MĂLINI-Volumul II-Capitolul 4

Trei berze zboară în cerc deasupra casei mele. Aripile lor sunt neostenite, iar albastrul cerului este sfințit încă odată. Berzele zboară aproape de Regina Tuia, apoi trec de acoperișul de tablă al casei , fac un scurt ocol deasupra livezii și se întorc imediat. Poate că la început și îngerii au învățat să zboare astfel. Poate că zborul este un ritual mistic, iar păsările sunt un fel de mixtură, jumătate îngeri-jumătate carne și sânge.
Intru în bucătăria de vară. Mama mestecă într-o cratiță cu o lingură de lemn. Miroase frumos.
-Trebuie să dai prin mașină o roată de caș, spune mama. Apoi îl punem în borcane și îl sterilizăm. E caș din cel bun adus de la Găinești. Stâna e în munte, într-un loc care se cheamă Chicioru’ Ursului. Hai!, treci la treabă.
-Nu am băut ciocolata caldă, încerc eu o strategie de tot râsul.
-Treci la treabă că eu nu am timp. Nu vezi că fac gem de mure? Trebuie să învârt mereu că altfel se prinde de fundul cratiții și se afumă. Ai timp să bei ciocolată caldă toată viața că ești încă tânăr. Numai mintea nu îți vine în cap.
-Ha,ha, ha .
-Nu râde ! Alții la anii tăi sunt bunici. Tu nici măcar nu te-ai însurat. O să îmbătrânești singur și o să vezi ce greu îți va fi.
-Pe cine știi mata de vârsta mea care e bunic?
-Pe o grămada din foștii tăi colegi de școală.
-Ăștia nu se pun. Alții, mai știi?
-Păi, pe care alții vrei ? Niște africani? Ăia sunt deja străbunici.
Râd și privesc pe fereastră. Berzele zboară înspre apus . Mi-e ciudă că nu am putut să le privesc mai mult timp, zborul, plutirea, culorile liniștitoare. Tai roata de caș în două. Nu curge apă din el, iar feliile au găuri asemeni cașcavalului de calitate. Gust. Cașul are un gust absolut minunat.
-Ăsta e caș adevărat, spune mama, nu porcăriile vândute sâmbăta în piață. Vezi?, ce culoare are. Așa!, da.
Dau cașul prin mașina de tocat. E o muncă ușoară, una pe care o poate face și un copil. Mama va bate brânza în borcane de 750 grame și le va steriliza. Miros a caș proaspăt și asta mă face să fiu vesel. Privesc cum urcă pe sticla ferestrei două furnici cu aripi.
-Mama!, uite două furnici cu aripi pe fereastră, spun eu pe deplin fericit.
-Păi, da. Ia vezi, ți-au adus mintea sau își fac plimbarea de dimineață ? Și, ia vezi, nu te strâmba la mine că îți dau o lingură de gem peste nas cât ești tu de mare.
-Unde vezi mata că m-am strâmbat?
-Las’ că mi-au spus furnicile cu aripi. Termină treaba, că ne apucă noaptea.
-Acum, e gata.
Mama închide aragazul. Desfac mașina de tocat, apoi o curăț și o spăl. Nu știu dacă ar fi trebuit spălată cu apă rece, dar văd că mama nu spune nimic.
-Sărut mâna!, doamna Dida. Salut!, Eduard, hărnicosu’.
E Lucian, soțul Ioanei. Lucian pare vesel și mă privește de parcă ar fi descoperit un filon de aur în borcanele mele cu brânză.
-Bună ziua, spune mama. Lucian, stai un pic jos. Îți fac imediat o cafea. Ne-ai prins tocmai când terminam treburile, știi cum e la țară.
-Aștept, cum să nu, spune Lucian. Vreau să merg cu Eduard până la cineva din sat care are ceva de dat pe gutui. A luat un vecin de al meu pentru tatăl lui și a spus că e super și că e foarte ieftin.
-Da’ la voi în oraș nu este ? Și unde ai tu gutui?, întreb mirat. Ai plantat pomi în garaj sau îi stropești pe ăia din tablouri?
-Pentru tatăl Ioanei. I-a stropit cu tot felul de soluții, dar par pârliți la vârfuri. Unii s-au uscat.
-Și Eduard a stropit gutuii, spune mama. Numai că, putoarea, trebuia să stropească a doua zi și vârfurile și de atunci a trecut o săptămână.
-Poate are rău de înălțime, se amuză, Lucian.
-Rău de muncă, spune mama.
-Așa sunt scriitorii gothici, se amuză în continuare Lucian.
-Poate te mușc de gât, dacă tot mă gothicești atât, răspund încruntat.
Mama aduce cafea pentru Lucian și ciocolată caldă pentru mine, apoi pleacă afară. Privesc cămașa impecabil călcată a lui Lucian și inelele de aur de pe degete.
-Cum îl cheamă pe ăla de vinde otravă pentru pomi?, întreb curios.
-Pasoi, răspunde Lucian. Cică stă undeva la șosea.
-Da, știu cine e. Nu stă la șosea ci pe o uliță, dar mergem după ce bei cafeaua. Ioana, ce face?
-Dormea când am plecat. Nu știe că am venit la Mălini.
Ciocolata caldă îmi frige cerul gurii . Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și bat încet din picioare în podea. Unul dintre șlapii mei de gumă sare caraghios și ajunge sub măsuța pe care stă găleata de apă. Sorb din din nou din ciocolata caldă. Lucian privește crăpăturile din podea.
-Tu ești fericit, aici, la Mălini, spune el. Eu mă simt inutil în orașul meu infect. În fiecare zi, trebuie să alerg după bani. În fiecare zi, trebuie să o fac pe Ioana să se simtă bine, într-un fel sau altul. Sunt un sclav cu mașină scumpă și nevastă frumoasă. Un mare bou.
-Vrei să fii un om liber ca mine? Unul care nu are nici o sută de lei în buzunar? E mai bine așa?
-Dracu’ știe, Eduardule. Tu vei rămâne oricum în memoria colectivă. Chiar dacă aștia contemporani cu tine nu te suportă. Despre mine, cine naiba o să pomenească peste o sută de ani? Ce pana mea să spună? Că am avut bani și o nevastă frumoasă?
-Lasă, Lucică ! Au anunțat la televizor că de la anul este interzis ca oamenii să moară. Ai scăpat.
Ne mutăm printre pinguini și clocim. Vrei?
Lucian râde. Mă ridic și mă duc să mă îmbrac cu ceva mai de Doamne ajută pentru a putea să îl însoțesc în sat.
-Vin imediat, îi spun. Mă duc să îmi schimb șosetele. Am o pereche nouă, în dungi.
-Și cu pinguini ?
-Da, Lucică. Nu mă mir că ai ghicit.
Îmi schimb tricoul și mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul albastru. În iarbă, zăresc doi racateți, e semn că voi avea o zi norocoasă. Urc în mașina lui Lucian și îmi pun centura de siguranță. Lucian conduce cu grijă și privește aproape cu lacrimi în ochi caii priponiți pe marginea șanțurilor și cârdurile de gâște care pleacă fără grijă la prund. Intrăm pe uliță. Casele consătenilor mei sunt uriașe, cu forme voluptoase, aproape gigantice în comparație cu modesta mea casă tradițională. Gardurile cu temelii de piatră arată bogăția celor care și-au permis să cheltuiască sute de milioane de lei vechi pentru a le ridica. Lucian se încruntă și mă privește uimit.
-Oare, ăștia își dau seama că ucid satul românesc? La ce bun toate arătările astea din beton și piatră?
-Nu știu, Lucian. Chiar, nu știu.
Oprim în fața porții lui Pasoi. E plin de mașini și de faetoane parcate în apropiere. Unele mașini au numere de Suceava, altele nu.
-Ți-am zis că are marfă bună, spune Lucian.
-Adică toți ăștia care au parcat în zonă au nevoie de o substanță magică pentru stropit gutui? Și singurul loc din lume unde ar găsi e la dom’ Pasoi? Nu vezi că sunt mașini cu numere de Botoșani, Neamț, etc. E ceva aiurea aici.
-Poate face politică.
-Mă lași? Hai!,să intrăm.
În mod normal, ar trebui să îl strig la poartă, dar ar fi ridicol, așa că intrăm în curte. Pasoi are o curte imensă umbrită de bolta viței-de –vie. În curte, Pasoi a adus două bănci de lemn uriașe, din acelea folosite la praznice pe care stau la rând zeci de oameni, unii din Mălini, alții necunoscuți. La capătul băncilor sunt așezate două mese tot din lemn, la care stau doi preoți foarte bărboși, cam ca fostul stareț al mănăstirii Tanacu. Preoții citesc sau caută ceva în două cărți mari, iar oamenii vorbesc cu ei pe rând. Fiecare om, după ce ascultă pe preot scoate o sută de lei și o lasă într-un fel de bol de sticlă.
-Pe mine mă cheamă Vitiuca, spune o tânără, preotului din stânga. Sunt măritată cu un rom. Nu trebuie să mă judecați, îl iubesc, ce dacă e rom. Îl cheamă Arborel și e deștept. Eu cred că oamenii deștepți sunt bătrânii de la sate și romii, nu intelectualii. Ne-am cunoscut pe febe și imediat m-a vrajit cu frumusetea si inteligenta lui. Să stiti ca romii sunt mult mai inteligenti ca intelectualii.
-Bine, spune preotul. Vrei sa iti deschid cartea?
-Da, părinte. Vreau să știu dacă Arborel ajunge consilier și poate și senator cândva că el e inteligent nu ca intelectualii.
Lucian a încremenit. Privește spectacolul și nu înțelege ce se întâmplă.
-Eduardule, unde dracu’ am nimerit? Ce sufletul meu e aici?, omule.
-Nu știu, Lucian. Mă mir că nu ne-au cerut taxă de intrare că e super.
Preotul deschide cartea care are jumătate de pagini scrisă cu litere negre, jumătate cu litere roșii.
-Auzi ce scrie aici, spune el. Daa, omul tău va avea o viață plină de bucurii dacă e credincios.
-Este, spune Vitiuca. Arborel e pocăit. Nu bea , nu fumează, nu lucrează sâmbăta.
-Aoleu, nu e ortodox?
-Nu ți-am spus că romii sunt mai inteligenți ca intelectualii?
-Lasă asta, că nu te-am întrebat cât de inteligent e. Spune-mi dacă e ortodox ori ba.
-E mai inteligent ca intelectualii și are cont pe febe. Nu e suficient? Uneori oamenii de la țară gândesc mai bine ca intelectualii, iar romii sunt foarte deștepți. Știți ce mi-a spus când m-a întâlnit pe febe? ,,Vitiuca, iu ar mai laif’’. Știe și franceză. E foarte inteligent.
-Dar, tu ești ortodoxă, întreabă preotul?
-Cum să nu? Am fost și la părintele Boca. Și la părintele Finoagă. Și la părintele Turtoi. Nu lucrez sâmbăta că nu mă lasă soțul meu și merg și la adunările pocăiților ca să nu se supere Arborel, dar sunt ortodoxă, cum să nu?
-Bine, spune părintele. Să te rogi la Sfântul Mina și o să îți ajute bărbatul și pe tine.
-Sfântul Mină?
-Mina. Și să plătești două salindare la zi mare.
-Mulțumesc părinte, spune Vitiuca. Știam eu că și sfinția ta crede că bătrânii de la sate și romii sunt mai înteligenți ca intelectualii. Doamne ajută!
Vitiuca scoate o sută de lei și o îndeasă în bol , apoi sărută mâna preotului și se așază la coadă pentru a vorbi și cu cel de-al doilea preot.
Nu înțeleg ce se întâmplă, de unde au apărut popii și de ce lumea se înghesuie în jurul lor. Îl zăresc pe Pasoi, undeva în fața grajdului și îi spun lui Lucian să mă însoțească până acolo.
-Bună ziua, dom’ Pasoi, îl salut oarecum amuzat.
-Zâua bunî, răspunde Pasoi. Dacă vrețî sî vă bag în fațî la popi sî știți cî nu mă bag. Trebuia sî vă faciți rezervari.
-Nu, domle, nu avem nevoie. Da ‚ de unde au apărut ăștia?
-I-am întâlnit acu șăpti săptămâni în piațî. Ni-o cumparat niști oi sterpi . Aiștia îs din Ucraina. Aiasta i o țarî străinî di dincolu di Prut.
-Așa.
-Da. Api’ ne-am împrietinit șî o zâs cî a sî vină pi la mini sî citeascî din carti la oamini dacî șî oamini vreu cî doarî nu-i obligî niminea.
-Dom’ Pasoi, noi vrem să cumpărăm soluție de stropit gutuii. Ai sau nu ai?
-Nu am. Popii au, da’ tre’ sî așteptați sî termini di citit șî dupî aceia poate a sî citeascî șî moliftili Sfântului Vasâli. Dupî aceia au timp șî di vânzări cu strochealî.
-Venim peste o oră, cam așa ?
-Măi ghini, două.
Ieșim din curtea plină cu săteni și oameni de pretutindeni veniți să capete de o sută de lei speranță.
-Hai la apa Moldovei, spune Lucian. Stăm și privim apa o oră, două, cât e nevoie. Vrei?
-Hai !
Coborâm pe partea stângă a podului. Nu e nimeni . Ajungem repede ,,La Pini’’.
-Trebuia să luăm o pătură, spune Lucian. Poate ne așezăm pe un rahat de câine sau cine știe ce mizerie lăsată de consătenii tăi pe aici.
-Stai liniștit, îi spun eu. Aici e un loc curat. Oamenii fac grătare, la dracu în praznic, în altă parte.
Ne așezăm pe iarbă și privim apa Moldovei, știolboanele și curgerea ei.
-Știi ce face Ioana, seara?, mă întreabă Lucian. Nu în fiecare seară, dar în multe.
-Nu știu.
-Citește cartea ta, ,,Sacra Erotica’’. Apoi bocește câteva ore. Nu pot să o întreb nimic. Nu pot să o mângâi, înțelegi?
-Înțeleg, Lucian.
-Ioana, te iubește.
-Știu, dar nu contează. Nu știu ce se va întâmpla cu mine. ȘtiI doar că nu am bani, nu am nimic. Doar scriu și atât. Mă va citi și atât. Nu va pleca de la tine. Eu am o viață prea aspră.
-Știu asta, dar dacă ai vedea cum citește cartea ta! Nu o mai interesează nimic , poate să fie cutremur sau să intre hoții. E greu de explicat.
-Cred că înțeleg.
-Crezi!
-Da.
Lucian aprinde un foc într-o groapă săpată de cineva zilele trecute. Crengile de brad pocnesc, iar fumul se ridică drept către cerul albastru al satului meu. Îl las în pace. Mă dezbrac și intru în apă. Înot câțiva metri, apoi mă scufund și reapar la suprafață cu o creangă mai groasă acoperită cu mătasea broaștei.
-Lucică, am prins un peștioi !Hai și tu.
Lucian se dezbracă și intră și el în apă.
-Ne întrecem?, întreb vesel.
-Până unde?
-Până la pod și înapoi.
-Hai.
Lucian înoată de parcă ar fi profesionist. Mă învinge ușor, foarte ușor. Ieșim din apă și ne întindem pe iarba uscată de sub pini. Focul din groapă s-a stins.
-Voiai să te faci marinar?, mă întreabă Lucian.
-Da.
Dinspre răsărit se apropie în zbor trei berze. Le privesc uimit și mă întreb dacă nu cumva sunt tot cele trei berze care astăzi dimineață zburau deasupra casei mele.
-Îți plac berzele?; mă întreabă Lucian.
-Da, în copilărie, înainte de a fi vrut să mă fac marinar am vrut să mă fac barză.
Râdem . Lucian se îmbracă și e din nou vesel. Mă îmbrac și eu.
-Eduard, dacă mi-ai deschide cartea, ce ai putea să îmi spui ? Tare aș vrea să știu.
-Termină!, Lucică. Alea sunt prostii. Numai cretinii cred în deschiderea cărții.
-Eu, te întreb serios. Nu e vorba de o carte religioasă ci de cartea prieteniei noastre.
Intrăm în mașină. Lucian așteaptă să îi răspund.
-Paginile ar fi scrise cu litere verzi, spun eu, nu roșii sau negre.
-Atât?
-Da, Lucian, atât.
-Mulțumesc, Eduard. Mulțumesc mult.
Nu mai vorbim. Ajungem repede la poarta lui Pasoi. Nu mai sunt mașini sau faetoane parcate în fața porții. Intrăm în curte și găsim aceleași bănci de lemn ,goale de această dată. De undeva din livadă se aude muzică și chiuituri : ,, toată ziua în altar/noaptea-n pat e harmasar’’, ,, vitiuca, vitiuca/toată ziua pe febe/noaptea-n pat., ale, ale’’. Chiuiturile se întețesc. Ne strecurăm în livada lui Pasoi pe o poartă aproape putredă. Vitiuca dansează împreună cu cei doi popi, iar Pasoi e mort de beat. Oamenii sărbătoresc victoria ipocriziei în fiecare zi. Nu e nimic nou în satul meu cu oameni aspri și făloși. Pasoi ne vede și spune ceva la urechea unui popă . Acesta vine înspre noi împreună cu Vitiuca. Sunt beți și ne privesc urât.
-Nu vreau să vă vând soluție de pomi.
-De ce?, întreb eu cu aer inocent.
-Nu vreau să scrii după aceea despre mine. Scrie despre intelectualii tăi.
-Oamenii bătrâni de la sate și romii sunt mai deștepți ca intelectualii, spune Vitiuca.
-Normal, spune popa. Tot răul vine de la intelectuali.
Lucian se apropie de popă și îi spune:
-Scrie în evanghelie cât de tare îmi e scârbă de tine? Scrie?
-Bă!, ia vezi, se supără popa. Poate te blestem.
-Să mă pupi în blestem, cretinule. Hai să plecăm de aici !, Eduard.
-Am spus eu că bătrânii de la sate și romii sunt mai inteligenți ca intelectualii, repetă Vitiuca. Bine ai făcut că nu le-ai vândut ce au vrut ei. Chiar, ce au vrut?
Popa nu răspunde. Urcăm în mașină supărați pe vremuri, pe oameni, pe preoții ucraineni. Intrăm în curte.
-Lucian, vrei să rămâi la masă? E gata mămăliguța. Avem brânză, borș, de toate.
-Cum să nu? Rămân.
Mâncăm afară, la o masa de lemn. Pe deasupra noatră trec în zbor păsări și îngeri de veghe. Domnul citește dintr-o carte cu paginile verzi despre bucuriile, speranțele și visele noastre. Marele Camarad zâmbește și ne binecuvântează ziua de azi. Și cea de mâine . Și toate zilele în care nu vom trăi în genunchi.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-volumul II