşi erau obişnuite cu munca grea. Băieţii curăţau acasă grajduri dar nu cred să fi cărat bălegar cu mâna. Oamenii de pe margini ne privea curioşi abordând un zâmbet de slugă.

-Hai la treabă! strigau profesorii privindu-ne urât.

Copiii au început munca. După câteva minute, majoritatea cămăşilor albe de pionier s-au murdărit. Nu voi uita niciodată imaginea elevilor care cărau bălegar îmbrăcaţi în cămăşi albe. Putoarea de rahat umed era din ce în ce mai greu de suportat. Copiii executau ordine.

-Dorneanu, ce faci? Ai de gând să te apuci de treabă sau îţi dau nota 3 şi îi transmit mamei tale cum te porţi ? Dacă îţi scad nota la purtare nu vei mai putea da admitere la liceul militar.

-Tovarăşa profesoară, puteţi să îmi scădeţi nota la purtare dar eu nu am de gând să pun mâna pe rahat.

-Dapoi, dacă nu pune mâna Dorneanu, nu pun nici eu, s-a auzit vocea unui coleg.

-Nici eu nu pun, a spus altul.

– Acum, vă apucaţi de treabă că vă ia mama dracului, a ţipat profesorul de sport.

Am fugit către gard. L-am sărit de parcă aş fi fost la un concurs de sărituri peste obstacole. După mine au venit vreo şase colegi, restul au rămas şi au cărat tot rahatul umed în cuiburile de cartofi. Profesoara de agricultură s-a ţinut de cuvânt şi mi-a pus vreo doi de trei în catalog. Asta m-a costat premiul unu şi coroniţa, dar pe mine premiile şcolare nu mă interesau.Nici elev la liceul militar nu am ajuns, oricum nu mi-ar fi plăcut aşa ceva. Interesant este că oamenii aceia care ne priveau de pe margine sunt acum cei mai vocali apărători ai democraţiei. Unii dintre ei sunt agrenaţi în politică, alţii sunt oameni de afaceri. Mormanele de rahat sunt întinse pe tot întinsul patriei, nimic nu s-a schimbat.

Plouă cu gheaţă. Ţopăiala lui George Becali şi privirile de slugă ale celor din jurul lui contrastează evident cu prăpădul de dincolo de ferestre. Strâng din pumni şi ies afară în ploaie. Furtuna pleacă înspre răsărit. Privesc frunzele găurite ale copacilor. Seara îmi sărută palmele cu buze de femeie credincioasă.

Din volumul ,,MĂLINI” (Editura Eikon)

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 1

Demoni gri au mitraliat cu gloanţe de gheaţă satul. Pomii s-au revoltat şi au ridicat către cer roadele necoapte. Grădinile au devenit un imens cimitir vegetal. Miroase a ceapă. Porumbul este zdrobit. Cartofii au frunzele rupte şi găurite. Cireşul de pe hatul care delimitează ogorul meu de cel al bătrânei Ema a rămas fără roade. La rădăcinile lui s-au adunat mii de cireşe pe jumătate coapte. Straturile arată ca şi când ar fi fost călcate în picioare de milioane de infanterişti.

Pe şosea zace într-o baltă de sânge, pisica Svetlana. Peste ea au trecut sute maşini şi faetoane. Lângă ceea ce a fost cândva capul ei zăresc lichid verde. Bănuiesc că a fost otrăvită, apoi aruncată în mijlocul şoselei pentru a lăsa impresia că a avut un accident. Încerc să adun bucăţile de carne, maţele, blăniţa Svetlanei. Reîncepe ploaia.

Trebuie să repar şopronul. Acolo depozitez lemnele pentru iarnă, tărăboanţa, scările. Dacă aş aduce o echipă de profesionişti m-ar costa foarte scump. Am ales să îl chem pe Varlm Moroi, un consătean priceput în ale dulgheriei. Varlam este trecut de şaizeci de ani şi nu cere bani mulţi pentru ce lucrează. Varlam este mahmur. Trebuie să aştept să îi treacă senzaţia de rău, abia apoi vom începe lucrul.

Ridicăm şopronul cu aceleaşi mijloace folosite pe vremea bunicilor mei. Dăm jos azbestul de pe şopronul vechi. Două coli pârâie şi se rup.

-Aliluia, spune Varlam. Trebuie altele. Pe astea nu o să le mai putem bate la loc.

-Punem una peste alta, încerc eu.

-Nu se poate, repetă Varlam. Cum baţi chiroanele, cum crapă.

-A dracu treabă.

-Caută două coli noi, astea nu mai merg.

Nu toate bârnele vechiului şopron sunt putrede. Sortez ce este cât de cât sănătos, iar resturile putrede le arunc în livadă, sub mărul pădureţ. Pentru talpa şopronului am nevoie de o bârnă cu o lungime de şase metri. Un pădurar care stă prin apropiere mi-a dat o bârnă, iar Varlam o verifică.

-Îi bună, da’ e oleacî mai mare. Hai să o tăiem cu ferăstrăul. Adă o capră pentru tăiat lemne.

-N-am capre, nea Varlame. De niciun fel.

-Adă un scaun sau o băncuţă. Las’ că ne descurcăm noi.

Aduc o băncuţă de lemn. Ferăstrăul este de fapt o pânză de joagăr cu două capete de lemn, trecut de suta de ani. Varlam înseamnă locul unde trebuie să tăiem. Plouă încet, dar nimănui nu îi pasă. Nu avem pelerine sau alte haine impermeabile. Muncim fără să ne pese de ploaie.

Între timp, trupele de intervenţie ale jandarmilor suceveni s-au postat la poarta vecinului de peste drum. Numele vecinului meu este Linel. În ultimele zile s-a distrat aruncând cu pietre în porţile şi gardurile vecinilor. Eu nu am avut probleme cu el, dar ceilalţi vecini au sunat la 112. Mascaţii sunt în număr de patru şi sunt însoţiţi de şeful de post din localitate. Unul dintre jandarmi filmează. Câţiva copii s-au suit pe gard.

-Îl împuşcaţi ?, întreabă un copil roşcovan.

Copilul pare fericit, iar prietenii săi care au telefoane sunt pregătiţi pentru a surprinde evenimentul.

Şeful de post strigă cât poate de tare, dar nu intră în curte.

-Ăştia nu au mandat de la procuror, spune Varlam. Pierdem timpul.Hai înapoi la treabă. Vecinul tău nu o să le dea drumul în curte.

-Da’ priceput mai eşti nea’ Varlame.

Mascaţii mai stau câteva minute, apoi urcă în maşini şi pleacă. Puştanii sunt dezamăgiţi. Ne întoarcem la muncă. Varlam povesteşte tot felul de întâmplări din tinereţea lui.

-De sfântul Ilie mergeam la iarmaroc, la Fălticeni. Cu căruţa mergeam. Într-un an m-am dus cu moşul meu şi cu alţi copchii de pe uliţa mea. Iarmarocul se făcea în dealul târgului.

-Unde a fost şi târgul de animale?

-Aşa, acolo. Moşul s-a dus la un neam de-al nostru şi s-a pus pe băut. Eu am rămas în târg şi mi-am cumpărat opinci din cauciuc de motoretă.

-Cum adică ?

-Se vedeau ridurile de la cauciucuri.

-Aha!

-Da. Oamenii plecau din târg şi moşu’ nu mai venea. Abia spre seară a apărut şi m-a dus acasă. Eh! , fain mai era !

Îmi este greu de înţeles cum poate ţine minte atâtea întâmplări şi oameni de care nimeni nu mai pomeneşte.

-Auzi, nea’ Varlame, da’ pe un doctor cu numele Calalb îl ştii? Mi-a trimis mesaj pe internet, acum ceva timp.

-Îl ştiu. Era un bărbat elegant. Foarte elegant. Da’ a fost demult asta. Nu a mai venit prin Mălini.

Cioplim amnarele şopronului. Bârnele vechi nu ajung, aşa că folosesc câteva scânduri de la gardul vechi dinspre stradă. Acum doi ani am înlocuit gardul cu un altul mai sănătos, iar ca stâlpi am folosit şine galvanizate. Ploaia nu se opreşte. Am putea să luăm o pauză, dar asta ar însemna să nu mai terminăm azi. Începe să fulgere. Varlam continuă să povestească.

-Am mai prins o ploaie cu gheaţă ca aceea de ieri când eram copchil. Mergeam cu vacile pe coastă. Când a început să fulgere am fugit şi m-am ascuns în Prisos. Gheaţa era mare, ca un cartof de sămânţă. Măi, şi o trăsnit odată tare de tăt. Am văzut apoi fum mare dinspre sat. Ardea grajdul lui Măndăchel, vecinul Gripinei, infirmiera de la spital, Dumnezău s-o ierte că s-o prăpădit.

O ştiu bine pe Gripina. Venea des pe la noi. Prin anii ’90 vindea soluţie de furadan sătenilor. Oamenii stropeau cartofii împotriva gândacilor de Colorado. Habar nu aveam cât de periculoasă era acea soluţie.

-Hai să punem colile de azbest, cheamă Varlam.

Am mai adus două coli vechi de la un vecin. În partea de jos folosim coli mici, iar în partea de sus coli mari. Decupăm dintr-o cameră veche de bicicletă petece în care înfigem piroanele.

-Sub talpa şopronului ai sî aduci chietriş. Ci să-ţi fac dacă nu ai făcut temelie de ciment. Da’ nu ştiu unde am pus creionu’ cel roş.

-Care creion ?

-Creionu’ de tâmplărie.

Plătesc omului şaizeci şi cinci de lei, o nimica toată faţă de cât mi-ar fi luat o echipă de profesionişti. Cred că numai berea şi ţigările pe care ei le-ar fi cerut m-ar fi costat atât. Mă întorc obosit în livadă şi privesc amestecul dureros al plantelor. Un singur strat de usturoi a mai rămas în picioare. Norii plumburii pleacă înspre sud, către Cornu- Luncii şi Fălticeni. Pentru o clipă cerul este de un albastru sfidător. E ca şi cum Dumnezeu ar fi schimbat durerea în speranţă. Se aud clopotele satului. A murit cineva. Sau poate că după ce demonii mitraliază cu gloanţe de gheaţă un sat, clopotele bat singure.

Îmi amintesc că trebuie să îngrop ce a mai rămas din pisica Svetlana. Hârleţul muşcă din pământul care musteşte de apă. Clopotele bat neîncetat.

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon)

Eduard Dorneanu

Mălini

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

MĂLINI

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968.Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineață. A publicat poezii, articole și proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineață, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului, Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur, etc. sau articole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph – Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeași editură a publicat în 2011 volumele de poezie și proză: „Frăția trandafirului rupt”, „Jurnalul apelor purpurii”, „Jurământul Templierului”, „Jurnal de nopți și dimineți risipite”, „Rugăciunea de piatră”, „Neînțelese dimineți” și „Jurnal de primăvară mutilată”. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte – București, antologia (de poezie și proză), „Jurnalul apelor purpurii”, despre care Radu Voinescu spunea în prefață: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărți o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială.”
La Editura Eikon a publicat volumele ,,7, 63” ( anul 20131 ) și ,,MĂLINI” ( anul 2014 ). În anul 2015, a publicat la Editura Tracus Arte, volumul de poezie ,,SACRA EROTICA”.

Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineaţă. A publicat poezii, articole şi proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineaţă, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului, Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur, etc. sau articole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph – Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeaşi editură a publicat în 2011 volumele de poezie şi proză: Frăţia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Jurământul Templierului, Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite, Rugăciunea de piatră, Neînţelese dimineţi şi Jurnal de primăvară mutilată. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte – Bucureşti, antologia (de poezie şi proză), Jurnalul apelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea în prefaţă: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială.
Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsă modestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite’’. În anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proză scurtă, 7,63, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: ,,Da, talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturor celorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al ,,vieţii la ţară’’, până la graniţele – adesea dincolo de ele – magicului şi miraculosului’’. În noiembrie 2014, editura Eikon lansează la Gaudeamus cartea Mălini . În anul 2015, publică la Editura Tracus Arte, cartea de poezie ,,SACRA EROTICA”.