Eduard Dorneanu

About Eduard Dorneanu

Posts by Eduard Dorneanu:

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 21

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă şi tristă. Nu am putut dormi. M-a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineaţă am reuşit să păcălesc durerea şi m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câţiva saci cu seminţe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai oraşului. Gara era pustie. Am deşertat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulţime de câini s-au năpustit asupra seminţelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce seminţe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deşi e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar şase rânduri. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară şi acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reuşit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat şanţurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
– Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneţi barabulili şî când vin înapoi le astup. Îi bini aşă?
– Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoţesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ţine calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele şi marca. Mă întorc şi duc în livadă lădiţele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânţă. Spre norocul meu apare şi Brăduţa Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
– Eduard!, spune Brăduţa. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
– Nu ştiu, nu l-am văzut.
– E mort di bat şî să ţâni cu o mânî di gard şi cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi şi mă îndrept către el.
– Eduard!, lasă-l în pace, spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alţi zece proşti ca el şi să te dea în judecată pentru că l-ai bătut degeaba.
– D’acum!, spune şi Brăduţa. Aiştia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuieşte într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuţi pentru faptul că se bat unii cu alţii pentru te miri ce şi apoi se judecă ani în şir. Beţivul pleacă şi iese în şosea:
– Roatî, roatî, roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul şoselei beat, ud pe pantaloni şi fericit.
– Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
– Iaca m-am muls oleacî.
– Ghini ăi făcut.
– D-api cum!
Duc lădiţele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci şi unu de ani dar e harnică şi neobosită.
– Doamni Agiută!, spune Brăduţa şi începe şi ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânţă sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări aşa că iau o lădiţă sub braţul stâng iar cu dreapta înşirui cartofii pe şanţurile proaspăt trasate.
– Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
– Hai Eduardule!, îmi strigă şi cireşul Ioana. Hai, nu te opri!
Nu mă opresc. Pământul se fărâmiţează sub încălţămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga şi ne privesc prietenos.
– De unde veniţi frumoaselor?, le întreb vesel.
– Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduţa. Au cuib pi uliţî la poştî. Hai cî ni apucî Paştili.
– Hahahaha!, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă şi cu îngerii care ne veghează dimineţile.
Îmi amintesc de a lui Buhai şi de oamenii răi ai satului. Sunt mulţi. Prea mulţi. Îmi amintesc şi de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulţi ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăţi de teren: una în Imaş şi alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înţeles cu Gherguţ Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana şi la sfârşit de an să ne dea drept chirie câţiva saci de cartofi. Pământul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rând nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el şi a reuşit să cultive chiar şi cartofi. După revoluţie, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
– Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
– Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoţit de un ,,îhh’’ care te îngreţoşa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
– Na!, îhh, am vinit sî ni înţălejim. Că doară sîntem oamini din sat şî ni cunoaştim.
– Cum adică să ne înţelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se aşază pe un scaun.
– Îhh, îhh. Api noi n-am înţăles sî îni dai doişpi prăjîni. Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî. Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
– Ţi l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îţi vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îţi închiriez ţie ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
– Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?,îhh, îhh.
– Măi omule!, eşti nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ţi-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.
– Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanţî di mânî că atuncia aşa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu’ şî am sî pun ca martori doi oamini morţi şi am sî aduc şi pi alţî cară sî jiură cî o văzut cî ţ-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî ştiii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învaţat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine şi la icoana sfântului Nicolae agăţată pe perete, deasupra capului meu.
– O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
– Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri şî am sî ieu canon mari şî gata. Şî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Aşă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăţ ci sî zâcî şi a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri şî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Aşă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deşi aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Ameninţările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citaţie. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pământ în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori (care între timp decedaseră) şi a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiaţi trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat şi am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieşea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se mişte, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marţi. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulţime de cazuri, majoritatea divorţuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluţie: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului şi puterea banului. Fiecare caz era anunţat printr- un difuzor. Evident, nu se înţelegea nimic din ce anunţa grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alţii:
– Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorgheşti pi altî limbî?
Ţăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu mai erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii ţărani se judecau între ei, alţii dăduseră în judecată asociaţiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniştea unei zile posomorâte:
– Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele şcolare doar că aveau alte dimensiuni. În faţă stăteau avocaţii care îşi aşteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau şi o mulţime de gură- cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin aşa-zisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemaţi pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuţ Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp şi prieten bun cu petentul Cârpărece.
– Eu spun numa’ şî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Aşă sî mă agiuti Dumnezău şî Măicuţa Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
– Spuneţi ce ştiţi!, l-a îndemnat judecătoarea.
– În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece şî cu alţî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut nişti pământ. Atuncia nu să făce acti aşă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să ştiţî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî şî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
– Pentru 12 prăjini unde creşteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
– Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania şî trăie’ acolo cu o nemţoaică oleacî mai tânărî ca el şî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
– E vorba de domnul aici de faţă?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
– Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
– În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm despre faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
– Sî mă batî Dumnezău dacî nu-i aista adevăru’.
– Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus şi eu. Omul acesta este un mincinos.
– Domnule Botosu!, mărturia mincinoasă se pedepseşte, a spus şi judecătoarea.
– Aista i adevăru’, rosteşte aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî aşe o fost.
– Aveam doişpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în ţară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
– Eu am fost di faţî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt şî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
– Unde era?
– În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocaţii aflaţi în băncile din faţă aveau feţele roşii de la cât au râs. Nu am înţeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au spus fiecare o altă poveste.
– Şi Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mişca?
– Binenţăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbaşa a încurcat şi mai rău declaraţiile anterioare:
– Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moşucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard şî n-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tăţî la restaurantu’ din şentru şi ni-o omenit. Nie ni-o dat suc şî biscuiţi. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moşucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească şi cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu şi Grivea au murit înainte de vreme. Uzbaşa trăieşte dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secţia de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoşi mai ales pentru că acţionează în haită.
– Gata!, spune mama. Am terminat treaba.
Mă aşez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îmi muşc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureţ. Deschid ochii şi văd cum din palmele Lui curge sânge şi apă proaspătă. Mult sânge. Mult.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 20

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperişul de tablă al casei mele, a îmbrăţişat tuia şi pe ceilalţi pomi, apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi şi Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele şi au început să strige cu voci speriate de copil bolnav. Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portiţele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în faţa lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simţit o arsură în piept şi am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinţi, nori purpurii şi epave. Dimineaţa este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vişin nedespicate lângă Oblio, mărul pădureţ. Trebuie să sap două straturi: unul pentru pătrunjel şi altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roşie. Ieri am desfăcat popuşoi albi, iar grăunţele şi cocenii mi-au făcut o mică rană.
– Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci şi tu un pic de treabă, hopa, capeţi rană exact ca vulpea.
– Care vulpe?, întreb eu amuzat.
– Vulpea aia din poveştile copilăriei. Una care mânca pe leneşi. Acum o ştii?
– Gata, m-am prins. Toate dihăniile din poveşti au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
– Da, da! Iar eşti victimă.
– Cum spui mata.
Am noroc că hârleţul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e uşor de săpat. Anul trecut pe acelaşi petec de pământ a fost cultivat usturoi.
– Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcuşori de popuşoi. Îi baţi pe ăia. Îi aduci în livadă şi după asta poţi săpa un tunel până la vulpea ta.
– Normal. Nici o vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat nişte popuşoi mai întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în faţa bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popuşoii vor fi desfăcaţi nu ştiu dacă am cu ce umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdiţa; are câţiva ţepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână şi încep să pocnesc sacii cu popuşoi. Duc în livadă fiecare sac şi îi deşert într-o vană de tablă.
– Huci! luate-ar mama huciului de curvar!
Rezuca Tudoran vine prin livadă şi aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
– Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoş? O vinit di dimineaţî şî ni-o bătut pi amândoi cucoşî, şî pi cel cafiniu şî pi cel alb. Mare curvar di cucoş, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popuşoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuţi cu parul.
– Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiştea nu-s popuşoi bătuţi! Parcă îs numa’ scărchinaţi. Acuş încep să râdî.
– I-am bătut bine dar nu ştiu ce naiba au. Şi culmea e că sunt şi uscaţi. Dar degeaba.
– Hai că stau şi eu să ajut, se hotărăşte Rezuca.
Zepto se opreşte în dreptul porţii de la livadă şi cântă fericit.
– Huci, curvaru’ naibii!, se supără Rezuca. Uiti la el!, parcî faci în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoşii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârleţului e boantă şi taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ şi le aşez deoparte.
– Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăşti aşă cieva di cumparat.
– E veche spune mama. Da e groasă şi uite că nu rugineşte deloc. Aşa se făceau înainte.
– Dapoi cum!, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni şî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunţite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Uliţa Poştii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
– Ai şi curci negre?, o întreb zâmbind.
– Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
– S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
– N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vişinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdiţa şi tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vişinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
– Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
– Şi tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
– Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
– Las’ că îţi spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Şi el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit. Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui şi nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
– Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui!, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
– Poate a fost ecoul, încerc şi eu să îmi dau cu părerea. Şi bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
– Cum sî cie o povesti? Şî eu am văzut-o. Avea faţa de scoarţî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii. Mama Pădurii esti.
– Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
– Dacî îţî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă şi se duc tocmai lângă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede şi aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieşite din comun.
– Uiti la el, aratarea!, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoşul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne şi încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă, apoi îl ciocneşte în cap, în piept. Fuge şi cocoşul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
– Doamni!, câtâi di curvar cucoşu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut aşă cieva.
– Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
– Hai termină de săpat!, se supără mama.
– Bine, hai că imediat e gata.
– Termină întâi şi după aia poţi începe să sapi şi tunelul.
– Ci tunel?, bre întreabî curioasă Rezuca.
– Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
– O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
– Eh!, răspund eu înfigând hârleţul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
– Hahahaha!, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă. Când ajunge lângă noi se opreşte şi cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popuşoi.
– Ceara mă-ti di curvar!
Am terminat de săpat. Acopăr cu pământ şi pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârleţului au rămas pete de sânge. Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima, sufletul. Domnul se apropie de mine şi mă întreabă:
– Te dor palmele, Eduard?
– Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
– Întinde palmele, ca să îţi torn!, mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuş şi aştept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile şi tristeţea mea. Flăcări verzi joacă pe degetele mele. Mă spăl pe faţă cu apa şi focul Domnului.
– Hahahaha!, râd pomii şi firele de iarbă.
Zâmbesc şi eu. Cu palmele şi sufletul în flăcări.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 19

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Primăvara a deschis porţi noi către cer. Albastrul tremură la fel ca inima unui copil rămas singur într-o cameră întunecată. Pe dealuri, călăuzele aprind focuri şi rostesc rugăciuni. Vântul şterge urmele animalelor de pradă. Pomii primesc mângâiere şi deschid muguri. Apele Suhăi şi ale Moldovei adună ultimele lacrimi ale iernii.
Curăţ prunii din faţa casei. Unele crengi s-au uscat. Cleştele e neascuţit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult; zimţii fierăstrăului trebuiau ascuţiţi iar lama curăţată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din faţa magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreţ, Buburuşcă şi Chiştoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în şosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie şi urât mirositoare.
– Uăi,oameni buni!, spune Malaicreţ. Aţi văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureş? Api aiştea a sî ni distrugî ţara fără doar şi poati. Îs conduşi di Iliescu şî Roman. Aşa o făcut şî dupî revoluţie şî o vândut tătî ţara. Pi i nu-i intereseazî di ţarî cî i îs săcui.
– Dă-i dracu’ di săcui!, se bagă în vorbă şi Chiştoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piaţă sîmbăta grâu adus din jios.
– Ba-i săcui! Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
– Să prea poati, spune şi Buburuşcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste şaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă şi evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreţ continuă discursul:
– Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu ştiu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie ţara. O făcut acolo nuntă şi tât şî au şî un copchil de patru anişori. Astî varî ci credeţî că s-o întâmplat? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil şî cu săcui.
– Da’s cununaţi la popă?, întreabă Chiştoc.
– Cum sî cie cununaţi, cî doarî săcuii nu-s ortodocşi!, răspunde trist Malaicreţ.
– Da’ ci-s bre?
– I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi şî nu cred nici în sfinţii noştrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau Cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creştini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi? O bagat maşîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
– Nume di săcui, afirmă Buburuşcă şi dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
– Da bre, di săcui. Omu’ mă salutî aşă ca pi-o cioatî şî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di româneşti nu ştia spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, graţie, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu-i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu îşi înveţe băietu’ limba noastră.
– Şî?, întreabă Buburuşcă rămas cu paharul gol în faţă. Ea ci o zâs?
– M-o minţât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu ştie cî eu am făcut armata cu un săcui şî am prins din limba lor. Şî aciala tot aşă vorbea: certu, graţie, prontu.
– Aşâi, săcuii vorghesc aşa!, spune Chiştoc.
– Mâne, poimâne a sî aibă pretenţia sî punî la sat plăcuţî cu numele satalui pi limba lor. Chiar, oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
– Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiştoc.
– Doamne’ Maica Domnului!
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuţe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiţi locuiau doar familii de maghiari. Pe 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectiv de pază şi control amplasat în faţa localităţii. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Şeful de patrulă stătea la barieră şi controla documentele celor care intrau sau ieşeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul şoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoştiinţă că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obişnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros şi veşnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat şi culmea, foarte vorbăreţ. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar şi mama româncă. Vorbea maghiara impecabil şi adeseori ofiţerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară.
– Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
– E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
– Tu faci mişto de mine? E în maghiară.
– Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie? În franceză?
– Hai, fuguţa şi ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
– Nu vin şi dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan!, s-a burzuluit colegul meu.
– Şi ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să laşi indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc. Uite-l, la doi metri de tine! E în şanţ.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit şi a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier şi l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubaşi.
Camarazii mei râdeau de mine:
– Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungureşti!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuţe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Aşteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele, visele.
Cei trei consăteni continuă discuţia:
– Şî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în maşîna săcuiului şî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi? Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morţî nu gioacă. Uăi, oamini buni, ştiţî ci o făcut săcuiu? S-o suit în maşînî şî ni-o lasat acolo ca pî nişti proşti. S-o dus acasî şî o dornit şî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat şi l-am luat la trii păzăşte. Săcuiu’ s-o înmuiet şî ş-o cerut iertare.
– Pi româneşti?, a întrebat Buburuşcă.
– Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs: ,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă: ,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
– Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aş fi un criminal în serie. Mâinile lui Malaicreţ tremură.
– Bine, am înţeles. Ceao.
Închid telefonul şi plec către casă. Oamenii se ridică de la masă şi se întorc la faetoanele lor pline cu balegă şi rumeguş. Primul pleacă Buburuşcă. Apoi Chiştoc şi la sfîrşit Malaicreţ. Omul ridică biciul şi strigă:
– Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii şî cine i-o mai adus pe lume!
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezeşte undeva într-un şanţ sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul şi mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărţit. Număr aripi şi vise. În tăcere.

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 18

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit. La fel şi ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, aşteptarea.
Motanul gri care se juca dimineaţă cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn şi trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu ţepi ruginii. Întorc motanul pe toate părţile. E obez. Are blăniţa curată şi ochii deschişi. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii, dar nu reuşesc.
– E Nero?, întreabă mama? E mort?
– E mort, dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
– Lasă-l în pace, nu îl mai chinui! Ia hârleţul şi îngroapă-l în livadă! Ai grijă să faci o groapă adâncă!
– Da, fii fără grijă!
Nero nu a mai venit acasă de douăzeci şi şase de zile. Presupun că şi pe el l-au otrăvit. Nu ştiu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde şi plec cu el în livadă. Doi beţivi mă văd din drum şi râd fericiţi.
– Cini dracu’ ari nevoi de mâţi?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăţi!
– Animali spurcati!, concluzionează şi celălat beţiv.
Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit. Aproape de mormântul lui sunt îngropaţi motanii Pif şi Clinton, pisicile Hadesa şi Svetlana, căţeluşele Tina şi Grivca, căţelul Codiţă. Toţi au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturaţi. Doar căţelul Codiţă a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră. Clinton era un motănaş jucăuş, unul dintre primii născuţi ai Hadesei. După ce a a început să mănânce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistenţă. După câteva zile mama l-a adus înapoi.
– Era slab ca o arătare şi ăia îl ţineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă îşi aduceau aminte de el.
Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popuşoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor. Clinton a crescut şi a devenit un mic şef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieşit în drum şi m-am aşezat pe podeţ. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân şi prepeleci, remorcile şi maşinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieşit şi el în drum. De la o vreme mă însoţea chiar şi atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuşi, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a căţărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în faţa atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Ştiolbon, un om cu privire urâtă şi cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în faţa atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos şi orice ar creşte acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul şi dintr-o dată faţa i s-a luminat.
– Piss, piss, hai încoa’!, striga Vucă. Hai că-ţi dau un cremvuşti, motane! Haida odată!
Clinton s-a dus către el ca şi când l-ar fi cunoscut de când e lumea şi pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan şi l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri şi apoi a început să se învârtă în cerc.
– Uiteee cum să învârti spurcăciunea!, a început să ţipe Vucă. Vrei crenvuşti, grijania şî cristoşî mă-ti? Uăă, am sî omor tătii animalili aiestea!
– Hahaha, se amuză şi stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâţîî. Sî îi ie dracu pi tăţi! Uite cum să-nvârti, hahahaha.
– Grijania mă-ti di mâţ. Amu nu mai niauni? Hăi? Mai niauni, ia zî?
M-am ridicat de pe podeţ. Clinton m-a cunoscut şi s-a oprit. Avea ochii roşii, iar din urechi îi curgea sânge.
– Uă Eduard, îi motanu’ tău? N-am ştiut!, strigă Vucă aproape fericit. Hai nu ti supara pentru un mâţ. Îţî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii râd. Îl iau în braţe pe Clinton. Cămaşa mea cafenie se umple de sânge. L-am aşezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat şi cu ultimele puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marţi sub copacul unde se juca sau îşi ascuţea ghearele.
– Oare Nero unde o fi?, întreabă mama. Fă groapa mai adâncă! Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
– Da, ştiu. Nu e primul animăluţ care moare pe aici. Nici nu ştiu al cui o fi. Săracul!
Hârleţul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paşti. Pif avea lăbuţele tăiate şi un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colţii sârmei au intrat şi în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de pătlagină şi coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă şi am şters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulţumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan şi nu mama, apoi l-am îngropat. Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului şi cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa a fost o pisică de o inteligenţă şi o frumuseţe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în faţa verdelui tuiei, s-a urcat pe viţa de vie şi s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul şcolii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor şi a exterminat populaţia şoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii şi alte lighioane şi le lăsa în faţa uşii. Nu le mânca. Îi plăceau dulciurile, pâinea şi chiar îngheţata. O răsfăţam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu coloraţi, apoi îi mânca şi pe ceilalţi. Când voia să intre în casă se căţăra pe geam şi bătea cu lăbuţa la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de şaisprezece ani. Era duminică. Am găsit-o pe Hadesa în iarbă, în faţa casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea la o înălţime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a ţipat aşa cum niciodată nu o mai făcuse şi a încremenit. M-am aşezat lângă ea şi am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârleţul a lovit o cărămidă veche. O scot şi o arunc departe, pe ogor. Aşez motanul necunoscut în groapă. Domnul îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort şi îi închide ochii.
– Acum pot să îl învelesc în pământ şi uitare?, întreb cu privirea în pământ.
– Acum, da, răspunde El. Acum da!
Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul îşi spală palmele cu ţărână sfântă şi apă de ploaie. Ne aşezăm pe hat. Împărţim răceala pământului. Şi albastrul speranţei.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 17

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

E foarte frig. Nori otrăviţi alunecă pe albastrul tăcerii. Domnul binecuvântează orfanii şi pe cei aflaţi în morminte uitate de prieteni şi rude. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Vântul nu poate stinge lumânările aprinse înainte de răsăritul soarelui. Lumina lor deschide pleoapele sfinţilor din icoane şi paginile evangheliilor.
Mama se întoarce de la biserică. E ziua sfântului Nicolae. Numele sfântului a fost purtat de tata, dar şi de bunicul din partea mamei. La biserica satului oamenii au dat de pomană pentru sufletul morţilor, au aprins lumânări la morminte, iar preotul a citit pomelnice. Mama a împărţit şi ea pomană pentru cei din neamul nostru plecaţi la cele sfinte. În pomelnic am scris numele morţilor din neamul meu dar şi al prietenilor mei sârbi ortodocşi Marko şi Sasha, ucişi în războiul civil. Cei doi sârbi au fost ucişi împreună cu toţi cei din familiile lor. Trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.
– Multă lume a fost la biserică, spune mama. Puteai să vii şi tu.
Zâmbesc. Mama are dreptate, nu are sens să îi răspund. E bucuroasă. De fiecare dată când se întoarce de la biserică e obosită şi fericită. Se descalţă greu.
– Am vorbit cu Tania Palade. Era la biserică cu panacidă.
– Pentru soţul ei?, întreb oarecum apatic.
– Nu. Pentru, Romaniţa, fata ei. A murit în Irlanda de Nord. Nu am înţeles când. Plângea pentru că nu i-au dat voie autorităţile să aducă trupul fetei acasă, la Mălini.
– Nu avea cum. Are un soţ. Dacă soţul ei nu vrea, asta e.
Romaniţa a fost o femeie frumoasă. A murit la vârsta de treizeci de ani. Nu pot să spun că mi-o amintesc foarte bine. Singurele imagini care îmi vin în minte sunt din perioada când era elevă de gimnaziu, sau chiar mai mică.
– Erau mai mulţi dintre vecini cu panacide. Alţii s-au dus la Bogdăneşti şi au dus alimente pentru oamenii săraci.
– Da’ ce e acolo? La Bogdăneşti?
– E un azil pentru oamenii săraci. Şi de Ghiţoi Pripor se vorbea. A murit ca un păgân: beat şi fără lumânare. Să ştii că au fost o mulţime de poliţişti acasă la el, continuă să povestească mama. S-au dus degeaba. I-au găsit douăzeci de lei într-un buzunar şi şaptezeci în altul. I-au făcut şi autopsie, la Fălticeni.
– Cred că l-au spălat cu furtunul întâi. Omul ăsta puţea a hoit. Dacă îl întâlneai în magazin la Zamfirache sau la Tudoran trebuia să îţi astupi nasul.
– Da, de la băutură şi ţigări. Săracu’ a murit ca un câine! Aşa mor beţivii.
– Parcă numai beţivii.
– Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare. Ca un câine!
– Mda!
Mama pregăteşte mâncare de post: borş de sfeclă fierbinte, pâine şi ceapă. Bucătăria se umple cu miros aromat. Pisica Pufoasa şi motanul Nero aşteaptă liniştiţi să le umplu castronelul cu pâine înmuiată în borş.
Vântul se înteţeşte. Îmi amintesc de iarna anului 1987 şi de o zi de decembrie. Mă împrietenisem cu doi studenţi sârbi care urmau cursurile anului pregătitor la Institutul din Suceava. Învăţau limba română apoi plecau la Iaşi unde urmau cursurile facultăţii alese. Cei doi ştiau deja destul de bine limba română pentru că părinţii lor lucrau la ambasada Iugoslaviei. Eu eram doar licean, dar eram un bun jucător de tenis. Asta a făcut să ne împrietenim foarte uşor. Marko avea mereu foarte mulţi bani, la fel şi Sasha. Nu era zi fără ca Marko să nu vândă casetofoane, kilograme de cafea sau cartoane de ţigări. Obişnuiam să ne întâlnim la barul ,,Venus” unde stăteam maxim jumătate de oră şi apoi plecam prin oraş. Era într-o sâmbătă. Barurile nu se deschideau înainte de ora zece. Ca să treacă timpul mai repede am intrat în magazinul ,,Adam şi Eva”, peste drum de Liceul Ştefan cel Mare. Undeva pe un postament era expusă o motocicletă cu ataş ,,IJ”. Preţul era de treizeci şi două de mii de lei. Motocicleta era colorată în albastru şi gri.
– Parcă e din filmele în care ruşii fugăresc pe nemţi, se bucură Sasha. Tare urâtă mai e!
– Ce să spun!, se supără vânzătorul. Aveţi voi alta mai bună?
– Marko are trei, îi răspunde Sasha. Două japoneze şi una vest-germană.
– Să mori tu?
– Şi două maşini.
– Fugi băi de aici! Bişniţarilor!
Eram îmbrăcaţi cu jeanşi şi parpalace de jeanşi. Lumea ne asimila cu bişniţarii care câştigau sume uriaşe din vânzarea mărfurilor cumpărate de la polonezi. Am ieşit din magazin şi am plecat către Piaţa Mare. Tarabele vopsite în verde erau ocupate cu mărfurile precupeţilor. Cumpărăm seminţe de dovleac prăjit de la o bătrânică veselă care vorbeşte pe ucraineană cu Sasha.
– De unde ştie umflatul, limba ucraineană? întreb vesel pe Marko.
– Mama lui e născută într-un sat ucrainean.
– De aia are părul roşu.
– Exact.
Bătrânica ne măsoară seminţele de dovleac: două pahare de lemn cu seminţe pentru un leu. Lui Sasha îi dă pe gratis de parcă i-ar fi rudă sau prieten apropiat. Grăsanul îşi umple buzunarele fericit şi sărută pe frunte pe bătrânica veselă. În barul ,,Venus” nu era prea multă lume. La o masă, o fată cu picioare groase, îmbrăcată cu o fustă albastră cu buline albe, bea vodcă dintr-un pahar din care se bea de obicei vin. Fata era o prezenţă obişnuită în bar, dar era mereu însoţită de un bărbat cu părul alb, probabil tatăl ei. Amândoi veneau pentru a bea vodcă.
– Cum dracu’ beau ăştia doi duble de vodcă? De ce nu îşi iau acasă o sticlă?, se miră Marko.
– De ce nu te speli pe picioare ochelaristo, o întreabă Sasha? Nu aveţi apă? Măi, măi ce pute a bulane murdare! Daţi-o afară din bar că pute!
Fata nu spune nimic. După câteva minute apare tatăl ei. Pentru prima dată tatăl ei apare îmbrăcat în sergent-major de miliţie. Se aşază pe scaun şi dă pe gât o dublă de vodcă. Fata îi şopteşte ceva.
– O să dăm de dracu’, spun eu. I-a zis că ne-am luat de ea.
– Ce naiba poate să ne facă?, se miră Sasha. Mai bine s-ar spăla.
– Termin-o naibii! Uite că vine tablagiul să ne ia la întrebări.
Sergentul-major a venit şi s-a aşezat cu noi la masă.
– Scoateţi tot ce aveţi în buzunre şi puneţi pe masă! Tot. Acum!
– Da’ de ce?, întreabă Sasha. Nu avem voie să bem vodcă?
– Gura, că o păţeşti! Scoate tot! Hai şi voi ceilalţi!
Scot ce am în buzunare: o brichetă cafenie, un pachet de ţigări Kent, o batistă şi cincisprezece lei.
– Scoate tot, urlă miliţianul. Fumezi Kent şi vrei să cred că nu ai nici o sută de lei la tine?
Kentul era primit de la Marko. Sârbul scoate tot felul de acte din buzunare, paşaportul şi cincizeci de mii de lei în bancnote de câte o sută de lei. În jurul nostru s-a făcut tăcere. O ,,Dacie” costa şaptezeci de mii. Sasha scote şi el din buzunarul de la piept vreo cinci mii de lei, asta însemnând cam două salarii la acea vreme.
– Scoate ce ai şi în buzunarele parpalacului! Pune tot pe masă!
– Nu am nimic acolo!, se supără Sasha.
– Scoate, am zis!
Sasha deşartă buzunarele direct pe masă. Se umple masa cu seminţe prăjite de bostan.
– Idiotule!, ţipă miliţianul.
– Ai zis să scot din buzunare. Ce vrei?
– La postul de poliţie! Acuma, toţi! Lasă că vă ia mama dracului! Bişniţarii dracului!
Plecăm cu miliţianul sub privirile încruntate ale clienţilor barului. Postul de poliţie e undeva în piaţă. Trecem printre tarabele precupeţilor. Bătrâna care ne-a vândut seminţe îşi face cruce şi blestemă pe miliţian. Intrăm în sediul miliţiei. Un plutonier adjutant ne primeşte într-o cameră strâmtă. În cameră există şi sobă de lemne, dar şi calorifer. Plutonierul adjutant ne priveşte cu scârbă.
– Ce au făcut ăştia?
– Permiteţi să raportez! Bişniţari, tovarăşe comandant!, spune cel care ne-adus. Unul are asupra lui suma de cincizeci de mii de lei. Sunt din cei care fac bişniţă în talcioc, la bazin, în faţă la magazinul Bucovina.
– Să mori tu că ne-ai văzut făcând bişniţă?, se supără Sasha. Ăsta ne-a adus aici pentru că am râs de fiică-sa în bar, la ,,Venus”. Era nespălată pe picioare. Mirosiţi-l că pute a vodcă. El şi fiică-sa beau acolo cu dubla, zilnic.
– Morţii mă-tii, închide gura că te învineţesc! Sunt minciuni, tovarăşe comandant!
Plutonierul adjutant numără tacticos banii lui Marko.
– Cincizeci de mii, o avere. Ia spune de ce nu ai buletin?, mă întreabă pe mine.
– Am, dar e acasă, la Mălini.
– Şi de ce l-ai lăsat la Mălini, boule? Cum te legitimezi în faţa organelor de miliţie, idiotule? Ia spune de unde ai bani să bei la ,,Venus”? Eşti elev?
– Da, elev.
– Ce aveai în pahar când te-a ridicat tovarăşul sergent- major?
– Riccadonna.
– La douăzeci şi şapte de lei suta de grame. De unde ai bani de Riccadonna, boule? Că eşti elev, nu munceşti. Faci bişniţă?
– Vă spun eu de unde are, se bagă în seamă Sasha. Merge de anul nou cu uratul. Cu steaua de Crăciun şi de Paşte. Dacă i se dă câte o sută de lei la fiecare casă, înseamnă cincizeci de mii la cinci sute de case. De trei ori pe an e fix o sută cincizeci de mii de lei pe an. E bogat, să recunoaştem.
– Nu îl ascultaţi, tovarăşe comandant! Urătorilor li se dă un leu, doi, nu o sută de lei.
– Lui Eduard i se dă o sută, replică Sasha.
Nu ştiu de unde i-a venit lui Sasha o asemenea idee. Eu nu am mers cu uratul nici măcar la vecini, în copilărie. Plutonierul adjutant se uită la cele două paşapoarte sârbeşti.
– De unde aţi furat paşapoartele? Aveţi cinci minute să recunoaşteţi. De unde eşti de loc? îl întreabă pe Sasha.
– Din Sarajevo.
– În ce judeţ e satul ăsta?
– În Iugoslavia.
– Morţii mă-tii de idiot, tu chiar nu ai de gând să termini? Las’ că avem noi grijă de voi, bişniţarilor!
Deschide paşapoartele. Din fotografii zâmbeau Marko şi Sasha. Marko avea o poză împreună cu tatăl său, ofiţer ataşat la ambasada Iugoslaviei din ţara noastră. Mâinile plutonierului adjutant au început să tremure.
– Îl cunoşti pe ofiţerul din imagine?, îl întreabă pe Marko.
– E tata, normal că îl cunosc. Aveţi cartea lui de vizită în paşaport. Şi numărul direct, dacă vreţi să îl sunaţi.
– Bun. De unde ai atâţia bani?
– Vând în căminele studenţeşti casetofoane, cafea, din astea. Îmi confiscaţi banii?
– Adică faci bişniţă?
– Treaba mea ce fac! Ai curaj să mă reţii?
– Nu are, pun pariu!, se amuză Sasha.
Adjutantul numără iar banii lui Marko. Primim înapoi tot ce ni s-a confiscat.
– Să îmi plătească seminţele de bostan, se plânge Sasha. Vreau să depun reclamaţie. Sunt cetăţean sârb. Am drepturi.
– Plăteşte-i, spune adjutantul privind în pământ.
– O sută de lei, atât am dat, minte cu seninătate Sasha.
– Dă-i banii!, ţipă subţire Plutonierul adjutant.
Sasha primeşte banii şi plecăm veseli înapoi în barul ,,Venus”. Fata miliţianului e tot acolo.
– Măi nespălato, marş acasă şi te spală pe bulane!, îi strigă atât de tare Sasha încât toată lumea ne priveşte ca la circ. Puţi, vaco! Dispari de aici!
– De ce îi spui vacă?, întreb amuzat.
– Ai dreptate, nu trebuia să îi spun aşa! Dispari scroafo!, strigă şi mai tare Sasha.
Ne aşezăm la masă. Marko comandă băuturi fine. Sasha râde ca un copil care tocmai a primit un cadou. Era în 1987. Eram tineri şi incredibil de fericiţi.
Nu ninge. E tot mai frig. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Binecuvântată fie tinereţea şi numele prietenilor noştri plecaţi la dreapta Domnului.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon