MĂLINI

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 31

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A trecut furtuna. Popuşoii nu au păţit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care îşi apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireşe dulci-acrişoare din Ioana, cireşul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot şi dulceaţă. Câteva borcane. Deşi în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireş fără frică. A fost şi va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vişin au rodit şi ei pentru prima dată.
– Să ne pui şi nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vişini.
– Să le pui şi lor nume, frate om!, îmi spune şi îngerul de pază.
– Aşa o să fac, răspund ruşinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am ştiut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe braţele. Am greşit.
– Să le pui nume, frate om!, repetă îngerul de pază. În cartea vieţii sunteţi toţi: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toţi.
– Ce bine, frate înger!
– Da, Eduard, da.
Bunicului din partea tatei îi plăceau mult vişinii. O să mă gândesc la nişte nume simple, ca ale ţăranilor din vechime. Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deşi eram un copil de numai doi ani, am reuşit să îi reţin trăsăturile şi vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în braţe şi m-a aşezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuţa lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu boandă şi cămaşă verde. Căutătura lui era aspră şi rece. Îmi amintesc de mustaţa lui albă, stufoasă şi de culoarea cadaverică a feţei. Bunicul respira greu şi privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca şi când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii şi muribunzii îl înţeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului şi am simţit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă. Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.
– Măi Eduard, măi! Măi Eduard! a spus bunicul.
Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu şi bunicul puteam vedea asta, dar eu nu ştiam să vorbesc în aşa fel încât să pot fi înţeles şi de ceilalţi, iar el nu mai avea destulă putere.
– Măi Eduard!, a repetat bunicul strângându-mi mâna.
– Buicule!, am răspuns vesel. Buiculee.
Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înţeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit şi norii au adus ploaia. Urmele morţii au fost şterse. Pentru un timp.
Un fluture alb s-a aşezat pe cactusul din cerdac. Nu ştiu cum a reuşit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna şi s-a reîntors la cactus.
– Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Şi încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câţiva nori rătăciţi răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriaşă, gălbuie.
– De unde a mai apărut şi asta?, întreb curios. Aş putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfăţat.
Mă aşez pe hat, lângă unul dintre vişinii tineri. Mângâi firele de iarbă. Şi sunt fericit.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 30

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
E răcoare. Minotauri orbi se împreunează cu umbrele pomilor uscaţi. Soarele se pregăteşte să se ridice deasupra Pădurii Prisos. Arunc maieul pe fotoliu şi ies afară pe jumătate dezbrăcat. Îmi place să simt răcoarea. Mult.
Deschid cele două uşi de la poiata găinilor. Zepto iese primul şi sare gardul dinspre livadă. Nu mă duc după el. Sunt sigur că stă un timp în livadă şi apoi se întoarce singur ca de obicei. Intru în bucătăria de vară şi încerc să aprind unul dintre ochiurile aragazului. Chibriturile nu se aprind. Stric vreo douăzeci de beţe. Degeaba. Caut în sertarul mesei şi găsesc o brichetă cu însemne electorale.
– Nici în bucătărie nu scap de voi, spun eu supărat.
Încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră. Torn apa într-o cană, apoi praful de ciocolată. Nu apuc să amestec în cană. Din livadă se aud ţipete ascuţite şi un lătrat gros. Alerg cât pot de tare. Poarta dinspre livadă s-a înţepenit şi sunt nevoit să o lovesc de mai multe ori cu piciorul. Doi câini ciobăneşti l-au încolţit pe Zepto. Unul dintre ei l-a muşcat de piept. Zepto se tăvăleşte pe straturile de ceapă şi usturoi. Arunc cu toporul după unul dintre câini. Celălalt câine se întoarce înspre mine şi mârâie. Are ochii roşii. Ridic cioata de brad şi o arunc înspre el. Câinii renunţă la Zepto şi pleacă speriaţi. În jurul meu e sânge şi iarbă tăvălită. Zepto nu se mai zbate. Nu a murit. Stă pe spate sub Oblio, mărul pădureţ şi priveşte cerul dimineţii. Aduc o bucată de ţol din cordele şi aşez cocoşul pe el. Nu am pansamente în casă, iar la farmacie nu e încă deschis. Aduc maieul meu şi îl rup în fâşii. Încerc să îi pansez cumva rana.
– Degeaba, frate om, spune îngerul de pază. Cocoşul acesta va pleca dincolo de albastru. Chiar credeai că îl vei putea bandaja ca pe un rănit căzut pe câmpul de luptă?
– Aşa am crezut frate înger.
Zepto suflă greu. Nu îi mai curge sânge. Ceilalţi cocoşi cântă prelung. E ora şase a dimineţii. Îmi amintesc de Flint, cocoşul pitic adus tocmai din Ibăneşti, satul mamei. Bunica Leonora mi-a făcut cadou pe Flint şi pe o găinuşă pitică, pe Negruţa. Asta se întâmpla acum aproape patruzeci de ani, pe vremea când eu eram un copil vesel căruia nu îi păsa că dincolo de podul Moldovei există o altă lume, alte răni, alt labirint. Flint a murit chiar de ziua mea, pe 1 ctombrie. Un uliu l-a ciocnit în cap şi i-a smuls carnea de pe piept. Mama l-a aşezat pe o scândură în faţa bucătăriei de vară. S-a chinuit cam o oră, apoi a murit. Negruţa a avut o moarte mult mai grea. Cineva ne-a făcut cadou un cocoş pitic şi o găinuşă pitică. Am crezut că a făcut asta deoarece eu mă plângeam mereu de moartea lui Flint. Din păcate, cocoşul şi găinuşa erau bolnavi. Toate găinile s-au îmbolnăvit şi au murit într-o singură zi. Doar Negruţa a rezistat încă o zi. Avea temperatură foarte mare. Am aşezat-o pe o cioată în livadă. Toată ziua a mişcat din cap ca şi cum ar fi făcut mătănii. A murit imediat după asfinţitul soarelui.
Aduc hârleţul şi sap o groapă lângă Oblio, mărul pădureţ. Bate vântul şi aduce în groapă vişine putrede şi frunze de măr. Zepto a murit. Îl aşez cu grijă în groapă, pe bucata de ţol. Domnul se apropie de mine şi îmi pune o mână pe umărul drept. Îngerul de pază se apropie şi îmi pune şi el o mână pe umărul stâng. Bulgării de pământ îl ascund pe Zepto. Privesc trist pământul răscolit de lama hârleţului.
E răcoare. În faţa Domnului îngenunchează şaisprezece minotauri orbi. Îngerul de pază îi leagă la ochi cu fâşiile însângerate ale maieului meu. Minotaurii sărută pământul.
– Acum mergeţi în lume!, spune Domnul. Să nu vă scoateţi niciodată bandajele de la ochi.
Minotaurii pleacă. Aduc cana cu ciocolată fierbinte. Beau o înghiţitură, apoi o dau Domnului. Bea şi El fără să spună nimic. Ultima înghiţitură o bea îngerul de pază. Acesta aruncă înspre albastru cana goală. Din ceruri nu cade nimic înapoi. Domnul îmi pune din nou palma pe umărul drept. Zâmbesc. Trist şi fericit.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 29

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Vântul îngroapă capete de profeţi la marginea ogoarelor. Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe.
Acum câţiva ani, în jurul Ioanei, cireşul de pe hat, au răsărit câţiva pui firavi, mlădiţe legate de rădăcinile cireşului. Mlădiţele cele mai înalte au fost cerute de câţiva consăteni care doreau să aibă în livezile lor un cireş precum Ioana. Nu le-a mers bine. S-au uscat la câteva zile după ce au fost mutaţi în ţărână străină. Pe cel mai mic dintre puii Ioanei l-am luat eu şi l-am mutat mai aproape de casă. Anul acesta a rodit câteva zeci de cireşe. Ieri am mâncat două dintre ele: sunt mai bune ca roadele Ioanei, mai dulci, mai roşii. Din păcate, restul cireşelor au dispărut peste noapte. Nu am idee cine le-a luat, dar bănuiesc că este vorba de una dintre vecinele în vârstă care la prima oră a dimineţii e în livadă şi strînge cireşele coapte ale Ioanei. Probabil că le-a luat şi pe cele ale cireşului mic. Privesc scârbit iarba culcată din jurul micului cireş.
– Da’ di ci eşti aşa meclancolic?, mă întreabă Văloi Ghizdea, un consătean care locuieşte nu departe de casa mea.
– Cum?
– Meclancolic. Mai poiet, aşă. Cî doarî scrii poezii.
– Asta e vreo boală sau cum?
– Nu!, uăi. Ci ti supiri digiaba. Am spus numa’ cî eşti aşă măi sensibil. Eu am vinit sî mă laşi sî cosesc bucata asta de livadă. Mama ta o zâs cî pot sî cosăsc şi sî ieu iarba pentru cal.
– Bine, nea Ghizdea. Poţi să coseşti şi iarba din curte.
– Aceia nu cî nu vre calu’ s-o mânînci. Are alt gust.
– Serios?
– Dapi’ cum. Aiasta i iarbî di umbrî şî acialaltî e iarbî amesticatî.
– I-auzi bre, ce şmecher cal ai matale. Nu-i meclancolic ca mine.
– Hăhăhă!, nu ti supara cî doarî nu-i di rău sâ cii poiet.
– Da’ nici de bine nu prea pare. Bun, nea Ghizdea, ia şi coseşte. Numai vezi acolo lângă vişinul mic că am un pui de stejar. Să nu cumva să îl coseşti şi pe ăsta.
Îi arăt pe Roger, micul stejar. Mama rupe în jurul lui iarba.
– Nea Ghizdea, să nu îl coseşti. Ai înţeles?
– Nu-l cosăsc, vezi di triabî. Am eu grijă. Stai pi paci. Şî nu ti mai supara că o luat cireşâli celia. Aşă să întâmplă pi la noi. Fii atent ci am păţât eu într-un an. Am fost şî l-am agiutat pi unu’ di-a lu’ Pluguţ sî adune pologu’. Nu i-am luat bani, da’ i-am spus sî mă agiute şî pi mine când am polog în livadă. Omu’ o vinit cu fimeia da’ şî cu doi copchii cam di clasa a doua sau a tria. Nu am zis ninica. Pi la amiazî m-o strâgat vecinu’ di pisti drum sî îl agiut sî discarci un faiton di harţapeli. O mers şî Pluguţ cu mine. Ci crezi cî o făcut copchii lu’ Pluguţ cît am fost noi plecaţi?
– Nu ştiu, nea Ghizdea.
– O furat ouăle din cuibar. Numa’ cî noi aveam două cuibare. În unu dintri eli erau ouă clociti. Şî pi acelia li-o furat.
– Nea Ghizdea, povesteşti de parcă am fi în plină foamete. Cum dracu să îţi fure cineva ouă clocite? Că doar ouăle limpezi se cunosc.
– Uite!, nie ni-o furat.
– Las-o încolo de poveste. Eu plec să adun gândacii de pe barabule. Hai!, spor la treabă.
Frunzele barabulelor sunt pline de gândaci de Colorado. Îi strâng într-o găleată de plastic. Nu stropesc plantele. Am doar şase rânduri de barabule, nu are sens să le otrăvesc. Îmi amintesc că nea Ghizdea mi-a spus că aş fi meclancolic. Am mai auzit acest cuvânt acum foarte mulţi ani, pe vremea când eram elev în clasa a noua. Era luna septembrie. Elevii liceelor erau obligaţi să participe la un fel de muncă voluntară. În acel an am fost trimis împreună cu unii dintre colegii mei la sortat barabule în localitatea Vereşti. Majoritatea colegilor de clasă au scos tot felul de scutiri medicale şi au rămas acasă. Cei mai fraieri au ajuns în curtea C. A. P. -ului. Ne-a luat în primire un maistru. Ne-a numărat şi a rămas uimit:
– Băi, sunt mai multe dormitoare decât vă trebuie vouă. Aveţi lux măi. Ia, alinierea!, ţipă maistrul scurt.
Ne-am uitat unii la alţii. Eram numai elevi de clasa a noua, majoritatea fete.
– Băi, fetele la stânga şi băieţii la dreapta! Ce dracu’ măi! Vreţi să dormiţi fete şi băieţi în acelaţi dormitor?
– Da!, am răspuns eu sincer.
– Cum te cheamă măi meclancolicule,? mă întreabă maistrul.
– Dorneanu.
– Băi meclancolicule, aici nu e bordel. Am venit la muncă agricolă ca să ajutăm ţăranii. Sortăm cartofi. Suntem de folos ţării, băi. Aţi înţeles? Bun. Acum cei de la ţară în dreapta şi cei de la oraş la stânga. Băi!, Dorneanu da’ tu eşti meclancolic tare de tot. Am spus cei de la oraş la stânga.
– Eu sunt din aia de la ţară. Dar de ce trebuie să ne despărţiţi?
– Cum eşti de la ţară?, băi. Te văd îmbrăcat în blugi. De unde eşti băi?
– Din Mălini.
– Fetele de la oraş merg la dormitorul unu’. Fetele de la ţară merg la dormitorul doi. Băieţii de la ţară merg la dormitorul trei. Băieţii de la oraş merg la dormitorul patru.
– Da’ de ce?, întreb eu supărat.
– Pentru că ţaranul e meclancolic şi pute, băi. De aia. Hai dispăreţi!
Munca noastră consta în sortarea conţinutului unei lăzi de tractor. Eram repartizaţi câte patru elevi de ladă. Am observat că unele dintre lăzi aveau conţinutul dublu faţă de celelalte. Acolo erau repartizaţi întotdeauna cei de la ţară.
– Mie nu îmi convine. Norma mea este mai mare ca a celor de la oraş, am spus maistrului.
– Băi!, poate te trimit acasă şi te exmatriculăm
– Mulţumesc frumos, chiar vă rog. Nu mă interesează şcoala.
– Băi, treci la treabă că îţi dau peste cap! Ai grijă!
Ziua trecea agonizant de greu. Seara nu era nimic de făcut. Nu exista televizor. Nici măcar un chioşc de unde să cumperi ceva. Singura distracţie erau meciurile de fotbal. Băteam mingea pe un câmp plin de buruiene ţepoase împreună cu băieţii dar şi cu fetele. Culmea, jucam cei de la ţară contra celor de la oraş. Maistrul reuşise să ne facă să ne privim altfel. Nu mai eram doar colegi ci şi altceva. Până la urmă, un coleg a aflat că exista un chioşc în apropierea gării de unde puteam cumpăra lichior, biscuiţi şi ţigări. Seara, împreună cu patru fete şi încă un băiat am evadat din zona C. A. P. – ului. Am cumpărat lichior de cireşe, biscuiţi Carei la pachete de 1,25 lei şi ţigări Snagov la 10,50 lei. Lichiorul avea gust scârbos, aşa că nu a băut mai nimeni din el. Fetele erau urâte şi fumau nonstop. Una dintre ele mi-a arătat un semn ciudat pe sân şi mi-a spus că i-a apărut după ce a muşcat-o fostul ei iubit, student la teologie.
– Să mori tu?, am întrebat eu. A vrut ăla să îţi mănînce ţâţele?
– Ei!, nu. Da’ mă iubea tare de tot. Mie nu îmi plăcea că era slab şi avea cioc.
– Ca raţa?
– Nu măi!, Eddy. Cioc de păr, cum poartă popii ca să pară interesanţi. Un mutălău, oricum. Nici nu s-a dat la mine.
– Ce prost. Numai te-a muşcat de ţâţe.
– Da, ca să vezi.
– Era de la oraş sau de la ţară?
– Hihihi!, de la oraş.
– Atunci, nu era meclancolic. Păcat.
– Hihihi.
Ne-am întors destul de repede, dar maistrul ne aştepta în faţa dormitoarelor.
– Treceţi în camera de gardă.
Camera de gardă era un fel de loc unde maistrul ţinea registre şi era dotată cu telefon fix.
– Unde aţi fost băi boilor? Dacă păţeaţi ceva? Dacă le viola careva pe vacile astea? O să cer exmatricularea voastră.
– De acord, am răspuns eu. Mie nu îmi place şcoala.
Fetele şi colegul meu au început să plângă. Maistrul s-a prefăcut că vrea să sune pe directorul liceului.
– Băiii!, dacă află directorul vă dă afară din liceu, băi.
– Mă doare fix în cot, am răspuns eu.
Fetele au început să plângă şi mai tare.
– Uite cum facem, a spus maistrul. Ca să vă iert şi să nu afle tovarăşul director începând de mâine faceţi normă dublă. Clar, băi?
Toată lumea a fost de acord. Nu am mai spus nimic. A doua zi am muncit până seara târziu. Am observat că maistrul a încărcat portbagajul ,,Daciei’’ cu saci de barabule. Până spre dimineaţă a făcut vreo trei curse, Suceava nu era prea departe. Am făcut normă dublă patru zile. Fetele erau atât de obosite încât părea bolnave. În a cincea zi am nimerit lângă un soldat (tr- ist) care sorta singur o remorcă de cartofi. Camarazii lui erau repartizaţi câte patru, la fel ca noi.
– De ce eşti singur la muncă,? am întrebat pe soldat.
– M-a enervat un subofiţer şi l-am pocnit. Acum m-a pedepsit, dar diseară îl pocnesc din nou. Până la urmă mă va lăsa în pace.
– Şi pe noi ne pune maistrul ăla să muncim dublu pentru că am fugit de aici în sat şi am băut lichior.
– Care maistru? Piticul ăla cu nas mare?
– Da, ăla. În fiecare seară duce undeva barabule cu ,,Dacia’’. Nu ştiu unde. Nu cred că le vinde. Barabulele sunt ieftine.
– Precis are porci undeva. Carnea e greu de găsit. Ăsta a cumpărat porci mici şi îi îngraşă cu barabule luate pe gratis de la C. A. P. Te învăţ eu ce să faci. Te duci diseară la el şi îi spui că e hoţ şi că nu vrei să faci normă dublă. Îi spui că îl reclami.
– Cui să îl reclam? Nu fac asta.
– El nu o să ştie. Are un metru jumătate, ce naiba. Dă-i şi una în bot că te văd cât bradul. Te temi de el?
– Nu mă tem.
– Atunci dă-i peste bot nu fi bleg.
Am aşteptat seara fără emoţii, fără să mă gândesc la eventualele consecinţe ale viitorului meu gest. Am bătut la uşa şi am intrat fără să aştept invitaţie. Maistrul servea masa: parizer, pâine împletită, salată de roşii. În acea vreme, o astfel de masă era un adevărat festin.
– Băi!, am spus eu să intri?, m-a întrebat maistrul. Ieşi afară.
– Nu mai fac normă dublă. Nu contează dacă mă reclami directorului. Ştiu că furi barabule ca să ai pentru porcii tăi.
– Dorneanu!, futuţi morţii măti vrei să te bat? Ieşi afară boule.
– Eşti un hoţ. Profiţi de noi şi îţi baţi joc de munca noastră.
– Băi boule!, Hristosu’ şi arhanghelii care te-o făcut.
Maistrul s-a apropiat de mine cu furculiţa în mână. Nu cred că m-ar fi agresat fizic, dar l-am lovit cu capul în gură. Cred că i-am spart nasul pentru că a început să îi curgă sânge imediat. Maistrul a început să ţipe:
– Mă omoarăă! Mă omoarăă!
Pe timpul nopţii, C. A. P. – ul avea mai mulţi paznici. Doi dintre ei au intrat imediat în camera de gardă.
– Ce se întâmplă?, a întrebat unul dintre ei.
– Elevul ăsta m-a lovit, a răspuns maistrul. Vrea să mă omoare.
Paznicii m-au privit cu uimire. Apoi cu admiraţie.
– Noi nu am văzut nimic, a spus al doilea paznic. Poate ţi s-a părut, tovarăşe maistru.
Am plecat împreună cu paznicii. Nu mi-au spus nimic. Unul dintre ei mi-a întins o ţigară ,,Carpaţi’’ şi m-a bătut pe spate. Am dat noroc cu amândoi şi am simţit că oamenii aceia mă respectau. A doua zi, maistrul nu a spus nimănui nimic despre ce s-a întâmplat. Nu am mai muncit normă dublă, dar maistrul a cărat în continuare barabule pentru porcii săi în fiecare noapte. Pentru cele paisprezece zile de ,,muncă voluntară’’ am primit două sute şaizeci şi doi de lei. Maistrul nu a spus nimănui cum a luat bătaie de la elevul ,,meclancolic’’ din Mălini.
Am terminat de strâns gândacii de pe barabule. Nea Ghizdea a plecat de ceva timp. Trec pe lângă stratul de morcov şi mă opresc în faţa unui vişin pitic. Alături de el văd frunzele lui Roger, micul stejar. Ghizdea l-a cosit laolaltă cu iarba de umbră.
Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă. Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi ascult cum plâng capetele profeţilor îngropaţi sub pământ răscolit de plug. Închid ochii şi sorb. Vântul împrăştie iarba proaspăt cosită. Curând va răsări luna. Curând.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 28

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A început cea de-a doua praşilă a popuşoilor din anul 2014. E cald. Vântul înfierbântă fierul sapelor, buzele arse de soare şi ţărâna sfântă a ogorului. Prăşesc în reprize. E prea cald şi oricum nu particip la un concurs. Pot termina mâine sau peste trei zile. Nu contează. Ioana, cireşul de pe hat, mă alintă cu umbră şi foşnet de frunze.
– Ehei!, Ioana, spun eu. Cât de frumoasă eşti!
Câţiva nori s-au adunat deasupra pârăului Plai Bătrân. Unul dintre ei seamănă cu o corabie, altul cu un peşte. Mă aşez pe hat lângă Helga, mărul care rodeşte fructe mari şi parfumate.
– E tare cald, Helga. Ţie nu îţi e cald?
– Ha, ha, ha!, râde Helga, iar eu simt în dreptul inimii răcoare şi alint.
Îmi amintesc cum povestea tata despre zilele în care ieşea la câmp:
– Mă trezea tata pe la ora 3 diminieaţa, spunea tatăl meu. Cucoşii cântau laolaltă cu greierii şi stelele cele’ mari. Tata înhăma calul. Eu puneam în căruţă chirosteile, ceaunul, sapele, mâncarea, apa, două boande ca să avem pe ce ne odihni şi altele de care aveam nevoie. Mama rămânea acasă cu treburile ei. Şi să vezi tu, măi Eduard, că la ora aceea din dimineaţă nu se vedea nimic pe şuşă. Se auzea numai zgomotul făcut de roţile căruţelor. De la poarta noastră, până la cotitura Suhăi nu era suflet de om, dar se auzeau roţile căruţelor. Erau tare multe roţi, fecior. Tare multe căruţe. După ce plecam de acasă, tata urca în faţă şi mâna calul. Eu mă întindeam în căruţă şi priveam stelele.
– Niculai!, să nu numeri stelele. Ai să adormi şi nu ai să mai fii bun de muncă. Uită-te mai bine pe marginea şanţului. Dacă îl vezi pe Dumnezeu să îmi spui ca să opresc.
– De ce vorbeşti aşa? Nici să număr stele nu am voie?
– Copile!, ţăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni.
– Nici Dumnezeu?
– Ficioraş!, ai să afli tu asta mai târziu.
– Când am să-l văd pe Dumnezeu pe marginea şanţului?
– Atunci, fecior. Numa’, atunci.
Ne-am oprit la ,,Troacă’’ la marginea Măliniului, în Mieluşoaia. Era tot întuneric. La ,,Troacă’’ e un izvor care vine din adâncuri şi se prelinge de-a lungul unor jgheaburi de lemn. Apa izvorului era atât de rece încât după ce m-am spălat pe ochi mi s-a părut că a dispărut întunericul, iar stelele s-au ascuns undeva dincolo Munţii Stânişoarei.
– Da’ umple damigeana cu apă, a spus tata. Şi bidonul. Hai fecior, că eu trebuie să adap calul. Nu sta ca un bleg. Hai!, fecior.
Bidonul verde era un bidon de armată. Nu îmi plăcea să beau din el pentru că întotdeauna apa avea gust amar. Dimingeana era una în care încăpeau maxim trei litri de apă. În loc de dop, înfundam damigeana cu un ciucalău roşu de popuşoi.
– Gata, fecior? Urcă în căruţă că plecăm.
Ehei, Eduard. Să vezi ce frumoase erau livezile şi grădinile Măliniului la ceas de dimineaţă! Mieluşoaia era plină de căpiţi, aliniate parcă pentru poze. Ogoarele de barabule şi cele de popuşoi aşteptau praşila. Oamenii satului nostru, aşa aspri cum îi ştii sunt cei mai buni gospodari din ţara asta. Undeva la cântatul de dimineaţă al cocoşilor ajungeam pe podul Moldovei. Acolo tata oprea întodeauna şi îmi spunea:
– Dă-te jos!, fecior.
Tata se aşeza pe marginea podului şi privea cursul apei Moldovei, pădurea de pini, luminiţele satelor şi asculta ţipătul păsărilor. Mă aşezam lângă el, iar tata mă lua de după umeri. Nu spuneam nimic. Priveam cum apa curgea liniştită printre prunduri. Nu aveam curajul să îl privesc pe furiş. Tata era un om aspru şi nu ar fi dorit să îl văd altfel decât încruntat şi gata de harţă.
– Destul!, spunea tata după un timp. Ne-om întoarce aici altădată.
Pe la cinci dimineaţa, ajungeam în satul Cornu Lunci, unde aveam patruzeci de prăjini de pământ negru, fertil. Tata deshăma calul şi îl lăsa să pască de-a lungul şanţului care înconjura Sasca.
– Pune chirosteile!, scoate surcelele din căruţă şi pune de mămăligă. Eu am o vorbă cu vecinii noştri.
Să nu crezi, Eduard,că nu ştiam de ce se duce tata să vorbească cu vecinii. Priveam aproape fericit cum tata se apropie de ei. Vecinii din acea vreme ai locului nostru erau din satul Baia.
– Hai ziua bună. Văd că aţi pus popuşoi şi s-o făcut frumos.
– Zâua bunî!, Vasâli, i-a răspuns cel mai bătrân dintre vecini. Cu el mai erau doi flăcăi, numai buni de dus la cătănie.
– Văd că la arat te-ai băgat în pâmântul meu. Nu am zis nimic. Nici acum nu îţi zic. Pământul aista îl am de la rege pentru că am luptat la Mărăşeşti. Te las să îţi strângi roadele, da după aceea la toamnă am să-ţi crăp capul cu o muchie de topor. Nu te omor, dar am să te învăţ minte ca să nu mai furi din pământul altuia. Anafura şi împărtăşania mamii voastre de guşăţi! Şi dacă la primăvară mai intri cu japca în pământu’ meu te prind şi îţi rup picioarele. Ai înţeles?
Cei doi flăcăi au pus mâna pe topoare şi s-au apropiat de tata. Imediat, tata a scos un cuţit curbat şi l-a ridicat deasupra capului.
– Staţi!, a strigat vecinul bătrân celor doi flăcăi. Aista îi Vasâli Dorneanu, nu vă puneţi cu el. Aista i ciala dispri cari să spuni cî s-o bătut cu dracu pi podu’ Moldovii şi l-o aruncat pi nicurat în apî. A sî mă înţăleg eu cu el cumva. Treceţî înapoia me!, ficiori.
S-au temut de tata. Au urmat înjurături, îndemnuri la pace şi cuvinte aspre. Tata s-a întors roşu la faţă ţinând în palma dreaptă cuţitul curbat.
– E gata mămăliga?, fecior. Scoate brânza, ceapa şi sarea şi hai să mâncăm. Hai Niculai!, că se face amiază.
Până la prânz am prăşit jumătate de tarla. Ştii cum era la prăşit pe vremea aceea?, Eduard. Timpul trecea atât de greu încât puteai spune de un milion de ori ,,Tatăl nostru’’ până terminai de prăşit un rând. La prânz am dormit vreo două ore, la umbra alunilor de pe ,,Movilă’’. Locului i se spune ,,La movilă’’ pentru că acolo, la capătul ogorului nostru se spune că Ştefan Cel Mare ar fi îngropat pe cei care au murit în bătălia dată împotriva lui Mateiaş Corvin. Am plecat seara târziu, pe întuneric. Ne-am oprit iar pe podul Moldovei. Tata m-a cuprins de după umeri şi am stat aşa un timp.
Pe la ora nouă noaptea am ajuns în centrul Măliniului. La răscrucea cea mare mi s-a părut că văd un om îmbrăcat în alb. Omul cobora dinspre Pâraie şi s-a aşezat pe marginea şanţului, pe iarba verde a verii.
– Am văzut pe cineva pe marginea şanţului, am zis eu tatălui meu.
– Niculai!, poate vrei o ghiciuşcă la cur a răspuns tata.
– Nu mă laşi să număr stelele. Nu mă crezi nici când văd pe cineva pe marginea drumului.
– Ba te cred, Niculai, a răspuns tata. Dar altădată când ai să îl vezi pe Domnul primeşte-l în inima ta şi abia apoi să spui şi altora ce ai văzut. M-ai înţeles, fecior?
– Am înţeles!, tată.
Aşa era o zi la prăşit, Eduard, îmi spunea tata pe vremea când eu eram un copil, iar pe hat nu erau nici cireşi roditori nici meri cu fructe parfumate şi zemoase.
Încep să prăşesc. Ogorul este buruienos, plin de lăptucă şi pir. Prăşesc şi continui să mă gândesc la tata, la bunicul şi la viaţa lor cumplit de grea. Îi simt vii deşi carnea lor a putrezit în mormintele din spatele bisericii. Mă sprijin de coada sapei şi privesc cerul. Norii se îndreaptă acum către Pădurea Prisos.
– Doamne ajută!, spun încet şi încep să prăşesc.
– Să fii sănătos!, Eduard, spune Domnul.
– Să fii sănăto!s, frate om, spune şi îngerul de pază.
Fierul sapei întră adânc ţărâna fierbinte. Nu obosesc. Nu.

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 27

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Pământul este moale şi ud. Ridic ranga şi o infig cu putere în moliciunea neagră a livezii. Înfig aracii pentru fasole. Pentru fasolele boambe. Pentru cele pestriţe. Fasolea de lună nu are nevoie de araci. Ridic din nou ranga şi lovesc pământul răbdător al livezii. Ranga trece prin mijlocul unui muşuroi de furnici negre şi se opreşte într-o rădăcină de vişin.
– Of!, rădăcinile astea.
Pământul din apropierea gardului de sârmă este mai moale, dar cel din mijlocul livezii este pietros, greu de lucrat. În fiecare an, lama plugului scoate la suprafaţă mii de pietre de dimensiuni mici.
– E grea ranga?, frate om, mă întreabă Oblio, mărul pădureţ.
– Nu e grea, frate pom. Mă încurcă rădăcinile pomilor tăiaţi. Deşi pomii nu mai sunt în viaţă, rădăcinile lor luptă cu hârleţele, cu sapele cu ranga.
– Aşa sunt pomii, frate om. Lasă semne. Unele putrede, altele mai vii.
– Ştiu, frate pom. Am găsit astfel de semne în pământul livezii mele.
Înfig şi ultimul arac. Las ranga lângă gard şi plec să cumpăr pâine. În faţa magazinului, doi săteni vorbesc cu voce tare despre un meci de fotbal. Ambii stau rezemaţi de biciclete şi par foarte supăraţi.
– Api cum naiba sî nu îşî dăi şăpica di pi cap dacî sî cânta imnu’ ţării, spune unul dintre ei. Adica tăţi ceilalţi o putut sî îşî dăi ci aveau pi cap numa’ el nu, cî el ari ochi bulbucaţî şi fimee cari vindi giucători.
Am înţeles imediat că vorbeau despre finala Cupei României la fotbal. Ceea ce spune consăteanul meu este cât se poate de adevărat.
– Îs plini di bani, spune şi celălalt. Nu îi măi intereseazî di ţarî şî di oamini. Numa’ bani li trebe. Api dacî ari miliardi di lei pi lunî salariu’! Măi ari el respect pentru ceva?
– N-ari, bre omuli. Şî sî ti măi întreb eu ceva. Da di ci stăm noi cu gura cascatî cân’ i un meci? Da’ ci ni dă nouî dacî bati o echipă or’ alta? O vinit i sî ni întrebi dacî avem ci mânca or dacî avem lemni pentru la iarnî?
– Ni cred proşti, uăi. Crecî nici la bisericî nu merg aiştia.
– Nu merg!, vezi di triabî. Nici sî să roagi nu ştiu. Numa’ sî numiri bani.
– Păgâni, dă-i dracului.
– Aşăi, uă.
Unul dintre ei scoate un pachet de ţigări şi îşi aprinde o ţigară. Îl serveşte şi pe celălalt. Fumează şi vorbesc apăsat, cu multă tristeţe.
– Eu când aud imnu’ mă ridic în chicioari şî îi pun şi pi copchii sî facî asta. Doarî i imnu’ nost.
– Ti ridici tu în chicioari acasî când cântî imnu’ la televizor?
– Da, ci nu mă crezi?
– Nu ti cred, uăi. Aiasta i o minciunî. Eu nu mă ridic.
– Uăi dacî mă faci mincinos îţî dau o bastârcî în bot di ti ie dracu!, prostu’ naibii. Nu mă fă cî ti bat di ti chişi pi tine.
– Uăi!, ai grijî cum vorgheşti cî ti caftesc di ti adunî cu măturoiu’.
Cei doi continuă cearta. Aprind alte ţigări. Pe şosea trece o maşină albastră. La vreo douăzeci de metri de noi, maşina intră în şanţ. Aştept câteva minute. Nu iese nimeni din maşină.
– Ăi fo’ tu la mini în casă când să cânta imnu’? Ăi văzut tu cî eu nu m-am ridicat în chicioari?
– Uăi, tu eşti normal la cap? Cini dracu’ să ridicî în chicioari când cântî imnu’, uăi? Aiasta i aşă, pi stadion, nu acasî.
– Uăi tu vrei batai!, nu ti lăşî. Amu’ ti pocnesc!
– Ia fă-ti încoaci sî ti învăţ minti!, prostalăuli.
Oamenii continuă cearta deşi la câţiva metri de noi, maşina albastră stă cu botul înfipt în şanţ.
– Nu mergem să vedem ce e cu ăia din maşină?, întreb eu pe cei doi.
– Da’ ci i-am pus eu sî intri în şanţ? răspunde unul dintre consăteni.
– Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?, mă întreabă al doilea.
Îi las să se certe şi mă duc la maşină. La volan e un puşti care nu cred să aibă optsprezece ani. În dreapta lui e un alt puşti. Ambii par foarte speriaţi. Pe bancheta din spate sunt două puştoaice îmbrăcate ca de club: fuste mini, tricouri mulate. Cei patru se dau jos din maşină. Par speriaţi şi vorbesc foarte urât.
– Bă!, mufă, spune şoferul prietenului său. Ce dracu fac eu acum? Cum scot maşina de aici?
– Am zis eu să nu venim cu ei, spune una dintre fete. Nu sunt buni nici la pat, nici la şofat. Băi cocalarilor!, mai bine ma duc cu vibratorul la petreceri decât cu voi.
– Băi!, coardo, nu o termini? Poate vrei să îţi umflu botul!, paraşuta dracului.
Puştanii continuă cearta. Consătenii mei la fel.
– Tu nici sî citeşti nu ştii. Amu te-i făcut mare patriot şî stai în chicioari la imn. Dute- n paieli meli de prost!
– Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi.
Încerc să intru în vorbă cu puştii.
– Hai să scoatem maşina din şanţ. E mai bine să nu vină poliţia. Văd că nu sunt pagube.
– Nu pot cocalarii ăştia să ridice maşina, spune una dintre fete. Au tras pe nas marfă proastă. Nici la pantaloni nu s-au putut descheia. Vai de ei că nu au nici cap nici maţ.
– Morţii mătii de paraşută!, vrei să îţi rup dinţii aici?, se supără şoferul.
– Hai să încercăm, totuşi.
Îi strig pe consăteni şi le cer ajutorul. Aceştia refuză şi continuă se se certe. Fetele au ciorapii rupţi şi se vede că au făcut pe ele de frică.
– La trei, toată lumea împinge maşina, spun eu. Hai!, unu’, doi, trei.
Scoatem maşina din şanţ. Şoferul verifică daca poate pleca. Totul pare în ordine.
– Băi mufelor!, nu îmi găsesc mobilul, strigă unul dintre puştani, nu şoferul. Ăia doi ţărani care se ceartă l-au furat.
– Ăia nici nu au fost pe aici, spun eu. Nu aveai niciun mobil, drogatule.
Cei doi consăteni se apropie de noi.
– Băi ţăranilor!, să îmi daţi mobilul că mă duc la poliţie, băi.
– Tu-ţi morțî măti di cocalar!, înjură unul dintre consăteni. Cini ţ-o luat rabla ta di mobil?,prostani’.
Puştanul primeşte un pumn şi cade în şanţ. Se ridică imediat şi intră speriat în maşină. Maşina cu puşti drogaţi pleacă înspre oraş.
– Uăi animaluli!, dacî îţi zîc omineşti cî eu mă ridic în chicioari api aşă i.
– Ti bat di ti ie dracu’!, uăi. O păţăşti tu cu mini.
Îi las pe cei doi să se certe. Intru în curte şi îmi aduc aminte de cele două pâini cumpărate de mine de la magazin. Nu le mai găsesc. Îmi amintesc că le-am dat uneia dintre cele două fete să le ţină în timpul cât i-am ajutat pe puşti să scoată maşina din şanţ. Fata a plecat la oraş cu pâinea mea cu tot.
– Fie primit!, spun eu şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac.
Privesc cum se adună norii deasupra Pădurii Prisos. Poate că va ploua. Poate.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 25

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Am ajuns în Fălticeni, în duminica orbului. După ce am coborât din taxi am primit de la o doamnă fardată strident un pliant care conţine o invitaţie la un cazino. Nu prea mă omor după jocurile de noroc. Săptămânal, joc un bilet care conţine evenimente sportive. Încerc să ghicesc rezultatele finale. Evident, nu prea câştig. Nu mă supăr. Joc doar 2 lei, aşa că aşteptările nu pot fi prea mari. La aceeaşi casă de pariuri joc (tot săptămânal) un bilet de 2 lei în care mizez că numerele 1, 16 şi 23 vor fi extrase la loteria maghiară. De 2 ani şi 6 luni pariez pe aceste numere. Evident, nu am câştigat.
Intru în cazino. Aş fi putut jura că am trecut de sute de ori prin faţa acestei locaţii, dar nu mi-am dat seama că e un local pentru împătimiţii jocurilor de noroc. O fisă pentru mesele de joc costă enorm. Cred că o să plec.
– Domnule, nu plecaţi, mi se adresează respectos unul dintre angajaţii cazinoului. Ce meserie aveţi dumneavoastră?
– Păi, sunt scriitor, am răspuns. Dar nu îmi pot permite să cumpăr o fisă de joc. E foarte scumpă.
– Domnule scriitor vă rog să nu plecaţi. Pentru oameni speciali ca dumneavoastră avem întotdeauna o masă de joc unde puteţi participa fără să plătiţi. Trebuie doar să jucaţi. Noi respectăm scriitorii. Vă rog din suflet să ne faceţi onoarea de a participa la unul dintre jocurile de noroc organizate de asociaţia noastră.
Nu ştiu ce să spun. L-aş refuza dar faptul că mi se permite să joc fără a cheltui puţinii mei bani mă bucură. Sunt curios.
– Bine domnule. Sigur nu trebuie să plătesc ceva?
– Se poate domnule scriitor? V-am spus că avem mese de joc la care trebuie doar să mizaţi. Nu plătiţi ci doar câştigaţi ceva. E un joc simplu, dar neapărat trebuie să mizaţi cu maximă atenţie.
– Şi acest joc are un nume? Este ceva special?
– Doamne, dar este evident!, răspunde angajatul cazinoului. Acest joc se numeşte ,,ruleta cu clovni’’. Arată la fel ca o ruletă obişnuită. Evident, sunt mai multe culori, nu doar roşu şi negru. Ce părere aveţi, domnule scriitor? Jucaţi?
– Dacă e gratis, nu văd de ce nu.
– Pofţiţi, vă rog!, mă îmbie angajatul cazinoului. Un scaun, pentru domnul scriitor strigă acesta cuiva. Şi o scrumieră.
– Nu fumez, dar mulţumesc.
– Fiecare jucător are nevoie de o scrumieră. Poftim fisele. Noroc bun!
În jurul meselor sunt aşezaţi pe scaune din sticlă murdară tot felul de oameni: muncitori în salopete, femei de la ţară îmbrobodite cu baticuri colorate, pensionari cu nasul roşu şi rame de ochelari antice. Mă apropii de masă şi mizez pe 16 roşu. Bila se învârte cu zgomot urâcios.
– 16 roşu!, strigă angajatul cazinoului.
Crupierul adună fisele şi mi le aşază în faţă. Mizez din nou.
– 6 albastru se aude strigând.
Iar am câştigat. Mizez şi ascult. Mizez.
– 5 portocaliu.
– 2 verde.
– 2 galben.
– 1 incolor.
Câştig mereu. În faţa mea am un munte de fise. Dacă o fisă are măcar valoarea de 10 lei şi tot voi pleca acasă bogat. Angajatul cazinoului se apropie de mine:
– Vom închide. E deja târziu.
– Înţeleg. Poftim fisele. Ce sumă am câştigat?
– Domnule, voi scriitorii vă închipuiţi că puteţi veni aici, în localul nostru, în sfânta Duminică a Orbului şi să plecaţi bogaţi. Păi, nu aţi participat gratuit la joc?
– Ba da, gratuit.
– Atunci cum mama mamii naibelui aveţi pretenţia să câştigaţi şi bani? Ce produceţi voi scriitorii? Scrieţi cărti. Femeile stau la coadă la uşa voastră. Aveţi bloguri, site-uri şi alte mizerii pe net. Acum vreţi să câştigaţi şi bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieţii aţi avut? Răspundeţi! Aţi avut?
– Auzi prietene, poate îţi bag fisele astea pe gât una câte una. Dacă te trăsnesc odată în moalele capului cu pumnul ăsta de scriitor nepoliticos cu clovnii te vei linişti. Nu tu m-ai invitat la masa de joc? De unde era să ştiu eu?, un om din Mălini, că aveţi rulete cu clovni şi alte drăcovenii.
– Domnule scriitor, noi nu dăm bani participanţilor ci îi băgăm în seamă. Oamenii trebuie să ştie că societatea contemporană se bazează pe rolurile celor 588 de clovni. Doar nu îţi închipuiai că dumneata şi alţi scriitori fără bani de fise puteţi influenţa distribuţia marelui circ al vieţii.
Arunc fisele şi ies în afară din cazino. Duminica orbului este o zi care aduce ghinion. Simt asta şi mă urc într-un taxi cu destinaţia Mălini.
– Ai auzit?, Eduard, întreabă taximetristul. Cică vor să mai facă o casă de pariuri în Fălticeni. Mai bine ar fi să facă una şi în Mălini. Oare e posibil?
– Cu siguranţă, răspund eu trist. Vor ca toată lumea să joace la ruleta cu clovni.
– Hahaha!, cum dracu’ e aia?
– E o porcărie, nu merită să îţi baţi capul.
Am ajuns pe podul Moldovei. Deasupra noastră fulgerele desenează inimi în flăcări. Tună puternic.
– Doamne, Maica Domnului, poate nu ne-o trăsni!, se sperie taximetristul şi îşi face cruce.
– Hahaha!, râd eu cu gândul la cazinoul din oraş.
– Nu râde, Eduard! Nu râde!, repetă taximetristul.
Continui să râd. Un timp.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 24

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Aripi de înger negru au închis ferestrele şi au ascuns stelele. Încerc să dorm. Mai sunt doar cîteva ore până când Zepto şi ceilalţi cocoşi ai satului vor vesti naşterea unei noi zile de primăvară. Adorm greu. Visez cum mă ridic din pat. Deschid uşa şi ajung în hol. În dreptul fotoliului mă opresc. Stau aşa preţ de o întrebare copilărească, apoi deschid uşa ,,camerei de curat’’. În dreapta văd un braţ lung care se odihneşte pe cele două scaune cu spătar. Braţul pare că vine din spatele dulapului de haine. Asta înseamnă că are aproape doi metri şi se termină cu o mână cafenie de copil. Imediat mi-am dat seama că văd ceva supranatural. Braţul se retrage cu zgomot. Ţip şi mă trezesc.
– Ce vis aiurea!, spun eu. Bine că nu am visat că mă lupt cu brontozauri sau că vânez girafe la Polul Nord. Ce o mai fi însemnând şi visul ăsta? Probabil nimic.
Beau o cană cu apă rece. Nu deschid lumina. Ştiu exact unde este cana pictată cu o floare roşie, căldarea şi masa din bucătărie. Nu este nevoie de lumină. Pot să îmi potolesc setea şi neliniştea chiar şi pe întuneric. Mă reîntorc în pat. Nu rostesc rugăciuni. Nu îmi fac cruce cu limba. Adorm imediat. Visez din nou. Sunt în livadă, lângă Oblio, mărul pădureţ. Cineva a priponit un cal, lângă Roger, micul stejar răsărit anul trecut în livada mea.
– Cine a priponit calul aici?, întreb nedumerit.
Îmi dau seama că visez. Nu mă mir când văd cum pe lângă mine trec porci mistreţi. Mulţi porci mistreţi. Porcii încep să mănânce iarba de umbră cosită sâmbătă. Încerc să număr porcii, dar nu reuşesc.
– Nu trebuie să te sperii de vise!, spune îngerul păzitor. Visele nu te pot răni. Oamenii se îngrijorează degeaba.
– Ştiu, frate înger. Dar nu îmi place să visez porci mistreţi şi braţe care se ascund sub dulap.
– Te-a durut?, Eduard. A curs sânge din trupul tău? Te-ai simţit singur?
– Nu, frate înger. Doar că mi s-a făcut sete.
– Şi ai băut apă.
– Am băut dar îmi este încă sete.
– Atunci trezeşte-te şi lasă livada din vis. Te aşteaptă livada ta adevărată. Pe asta din vis o voi păzi eu în locul tău.
– Ai grijă!, frate înger. Roger din vis este la fel de mic ca Roger din livada mea.
– Voi avea grijă, frate om. Trezeşte-te! Acum!
Mă trezesc neliniştit şi obosit. Mi-e tare sete. Beau încă o cană de apă rece, apoi încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră la unul dintre ochiurile aragazului ucrainean. Desfac pachetul de ciocolată caldă şi amestec praful cafeniu. Între timp mă spăl pe faţă, pe corp.
– Ţi-a fost lene să încălzeşti mai multă apă. Te speli cu apă rece de parcă ai fi haiduc. Bine că pentru ciocolata caldă ai putut încălzi apă.
Zâmbesc. Iau ciocolată caldă şi plec în livadă.
– Bună dimineaţa!, fraţi copaci, spun eu vesel.
– Bună dimineaţa!, frate om, răspund pomii.
Sorb încet ciocolata caldă. Nu îmi mai este sete. Umbrele rele au plecat departe, în căutarea unui labirint părăsit.
Astăzi trebuie să curăţăm sobele şi să văruim. Va veni un meseriaş care va verifica dacă sobele sunt în ordine şi va scoate zgura adunată în ele. Anul trecut s-a suit pe casă şi a introdus o bilă de fier pe gura hornului. Dacă va repeta această muncă, e necesar să aduc cele două scări. Prima scară este lungă dar nu ajunge până la hornul casei. O aduc şi pe cealaltă, o scară mai mică. Acestei scări i s-au rupt scârţarii şi a trebuit să bat bucăţi de scândură în locul lor. Pun cele două scări cap în cap şi mă sui pe casă. De sus pot admira verdele tuiei. Văd cum trec vacile către imaş şi aud discuţiile celor care se deplasează pe şosea.
– S-o bolohănit vaca, spune un bărbat unei bătrâne. Mă duc să văd ci zîci veterinaru’.
– O fatat prima datî?, întreabă bătrâna.
– Da, amu i prima datî când are ghiţăl.
– Api di asta.
Meseriaşul intră pe poarta dinspre şosea. Mă vede şi îmi face semn să cobor.
– Nu mai urc pi casî, spune el. Disfacim pi la ursoaicî şî bag o şprangî pi acolo.
Omul urcă în podul casei şi desface câteva cărămizi ale ursoaicei. Este poate unul dintre cei mai buni meseriaşi din ţară. Ştie imediat cum merg fumurile sobelor de teracotă. Ştie unde ar putea fi înfundate. Este un adevărat meseriaş.
Mama scoate iufturile sobelor de teracotă. Zgura adunată curge imediat. O adun într-o găleată veche şi ies afară cu ea. Meseriaşul pleacă fluierând vesel. Ne vom revedea în 2015.
– Acuma, hai să scoatem lucrurile din camera ta ca să putem vărui, spune mama.
Nu sunt multe lucruri de mutat: televizorul, biroul, măsuţa televizorului, câteva scaune. Recamierul şi dulapul rămân pe loc. Le acoper cu nailon.
Mama începe să văruiască. O ajută Brăduţa Casâncă. Varul amestecat cu sineală înfloreşte şi înveseleşte casa. Parcă zeci de îngeri au apărut dintr-o dată şi râd împreună cu noi. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.
Apare şi Rezuca Tudoran. Priveşte cu atenţie pereţii.
– Da’ aceea i bădănă cu păr di cal? Da’ sineală di undi aţî cumparat? Măi esti aşă ceva di cumparat?
– Este, răspund eu. La piaţă. De fapt, sineala a fost cumpărată acum câţiva ani.
– Nu cred sî măi cie di cumparat, spune Rezuca. Asta o fost dimult. Amu tătî lumea folosăşti var lavabil şî trafalet.
– Fain!, spun eu. Asta e.
– Aşă spune o fimee la mânăstire cî am fost sî mă spovidesc.
– Ce spunea?, întreb eu.
– Cî nu măi ieste sinealî.
– Şî te-i spovidit?, întreabă Brăduţă.
– Dapi’ cum! Am întrebat şî di cumnatu’ meu şî părintili o zîs cî el i mucenic.
– De ce să fie mucenic?, întreb eu uimit.
– Api dacî l-o omorât cineva. I mucenic.
– Adică orice individ omorât devine mucenic? Mucenic e cel care suferă pentru credinţă. Adică dacă un beţiv omoară pe alt beţiv se cheamă că beţivul mort devine mucenic?
– Da. Aşă o zâs părintili. Cî doarî nu ştii tu măi ghini ca el.
– Nu cred că a spus un călugăr asemenea nerozie.
– Api voi aiştea măi tiniri nica nu credeţi. Las’ cî a sî videţi voi.
– Matale ai voie să spui orice. Doar eşti rudă cu un mucenic.
– Haida-hai!, Eduard. Haida-hai!
S-a terminat de văruit. Urmează spălatul podelelor, apoi voi pune perdele la ferestre şi voi aduce înapoi televizorul, laptopul, biroul, scaunele.
Aripi de înger alb deschid ferestrele camerei mele. Mă aşez pe un scaun în mijlocul camerei şi privesc tavanul proaspăt vopsit. Şi pereţii. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 23

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Au înflorit cei patru gutui. Azi, marţi, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curăţat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei v-a supravieţui.
– Vezi?, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.
– Văd!, frate înger. Nu au murit.
– Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta şi puful păpădiilor.
– Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai şti!
– Ştiu, Eduard! Ştiu.
Se lucrează la ,,peticirea” şoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din maşini şi faetoane. Pe şosea, în faţa casei mele, stau în aşteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeep-uri albe cu numere de Bucureşti, o remorcă încărcată cu buşteni de brad şi două dubiţe.
– Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre şoferii de jeep.
– Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din ţigară.
– Jeg eşti tu şî mortî măti!, îi răspunde căruţaşul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
– Bă, ţărane ia vezi cum vorbeşti, îi strigă şoferul dispreţuitor.
Căruţaşul are vreo şaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic şoferului de jeep. Ies în şosea. Şoferul şi doamna blondă din dreapta lui înjură ca la uşa cortului.
– De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
– Omul ăla din căruţă s-a luat de mine, răspunde şoferul. Mi-a insultat şi prietena.
– Am înţeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
– Ce-aveţi băi?, sunteţi nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
– Eşti un nesimţit!, şoferule de jeep. Un mare nesimţit.
– Şî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruţaşul. Să duc la pensiuni la distracţie Sîntem buni numa’ dacî îi distrâm şî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se mişte. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
– Sî trăieşti!, Eduard, îmi strigă, căruţaşul.
– Şi matale!, răspund eu. Multă sănătate.
– Sî dăi’ Domnu’!
În faţa vulcanizării, doi biciclişti mă privesc încruntaţi. Nu le place nici curajul şi nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruţă Brumiş. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învăţat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viaţă.
Eram elev în clasa a şaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, aşa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marţi, reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roşii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrişor Caval. Am sărit gardul verde al şcolii şi ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subţire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul şi liniile de tuşă. Nu am reuşit să şutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.
– Băi!. Care e treaba? Ce căutaţi aici?
Era Octavian Ţarcă, în acea vreme, profesor la şcoala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, aşa că am zâmbit şi noi.
– Băi băieţi, uite cum stă treaba. Vedeţi butucii ăia din spatele porţii? Daţi-i doi metri mai încolo. Dacă puteţi, chiar trei. Hai, Dorneanu!, treci în dreapta şi tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede!, că nu am timp de stat cu voi.
Mingea a rămas la punctul de şapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită şi glod. Atât eu cât şi Caval eram îmbrăcaţi în treninguri curate şi purtam mănuşi de lână groase. Butucii erau uriaşi. Fuseseră aduşi cu o remorcă şi descărcaţi cu un braţ de macara specială.
– Băi!, mai durează?
Ţarcă se înroşise la faţă, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănuşile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Faţa lui Ţarcă devenea tot mai roşie. Ţipetele lui semănau cu nişte horcăituri animalice.
– Băi!,hai gata. Veniţi încoa’!
Ne-am aşezat pe zăpadă, în faţa porţii de fotbal şi am aşteptat cuvintele lui Ţarcă. Eram murdari, uzi, trişti. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă şi astupa ferestrele dinspre paradis.
– Băi!, strigă Ţarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteţi de proşti. Cum era să puteţi voi să daţi mai încolo ditamai butucii? Băi!, că proşti mai sunteţi.
Ţarcă a plecat. Am stat întinşi un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi şi mi se vedeau genunchii vineţi din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiş. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă şi a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă şi de noroi.
– Hai să fugim!, a spus Caval. Sărim gardul şi fugim acasă prin livadă. Precis şi ăsta se leagă de noi.
– Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noştri?
– Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.
– Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiş.
Caval a sărit gardul şi a început să îmi facă semne din mână.
– Hai Eduard! Hai!
Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta şcolii.
– Dorneanu! Vino încoa’!, m-a strigat Brumiş.
M-am dus la el cu mingea sub braţ. Eram un copil trist, cu hainele murdare şi cu genunchii muşcaţi de ger.
– Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiş.
Fularul lui Brumiş era colorat în roşu şi albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic şi unul uriaş, aproape triplu în raport cu boldul mic.
– Eduard!, strigă Caval. Brumiş e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul şi hai să fugim prin livezi.
Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular şi l-am întins profesorului.
– Ia şi înţeapă mingea!, a spus Brumiş. Fă multe găuri. Multe!, ai auzit?
L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alţii, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi şi am înţepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.
– Ia- l pe celălalt!, a urlat Brumiş.
Cel de-al doilea bold era gros şi ascuţit. Am făcut zeci de găuri mingii.
– Brumiş eşti un bou!, a început să ţipe Caval. Beţivu’ dracului!
Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenţie, apoi a aruncat-o.
– Acum e poaşcă, a spus el. Nu o să mai puteţi juca fotbal. Hahahahaha.
A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea şcolii şi am privit mingea gri cu buline roşii. S-a întors şi Caval.
– A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.
– Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor beţiv şi scârbos!
Intru în curte. Pe tărăboanţă e lipită o poză cu o maşină de formula unu. O rup şi o arunc în iarbă.
Mă aşez pe băncuţa de lemn din cerdac şi privesc puiul de mălin de lângă gard.
– Iar eşti încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
– Ştiu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 22

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paşte ale anului 2014. Şi Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu şi Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud şi clopotele bisericii din Pâraie. Şi clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenţie. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori trişti îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curăţat de crengile uscate şi au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă şi ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite şi fără de păcat.
– Binecuvântează!, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
– Binecuvântează!, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
– Binecuvântează!, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează!, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
– Adî sarea! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
– Aduc amu! Ai rabdare, ci urli aşă?, di zîci cî ti-o muşcat mâţa di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
– Uăi!, eu am făcut ceva cu viaţa me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî aşă trebuie.
– Da uăi!, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu şî preşîndintili Americii.
– Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici şi a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul şi încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viaţa me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuţu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuţu era şi este un beţiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalţi români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în ţară, trist şi fără bani i s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuţu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în faţa unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi şi l-a transportat la spital. Finuţu avea un picior rupt din şold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Şi totuşi, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuţu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20. 0000 de dolari la 100. 000. Finuţu a venit acasă vesel şi un pic şchiop. Şi-a cumpărat o maşină şi a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuţu a fost în centrul atenţiei. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie şi am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
– Nu am suc de lămâie, a spus Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
– Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel şi mirat totodată.
– Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
– Păi da!, că s-ar otrăvi.
– Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iaşi. A spus medicul: ,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca! Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală!
– A zis medicul să beţi ţuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
– Dacă îţi spun!
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’. După un timp a intrat şi Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini şi vine des prin zonă.
– Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
– Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
– Kiwi. Sau mere, naiba ştie.
Lixandru se apropie de tejghea şi spune ceremonios:
– Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion.
– Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva şi o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
– Bine, daţi-mi o sută de grame, spune Lixandru.
– Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars şi pastă de dinţi.
– Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui! Bine că aduceţi verzăciunea asta şi suc de lămâie, nu.
– E bun, aşa se bea în ţările civilizate. Suc verde şi cafea arăbească. Delicatese.
– Două sute de grame, e bine?, întreabă iar Lixandru.
– Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
– E prea scump. Daţi-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
– Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoşă de rafie un album cu fotografii.
– Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns poliţist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soţia lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
– E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
– Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
– Şi ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
– Ba’ era bun. Nu ştiu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat şi ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână.
– Brava lui!, spune Harbuzaru. Na!, că a apărut şi Finuţu. Să vedeţi circ.
Finuţu a oprit maşina în faţa magazinului. Era însoţit de părinţii săi, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Există oameni care atunci când sunt îmbrăcaţi într-un costum elegant arată mai rău ca nişte cerşetori. Cam aşa arăta Finuţu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
– Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, şopteşte unul dintre pădurari.
Finuţu intră în magazin împreună cu părinţii lui. Nu salută. Priveşte către Harbuzaru şi comandă.
– Auzî!, uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta şî du-o la maşânî. Şî o navetî di jin. Dă şî o navetî di bere. I Paştili şî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuţu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viaţa me. Pi mine mă ştie tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câştig şi aduce rapid navetele cu băutură.
– Uăi!, strigă Finuţu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuţu arată la naveta cu bere. Mă uit şi eu. Nu văd nimic anormal. Se uită şi pădurarii. Unul dintre ei îşi face cruce.
– Uăii!, eu îs Finuţu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti ţărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune: ,,aista i Finuţu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi. ’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
– Unde se plăteşte cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
– Uăi!, eu îs Finuţu. Patronu’ spune: ,,Finuţu din Mălini, tu eşti ca şî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îţî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
– Da, fimeia lui nu ţ-o dat-o?
– Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuţu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viaţa me.
Părinţii lui Finuţu au transportat în linişte navetele la maşină. Păreau umili, fără nici un fel de reacţii.
– Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuţu. Şî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Şi eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuţu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuţu a cheltuit dolarii, a vândut maşina şi s-a certat cu părinţii. De săptămâna trecută a rămas şi fără curent electric. Finuţu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câţiva ani a ajuns un beţiv, bătaia de joc a satului.
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă aşez pe banca de lemn din cerdac şi îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON