MĂLINI

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 14

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E frig. Trebuie să culeg via. Sute de ciorchini goi îmi aşteaptă palmele. Aduc băncuţa de lemn din cerdac şi o scară, tot de lemn. Ciorchinii de struguri sunt fie goi, fie au o bobiţă, două. Grindina a distrus întreaga recoltă. Stau cu mâinile în şolduri şi mă gândesc dacă are vreun rost să mă mai apuc de treabă.

– Hai , nu lenevi !, îmi strigă mama din cerdac. Doar nu vrei să plătesc pe cineva să te ajute la cules.

– Păi nu am ce strânge, răspund eu trist.

– Strânge bobiţele rămase. Doar nu o să ne batem cu Dumnezeu. Asta e recolta de anul acesta.

Mă încrunt şi urc pe scară. Munca este la fel de grea, chiar dacă ciorchinii sunt goi. Culeg fiecare bobiţă. La început mi-a trecut prin cap să le număr. Sunt atât de puţine încât acest lucru ar fi posibil. Totuşi nu fac asta. Nu pot.

Pe şosea coboară turmele de oi din Munţii Stânişoarei. Primele trec faetoanele încărcate cu ciubere, lighene şi alte lucruri aduse de la stâni. Apoi vin turmele, una câte una. Ciobanii înjură de mame, de Dumnezei şi de toţi sfinţii. Fiecare cioban are în mână câte un ciomag uriaş. Oamenii fâşcâie şi îndeamnă pe câini să nu se îndepărteze de turme. Copiii satului se caţără pe garduri şi strigă câinii, oile. Ciobanii sunt oameni aspri, marea majoritate dintre ei de abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Ciobanii adevăraţi nu sunt nici melancolici ca în balade, nici melomani sau jucăuşi ca surogatele de pe youtube. Îmi amintesc de o întâmplare din toamna anului 1993. Lucram ca profesor necalificat la o şcoala generală , la câţiva kilometri de Mălini. În ziua respectivă am ieşit de la serviciu după ora paisprezece. Primul autobuz ajungea în staţie la ora şaisprezece, aşa că am plecat către Mălini pe jos alături de învăţătorul Irinel Palade . În dreptul unui magazin, Palade îmi spune:

-Hai să bem un rachiu la Tăciune ! Hai că nu stăm mult.

Tăciune era numele de familie al unui sătean care avea un mic magazin. Am strâmbat din nas, dar am acceptat: Palade era un om cu suflet de aur. Băutura avea să îl bage mai târziu în mormânt. Tăciune ne-a servit cu un fel de băutură dulce şi tare.

– Ce dracu e asta ?, am întrebat eu amuzat.

– Băutură naturală, a răspuns bucuros Tăciune.

– Ţuică ? Nu pare.

– Dom’ profesor, asta e băutură naturală de la mama ei. Alcool, zahăr, scorţişoară şi vanilie.

– Hahahaha, am râs din toată inima. Mai trebuia să pui şi bureţi nebuni şi eram cu roţile în sus.

– Băutură naturală, dom profesor. Garantat.

Palade a băut trei pahare ca pe apă. Am băut doar unul şi pe-al doilea doar l-am început.

– Pe cuvânt că miroase a vopsea drăcovenia asta, i-am spus lui Palade.

– Vezi de treabă. E natural sută la sută.

– Dacă spuneţi dumneavoastră.

– Precis. Bea fără grijă.

Mai beau o gură de tărie. Băutura are gust dulce.

– Poate e antigel, mai încerc eu să îl conving pe Palade.

– Vezi de treabă. Antigelul e scump.

Pe şosea au apărut turmele de oi. Şi atunci ca şi acum, ciobanii înjurau şi fâşcâiau. Unul dintre câinii uriaşi care însoţeau pe ciobani a venit în faţa magazinului şi într-o fracţiune de secundă a trântit la pământ pe un copil. Îmi amintesc numele lui, era unul dintre elevii mei, Stănel Cătăuţă. Am luat o lopată şi am lovit de două ori câinele în cap.

– Pletosu’ dracului nu mai da în cânili’ meu!, tuţi biserica măti.

Unul dintre ciobani mă înjura. Am văzut cum duce mâna dreptă la spate şi scoate cuţitul. Am mai lovit odată câinele şi acesta a fugit de partea cealaltă a şoselei.

– Bă Stănel, să spui lui măta să îi facă reclamaţie ciobanului, a strigat Tăciune. Ai să-i dai la copchil daune că l-o spăriet căinili. Luav-ar dracu’ cu oile şî cânii voştri.

Stănel s-a ridicat de la pământ. Nu avea nicio zgârietură, nici un semn. Ciobanul m-a privit urât dar a plecat mai departe fără să se mai lupte cu mine.

– A dracu’ oameni dom’le!, se miră Tăciune. Ăştia omoară oamenii şi tot ei înjură. Ar trebui să facem plângere. Nu-i aşa?, dom ‘ profesor.

– Dă-i naibii ! Pierdere de timp.

– Băi Stănel!, să spui lui maică-ta să vină pe la mine să o învâţ unde să facă plângere, continuă Tăciune.

– Dom’ Tăciune, mai dă-ne un antigel, spune Palade.

– Ce să dau?

– Scuze. Un natural di’ cel dulce. Mă gândeam la altceva.

– Acuma ia dom’ Irinel. Da’ o bere nu vreţi ?

– Adă bre şi bere. Ce Dumnezeu !

Tăciune pleacă după băutură. Arunc lopata şi respir adânc.

Am strâns patru kilograme de struguri. Boabă cu boabă. Palmele mele au mângâiat fiecare frunză a viei. Am rămas pe scară şi privesc cum trec turmele de oi pe şosea. Unul dintre ciobani vorbeşte la telefonul celular. De la Mioriţa la ciobanii care coboară turmele de pe Stânişoara e cale lungă.

Torn boabele de struguri într-un butoi, peste prune şi mere. Vor fermenta şi voi face din ele ţuică, o băutură mai bună decât lichidul parfumat cumpărat cândva de la magazinul lui Tăciune ( Dumnezeu să îl ierte că a murit şi el).

Mă spăl pe mâini şi mă aşez pe băncuţa de lemn. Mulţumesc Domnului. Închid ochii şi îmi pun o dorinţă. Mâine este ziua mea de naştere. Mereu înainte cu o zi de aniversarea mea îl rog pe Dumnezeu să îmi îndeplinească o dorinţă. Niciodată Domnul nu mi-a îndeplinit dorinţele, deşi mi-am dorit lucruri simple. Deschid ochii şi întind Domnului câteva boabe de struguri albăstrii. Domnul îi ia şi schimbă culoarea cerului în culoarea ochilor mei. Pentru o clipă. Doar atât.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 13

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Vântul s-a năpustit asupra Măliniului. Cu asprime. Cu forţa celui care poate călca în picioare oceane de frunze moarte şi inimi de copil. Nu îmi este frică. E acelaşi vânt care în copilărie îmi fura zmeul de carton şi îl ducea departe, către imaş. Tot el mi-a despicat în două tuia din faţa casei şi mi-a scos din rădăcini părul domnesc. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Transport lăzile cu cartofi din magazie în beci. Grindina a făcut prăpăd aşa că recolta este una foarte modestă: patru lăzi cu cartofi mari şi şapte lăzi cu cartofi de sămânţă. Au mai rămas în magazie un sac de cartofi mari pentru consum şi unul de cartofi foarte mici care vor fi fierţi şi consumaţi de găini. Ca să ajung în beci trebuie să traversez curtea, apoi să intru în bucătărie şi să cobor şase trepte pe o scară din lemn. Lăzile nu sunt grele. Nu cred să aibă mai mult de cincispreze kilograme.

– Salut dinamovistule !.

E Yasmine, micuţa mea vecină.

– Nu mai ţin cu Dinamo. Acum sunt stelistă. Şi tata ţine cu Steaua.Şi copiii de la grădiniţă. Dar noi rămânem prieteni, nu-i aşa?

– Binenţeles, ţine cu cine vrei tu.

– Ţin şi cu Polonia. Şi un pic cu Turcia. Dar numai un pic.

Continui să transport lăzile cu cartofi. Yasmine adună pe cele căzute şi mi le aduce lângă scara de lemn. Am şi o ladă plină cu sfeclă roşie. Tot e bine, voi putea găti borş de sfeclă la iarnă, în postul Crăciunului.

– Dacă nu ai avut cartofi Ostara cum punea Merloaica, nu ai recoltă, râde mama.

– Of, Merloaica!

Merloaica a murit acum câţiva ani. Numele ei de familie era Merloi dar lumea îi spunea Merloaica sau Merliţa. Era atât de zgârcită încât nu cumpăra pâine decât o singură dată pe săptămână. Lumea o ocolea şi pentru faptul că reclama pe oricine pentru greşeli imaginare: poştaşii şi dirigintele de la oficiul poştal erau vinovaţi că nu îi ajungea pensia la timp, funcţionarii de la sfatul popular pentru că nu îi întocmeau acte pentru tot felul de ajutoare sociale, medicul de familie pentru că nu îi prescria nu ştiu ce medicament gratuit, etc. Culmea, şi soţul ei, Anatolie Merloi avea obiceiuri dubioase şi apucături ciudate. În anul 1986 eram elev de liceu. Merloi m-a rugat să îi fac rost de o brichetă de lux de la un magazin din apropierea Liceului Pedagogic ,,Emil Bodnăraş” din Suceava. Preţul brichetei era unul prohibitiv : o sută de lei. Am cumpărat bricheta din banii mei de buzunar şi i-am dat-o lui Merloi, într-o vineri când am venit acasă, la Mălini. Merloi a spus ,,mulţumesc” şi a plecat fără să întrebe cât a costat, fără să îmi dea suta de lei plătită pe brichetă.

Zgărcenia Merloaicei ajunsese subiect de bârfă pe uliţa ei şi în tot satul. Cu câţiva ani înainte de a muri a vândut o livadă şi un loc de casă la un preţ fabulos pentru acea vreme. Ce credeţi că a făcut cu banii? Soţul ei murise, iar în bănci nu avea încredere. Nu, nu i-a îngropat în livadă ca Hagi Tudose. I-a trimis fratelui ei din Bucureşti, care culmea, era mai în vârstă ca ea. Se pare că fratele ei a fost un om cinstit: i-a purtat pomenile, i-a făcut o înmormântare decentă.

Merloaica a venit la mine într-o zi de aprilie. S-a aşezat pe un scaun şi a început să mă roage să văd ce are telefonul ei celular:

– Se aprinde dar nu pot vorbi. Ce are ?

– Imediat, răspund eu amuzat.

Telefonul nu era defect. Pe ecran era afişat mesajul: ,,Sim inactiv”.

– De când nu aţi mai încărcat cartela?

– Nu am încărcat niciodată cartela, a răspuns furioasă Merloaica. De ce să încarc ? Eu vorbesc numai cu fratele meu şi cu nişte nepoţi care sunt preoţi. Mă sună ei. Eu nu sun pe nimeni.

– Şi ce dacă sunt preoţi? Trebuia să încărcaţi cartela, măcar odată pe an. V-au luat numărul de telefon. Trebuie să vă luaţi altă cartelă.

– Nu se poate. Eu am fost şi am vorbit cu fetele de la ,,orange”. Ştii unde, acolo la ,,Nada Florilor”, la Fălticeni.

– Ştiu unde doamnă. Şi ce v-au spus fetele ?

– Au spus că nu e nevoie să încarc nicio cartelă dacă eu nu sun nicăieri. O să mă plâng ministrului transporturilor. O să vadă ele ce vor păţi pentru că m-au minţit.

– Ministrul transporturilor?

– Da, ministrul transporturilor. Fratele meu cunoaşte pe toţi în Bucureşti. Treaba asta nu va rămâne aşa, în coadă de peşte.

Îmi amintesc telefonul ei. Era un Nokia 3100. Merloaica îl ţinea într-un săculeţ verde din mătase.

– Lasă că punem la anul Ostara, răspund eu mamei. Vorba vine. Unde mai există cartofi Ostara de cumpărat? Nicăieri.

Aşez şi ultima ladă cu cartofi în beci. A rămas loc destul.

– Căţeluşa Lisa o să aibă pui, îmi spune Yasmine veselă. O să aibă pui cu limba albastră cum are ea.

– Şi o să fie stelişti?

– Cine ? Puii?

– Da.

– Nuu, dinamovişti. Hahahaha.

Ies afară. În livadă, cei doi cocoşi ai mei se luptă pe viaţă şi pe moarte. Prind pe unul dintre ei şi îl arunc dincolo de gardul de sârmă al livezii. Mă aşez pe un trunchi de copac. Curăţ de coajă o nucă căzută din nucul Sybil. Căţeluşa Lisa se aşază la picioarele mele. O mângâi. Vântul bate din nou cu putere. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 12

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Plouă. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Apa curge necontenit prin burlanele casei. Pe una dintre ferestre stau lipiţi doi fluturi mari, coloraţi în roşu şi negru. Stau nemişcaţi, îngheţaţi de frigul dimineţii de septembrie. Aripile lor sunt lipite de sticlă. Mă gândesc la faptul că nimeni nu îi poate ajuta. Nimeni nu îi poate muta într-un loc călduros, unde fluturii mor de bătrâneţe şi nu de frig. Îi ating cu degetul arătător. Fluturii alunecă pe sticlă şi cad pe podeaua cerdacului. Fluturii nu se mişcă. Îi iau şi îi aşez în ghiveciul cactusului. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti. Alunecăm pe sticla ferestrelor. Alunecăm.

Cumpăr două pâini de la unul din magazinele aflate în apropierea casei mele. În poarta unuia dintre vecini, cineva a lăsat o pungă de culoarea galbenă. Vecina mea se uită în pungă şi scoate un ţipăt ascuţit:

– O găină moartă! E o găină moartă în pungă.

Aruncă punga în şanţ, apoi spune ceva despre vrăji, invidie şi răutate omenească. Trei puşti care se îndreaptau către şcoală scot găina din pungă şi o aşază în mijlocul drumului.

– Măi ! nu atingeţi găina, strigă vecina mea. Să vă duceţi la părintele să spuneţi ce aţi păţit.

Copiii râd şi folosesc găina pe post de minge cu pene. Fiecare puştan şutează în găina moartă.

Au trecut trei zile de când a început noul an şcolar. Acum treizeci şi şapte de ani mergeam şi eu la şcoală, în clasa întîi. Mama îmi cumpărase două rânduri de uniforme. Aveam şapcă cu iniţiale de şcoală generală. Îmi amintesc că mi se părea că din cauza şepcii am capul imens, mai mare ca al tuturor celorlalţi copii. În picioare aveam pantofi negri cu şiret, iar în spate un ghiozdan galben. Nu mi-am luat mâncare, nici sticlă de apă. Şcoala este la trei case de locuinţa mea. Puteam oricând trage o fugă până acasă. După un careu unde au vorbit profesorii despre noul an şcolar şi despre grija partidului comunist pentru copii a venit clipa ca fiecare elev să mergă în şcoală. Am fost repartizat în clasa I-A. Exista şi o clasă I-B, elevii de acolo ne priveau sfidător deoarece li se băgase în cap că învăţătoarea lor este mai bună, iar clasa lor e una de elită. Profesorul de sport ne-a aliniat pe clase. Noi am intrat primii în şcoală. Clasa mea era la parter, între secretariat şi cancelarie. Îmi amintesc pe aproape toţi colegii mei, aşa cum erau atunci: uimiţi, gălăgioşi, nerăbdători. Pe marea majoritate a lor nu i-am simpatizat niciodată. Copiii de atunci ai Măliniului erau la fel de aspri ca şi părinţii lor. În pauze se discuta despre grajduri, stâni, prăşit, butuci şi animale. Nu aveam animale acasă, nici nu mergeam la praşilă sau la adus butuci din pădure. Majoritatea colegilor mei nu mă plăceau pentru că eram diferit de ei. Un puşti ca mine care asculta muzică simfonică, rock sau goth nu era pe gustul copiilor satului.

Ne-am aşezat în bănci, la întâmplare. Până la ora douăsprezece toţi copiii aveau porecle, pete pe haine şi promisiuni cu bătaia. Pe ghiozdanul meu cineva a desenat cu pixul copaci şi animale. Abecedarele au fost folosite în pauze pe post de arme. Nu, nu ne simpatizam. Ar fi incorect să afirm că mi-am iubit colegii. Cu majoritatea dintre ei m-am bătut. Mulţi aveau fraţi, veri, rude apropiate.Eu nu aveam nicio rudă. Mă aşteptau după ore şi trebuia să ne batem. Puştii de atunci au devenit acum oameni mari. Unii dintre ei au plecat în lume, alţii au rămas în sat. Şi-au ridicat case, au copiii. Sunt la fel de aspri ca în copilărie. Eu m-am încăpăţănat să nu mă schimb şi să nu îmi părăsesc satul. Nicăieri în lume nu aş fi fericit. Aici este Pădurea Prisosului, apa Suhai şi a Moldovei. Aici sunt Munţii Stânişoarei. Aici sunt mormintele Dornenilor şi mica mea casă din lemn. Nicăieri în altă parte nu aş fi fericit.

– Ce făceau copiii aceia pe şosea ?, mă întreabă mama după ce am intrat în curte.

– Jucau fotbal cu o găină moartă, răspund eu. A găsit-o vecina într-o sacoşă. A aruncat-o în şanţ şi puştii au luat-o şi s-au distrat cu ea.

– O găină moartă? Într-o sacoşă?

– Da!

– Bine că nu i-au pus un câine mort că veneau televiziunile.

– Da, chiar!

Plouă . Albastrul cerului este acoperit cu o foaie de hârtie murdară. Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciului cactusului şi îi aşază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă şi cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi. Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios. Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii. Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.

Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.

-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.

-Ai dreptate mamă, răspund cu gândul departe.

Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele imediat.

-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.

-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.

-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?

-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?

Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.

-Îţi place Johnny Bravo?, întreb eu amuzat.

-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.

-Am văzut, sigur că da.

-România e cea mai bună din lume.

-Dacă spui tu, aşa e.

Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.

– Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.

– Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.

Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.

-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.

– Ştiu, mamă. Ştiu.

Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.

Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

Gând

Știu că tatălui meu îi e dor de mine. Probabil sunt egoist, dar știu că de mine îi e cel mai dor. Poate și pentru că sunt cel mai înverșunat dintre toți Dornenii. Poate și pentru că sunt asemeni lui : fără frică, neiertător și păstrător al adevăratei Credințe. Da, cred că tatălui meu îi e dor de mine. Acolo, în Slava curată a Marelui Camarad. Unde se rostește Binecuvântarea și Rugăciunea de Credință . . .

Eduard Dorneanu
Mălini – 12 mai/2016

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 10

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!

Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.

Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.

Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.

– Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?

– Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.

Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.

– Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.

– Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.

– Ba au venit. Au venit bunicii tăi.

– Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.

– Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?

– Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?

– Da! Toţi au fost.

– Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.

– Vor veni, Eduard. Precis vor veni.

Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.

Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.

Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.

– Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?

– Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.

– Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?

– Da, Eduard. Toţi vor veni.

– Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?

– Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.

Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 9

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

A trecut de ora patru. Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite. Copacii din livadă şoptesc rugăciunea de dimineaţă. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte preţioase, fără metafore bombastice. O ascult şi eu uimit de simplitatea şi curăţenia cuvintelor. Rugăciunea continuă şi se împleteşte cu murmurul apelor Suhăi. Respir. Mă dor braţele. Am dormit cu gândul aiurea şi acum mă dor braţele. Mă aşez în genunchi lângă Dumnezeu. Ascultăm. În spatele nostru sunt alţi oameni, alţi copaci, alţi cocoşi, alte sate. Toţi în genunchi. Ca un lan viu care aşteaptă dimineaţa. Mă dor braţele. Mă sprijin de umerii Domnului şi mă ridic. Rugăciunea copacilor continuă. Ceilalţi oameni rămân în genunchi. Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea.

E răcoare. Încep să cosesc buruienile de pe cartofi. Am cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei prăjini. Deasupra acestora au crescut buruieni: lăptucă, pir, iederă rusească. Am două coase : una mică şi ştirbă şi una veche, uriaşă care a aparţinut bunicului. O aleg pe cea veche. Arunc tricoul şi pantalonii. Rămân doar în pantaloni scurţi şi simt cum aripile vântului îmi tatuează desene pe care nimeni nu le poate vedea.

Hârşt!! Cosesc cu gesturi largi, copilăreşti. Mai întâi retez plantele de pe rândurile de cartofi, apoi pe cele din şanţurile care delimitează fiecare rând. Fiecare mişcare înseamnă un sunet, fiecare mişcare ridică la cer particule de praf. În mişcarea cosaşului e toată dărzenia, tot orgoliul unei generaţii. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Şi Andrei Dorneanu stră- străbunicul meu. Şi Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Şi Vasile Dorneanu, bunicul meu. Şi Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmaşii neamului meu. Nu mă mai dor braţele. Am trecut de cireş şi iau ca reper fundul livezii. Cosesc. Hârşt ! Coasa atinge pietrele risipite pe ogor. Scântei roşii-albăstrii mustră oţelul coasei. După o oră de muncă ajung la capătul ogorului. Dumnezeu îmi şterge fruntea şi îmi mângâie sufletul.

Mama mă întâmpină în curte, oarecum supărată:

-Tu nu ai de gând să faci nicio treabă astăzi? Du-te şi scoate covorul din camera ta că trebuie spălat.

-Acum?

-Nu, peste patru ani.Acum, ce întrebare e asta ?

Covorul din camera mea este roşu cu inserţii albe. Ridic masa biroului ca să îi scot capetele. Găsesc sub el o carioca roşie, două monede de cinci bani şi un foarfece mic. Cred că este o imitaţie de covor persan, o imitaţie turcească sau chinezească. L-am cumpărat acum doi ani de la nişte ţigani, împreună cu un alt covor de culoare galbenă. Mama nu a stat să negocieze cu ei şi mi i-a trimis mie:

– Şăfu’ nu-i nevoie de bani, a spus unul dintre ţigani . Ne dai nuci.

-Câte nuci?

-Cântărim cu ligheanele. Aiestea ‘s covoare di la Persia. Noi sîntem ţîgani de la Sibiu. Nu avem chinezării şi lucruri din Turcia.

-Adică aţi fost în Persia?

-Da, şăfu. Acolo mergem ş’ cumpărăm marfă ş’ dăm pi bani ori pe nuci. Noi sintem oameni cu şcoală. Eu am liceu.

-Şogore mă omori.Ai fost tu într-o ţară care se cheamă Persia ?

-Da, şăfule. Nu mă crezi?

-Cum naiba să nu te cred? Doar ai liceu.

-Hai, şăfule nu fă mişto de şogor. Îmi dai nuci şi îţi dau mândreţe dă covoare. Uiti aista roş’, uiti galbînu’.

-N-am bre nuci. Dar câţi lei vrei?

-Negociem.

-Şogore, îţi dau şaizeci de lei pentru cele două covoare. Dacă vrei bine, dacă nu, nu.

-A dracu gagiu’ eşti şăfule. Ia marfa ş’ dă banu’ la şogor.

Batem palma şi număr ţiganului banii. Eram sigur că m-am înşelat. Mama mi-a spus că mă pricep la covoare ca şi la tractoare, adică deloc. Toţuşi covoarele nu şi-au pierdut culoarea. Sunt imitaţii, e clar, dar nu s-au scămoşat, culoarea nu le-a părăsit.

Mai găsesc două monezi de cinci bani sub recamier.

-A naibii treabă! O bacnotă de zece lei nu putea să se pitească sub covor!

-Vorbeşti singur?, întreabă mama din cadrul uşii. Hai afară să îl scuturăm!

Scuturăm covorul, apoi îl întind pe o masă de lemn şi pe o băncuţă tot din lemn. Mama îl spală cu peria. Yasmine , micuţa mea vecină apare şi ea gata să dea o mână de ajutor. Începe să numere ca să îmi arate că poate număra până la o sută. Trece de la douzeci şi nouă direct la treizeci şi unu.

– Nu e bine. După douzeci şi nouă urmează treizeci.

-Precis?, întreabă Yasmine. Tu mă mai păcăleşti uneori.

-Hahahaha, râd împreună cu Dumnezeu, cu pomii şi cu stelele căzătoare.

-Treizeci, repetă Yasmine.

-Ia spune, întreb eu repede. De ce pământul e jos şi cerul deasupra?

-Pentru că iarba este verde şi cerul albastru, răspunde Yasmine.

Ridic covorul pe sârmă. Va sta aşa până se va scurge de apă.

E amiază. Soarele încălzeşte tabla casei, aleea de ciment, cerdacul, ferestrele. Caut umbra în livadă sub pomii care dimineaţă recitau rugăciuni. Mărul pădureţ mă mângâie cu crengile lui lungi, fără roade. Nucul Sybil are scoarţa crăpată, iar furnicile urcă şi coboară din el. Mă aşez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemeni unui ţăran bucovinean. Hărşt! se aude din cer. Dumnezeu coseşte în albastru. Ehei. . .

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon )

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 8

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Îngerii Domnului sapă tranşee în cimitirul satului. Fiecare lovitură de cazma este însoţită de un ţipăt. Cel mai tare ţipă cei înmormântaţi în apropierea treptelor bisericii. Ei au fost puternici, bogaţi, mândri. Au avut bani şi au prins loc de veci în faţă. Crucile lor se ridică deasupra tuturor celorlalte. Îngerii sapă. Morţii ţipă. Fără oprire. Cei mai tăcuţi sunt sinucigaşii şi oamenii cu morminte modeste. Vocile lor de abia se aud. Lumânările stinse se aprind pentru o clipă şi ard doar atât cât cineva să îşi poată aminti numele celor plecaţi fără lumină. Îngerii sapă tranşee în argila cimitirului. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.

Flăcările aragazului ucrainean scot fum. Flacăra albastră se micşorează şi dispare. În bucătărie miroase ca în atelierul lui Hefaistos din insula Lemnos. Butelia este goală şi trebuie neapărat schimbată. Am de ales: o pot schimba la Tudoran, la Buteseacă sau la Căpiţă. Mai sunt şi alţi consăteni care au rastele de butelii dar sunt prea departe de casa mea. Aleg să o schimb la Buteseacă. Intru în curtea familiei Buteseacă. Rastelul are două rânduri de butelii de culoarea albastră sau gri. Majoritate buteliilor sunt pline de găinaţ şi de rugină. În spatele lor este legat un câine uriaş căruia îi curg balele. Dacă ar scăpa din lanţ doar cu o grenadă l-aş putea pune la pământ.

-68 de lei costă, îmi spune Nuţulica Buteseacă.

Plătesc. Aleg întotdeauna butelii albastre. Nu sunt superstiţios, dar în alte locuri buteliile gri sau verzi nu sunt primite. Butelia este grea. O agit. Aşa verific dacă nu are în ea apă. Mă întorc acasă cu prada metalică.

-Vezi să nu o strângi prea tare, îmi spune mama.

Ceasul buteliei are cheia încorporată. Nu e greu de strâns. Îmi amintesc de tata. El folosea o cheie uriaşă, nepotrivită. Se chinuia mult până reuşea să monteze ceasul şi cordonul buteliei.

Pe vremea când tatăl meu era printre noi iar cei patru meri altoiţi nu se uscaseră îmi plăcea să ascult şoaptele livezii stând pe trunchiul de brad. Eram un copil care iubea culorile, vântul şi păsările. Tata stătea pe un taburet din lemn de vişin. Era îmbrăcat cu raiaţi cafenii şi cămaşă albă. Se mişca greu dintr-un loc în altul. Vorbea greu. S-a mai purtat pe picioare doi ani, apoi a paralizat. Cinci ani nu a vorbit, nu s-a mişcat. De la o sută douăzeci de kilograme, a ajuns la patruzeci.

Viaţa a fost aspră cu el.

Stăteam în livadă sub meri. Tata tăia merele culese în felii.

-Facem compot.Ce bun o să fie la iarnă, se lauda singur.

Un fruct a căzut din măr în capul meu. Am ţipat. Merele erau mari şi foarte tari.

-Cere de pomană careva dintre Dorneni, a spus mama. Să dai cuiva ceva de pomană.

-De ce?

-Morţii cer. Cum de ce? Aşa o să faci şi după ce o să murim noi? Nu o să ne dai nimic de pomană?

-Mi-a căzut un măr în cap. Ce legătură au morţii cu asta ?

Mama nu mi-a mai răspuns. Lumea satului este plină de superstiţii.

-O să îţi povestesc cum bunicul tău s-a luptat cu dracul, mi-a spus tata.

-Niculai, nu îi spune băiatului din astea, s-a supărat mama.

-Ba îi spun. Mie mi-a spus tatăl meu ce a păţit, iar Eduard trebuie să afle şi el. Vrei să afle, Eduard ?

-Vreauu, am răspuns eu bucuros sub privirile mânioase ale mamei.

-Bine. Ascultă, atunci. Bunicul tău, Vasile Dorneanu se întorcea din cărăuşie cu căruţa. Era imediat după război. Noaptea locurile rele erau bântuite de sufletele celor morţi în luptele din anii ’40. Căruţele veneau dinspre Fălticeni. Erau trei oameni din Mălini: Vasile Dorneanu, unu’ de-a lui Cojocea din Suha şi un alt om care stă tocmai în capătul satului Văleni. Nu îmi mai amintesc cum a spus că îl chema. După ce au făcut stânga la Cornu Luncii, au ajuns la Podul Moldovei. Prima căruţă care a intrat pe pod a fost a bunicului tău, apoi a lui Cojocea şi ultima a omului din Văleni. Era noapte cu lună plină şi se auzea cum curgea Moldova. La jumătatea podului, un om cu o traistă în spate a strigat bunicului tău să îl lase să se suie în căruţă. Bunicul tău nu a vrut şi omul acela ciudat s-a urcat singur din mers şi s-a aşezat în fundul căruţei pe un balot de paie. Vasile Dorneanu a oprit căruţa şi s-a dat jos. Nu ştiu ce a văzut dar l-a prins pe om de după mijloc şi l-a aruncat peste parapetul podului, în apa Moldovei. Ceilalţi doi căruţaşi au jurat că au văzut cum în urma ,,omului” au ieşit flăcări. Ăla era un diavol, Eduard, aşa să ştii. Şi bunicului tău i s-a dus vorba că a omorât pe dracu’.

Atunci nu m-a convins tata. Acum îl cred din toată inima şi îmi pare rău că nu am ştiut să îi mulţumesc pentru sufletul pe care îl punea în fiecare povestire în care evoca pe cei din familia mea: pe frumoasa Ruxandra, pe Ilie, pe Andrei, pe bunica Maria.

Tata a murit în data de 7 august 1984, după o lungă şi îngrozitoare suferinţă ( aşa cum am mai scris-a fost paralizat total în ultimii cinci ani din viaţă). Îmi amintesc ultimele lui clipe de viaţă. Începuse să horcăie. Mama m-a chemat să stau lângă el şi a fugit să-i aducă pe vecini. Am aprins lumânarea din borcanul de sticlă. Ne-am privit în ochi câteva minute, apoi îngerul de pază a plecat cu sufletul lui pentru a se închina Domnului, dincolo de albastru. Pentru tatăl meu, moartea a fost o binecuvântare. Durerea a aprins lumânări, a copt colaci şi a adus praporii în curtea familiei mele. Dar pentru tata, moartea a fost o binecuvântare. Eu ştiu.

-Ai strâns bine butelia?, mă întreabă mama. Eşti cu mintea în altă parte. Ai strâns-o sau nu?

-Am strâns-o, mamă.Am strâns-o.

Mormântul tatălui meu este modest. Nu are criptă, nici lanţ nichelat, nici felinar din fier. Nu are cruce uriaşă de marmură şi nici litere aurite. La capul tatălui meu este o cruce din fier negru, pe care eu i-am scris cu mâna tremurândă numele.

Îngerii sapă tranşee în cimitirul satului. Morţii ţipă. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 7

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Suha murmură blesteme şi incantaţii. Dumnezeu aruncă punte între mine şi El. Icoanele sfinţilor-copii curg la vale. Apele au grijă de ele. Icoanele nu se lovesc de pietre, nu se agaţă de rădăcinile copacilor. Imaginile sfinţilor se mişcă. Dumnezeu le priveşte liniştit şi aşteaptă primul meu pas. Puntea este îngustă. Icoanele curg necontenit pe sub ea.

Ajung la locul numit ,,La răchiţi”. Aici apele Suhăi formează un cerc mare şi adânc, un ştiolbon cum îi spun oamenii locului. Sub mal e plin de peşte: clean, mreană, boişteni. Pe mal creşte iarbă sălbatică, ţepoasă. Cele câteva răchite strâmbe dau numele acestui loc. În scorbura uneia dintre ele păstrez câteva amintiri din copilărie: un briceag, un pachet de cărţi de joc, un pachet de ţigări gol, creioane şi alte mărunţişuri. Au trecut treizeci şi şapte de ani de când am ascuns aceste lucruri în scorbură. Nimeni nu le-a găsit. Nimeni nu mi le-a luat. Acum o să las un bănuţ auriu de cinci bani. Îmi este drag acest loc. Foarte drag.

Îmi amintesc. Era vara anului 1976. Locul era împânzit de copii şi tineri. Mi-i amintesc: Brebu Bălănică ( era mai mare ca mine, a murit la numai treizeci şi ceva de ani), Pituş Cană , Vasil Mocuţă, verii lui Vasil, Ceprică, Robert, Mărcuşel, Mai erau şi Linel, Silvestru Cotoran şi Gaie Ţurlache. Pescuiam la râmă. Apele erau tulburi şi nu reuşeam decât să ne agăţăm cârligele de tot felul de lemne aduse de apă. Linel se plângea de faptul că el nu a prins niciodată un peşte. Fratele lui, Silvestru încerca să îl ajute în fel şi chip. Peştele nu trăgea. Ceilalţi puşti nu îşi pierdeau răbdarea. Aveam pregătite borcane de sticlă cu apă proaspătă în care să depozităm eventualele capturi. Orele treceau greu. Noi toţi aşteptam. Una din plutele undiţelor lui Silvestru a intrat sub apă.

-Repede, Linel! Ţine de undiţă a strigat Silvestru.

-Da, ţin, a răspuns Linel.

-Trage acum!

Linel a scos de sub luciul apei un mic peştişor, un porcuşor.

-Hihihihihi, a început Linel să se bucure zgomotos. Primul meu peşte. Hihihihi.

-Ba nu e prins de tine, a spus Pituş. L-a prins Silvestru. Nu te mai da mare.

-Nu e prins de tine, a sărit cu gura şi Gaie.

Linel continua să râdă. După câteva minute peştele a murit.

-De ce a murit?, a întrebat Linel cu ochii în lacrimi pe fratele său.

– Nu a mai avut aer. Lasă că prinzi altul.

– Linel, nu mai faci hihihi?, l-a ironizat Ceprică.

Linel a plecat cu fratele lui, iar noi am rămas să pescuim în continuare. Nimeni nu a mai prins nimic. Peştele nu voia cu nici un chip să muşte nada. Şi totuşi la un moment dat îl aud pe Pituş ţipând:

-Bă, veniţi încoa’. Ce dracu’ e ăsta? E peşte? Aşa mare?

La un metru de mal, într-un loc unde se putea vedea prin pânza apei apăruse un clean de o dimensiune neobişnuită. Nu era chiar uriaş, nu cântărea nu ştiu câte kilograme, dar nu mai văzusem niciodată un peşte atât de mare în apele Suhăi.

-Bă, tăceţi din gură că eu intru să îl prind cu mâna, ne-a zis Brebu.

-Mi-l dai mie?, s-a rugat Pituş. Îţi dau 10 lei. Îţi cumperi trei pachete de ,,Carpaţi” cu banii ăştia.

-Ai 10 lei?

-Am. Uite, ia.

Pituş a scos din buzunar o bacnotă mototolită.

-Gata, băi. Dacă îl prind îţi dau peştele şi tu dai banii.

-Da.

-Acuma linişte ca să pot intra după el.

Brebu a intrat în apă. Câteva minute nu s-a mişcat, apoi cu un singur gest a prins peştele de sub burtă şi l-a aruncat pe mal.

-E un clean uriaş, am auzit pe cineva strigând.

-Prindeţi-l băi că sare înapoi în apă, a strigat Brebu.

Toată puştimea a participat la imobilizarea cleanului. Fiecare dintre noi visa să prindă un astfel de exemplar.

-Na, banii, a spus Pituş. Eu iau peştele.

-Nu ţi-l mai dau, a răspuns Brebu.

-Dă-mi-l băi că ai promis.

Pituş a început să plângă. Copiii şi-au strâns undiţele. Nu mai avea niciun rost să mai stăm într-un loc unde peştele nu muşcă nada.

-Băi, dă-mi peştele că ai promis, continua Pituş.

-Nu îl dau, băi răspundea Brebu.

-Îţi mai dau cinci lei.

-Degeaba. Nu ţi-l dau.

A trecut mult timp de atunci. Brebu a murit tânăr. Pituş a prins peşti mult mai mari decât cleanul pe care voia să îl cumpere. Locul a rămas neschimbat. Alţi copii vin acum la pescuit. Alte bucurii şi alte tristeţi răsună pe malurile Suhăi.

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Dumnezeu pescuieşte icoane dincolo de puntea îngustă care ne separă tristeţea. Ne privim pe furiş. Suha murmură blesteme, incantaţii. Imaginile icoanelor se mişcă. Durerea este ca o piatră aruncată pe luciul apei. Ne privim pe furiş. Din nou.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon