MĂLINI-Volumul II-Capitolul 18

Am dormit foarte rău. Mi s-a părut că aud cum aleargă cineva prin cerdac. Am ieșit afară de câteva ori, dar nu era nimeni. M-am întors în așternut, când pe o parte când pe alta cu gândul la zgomotul pașilor făcut de cineva nevăzut.
-Ieși afară!, strigă mama. Ia hârlețul. Am cumpărat patru pui de pom . Hai!,să le faci gropi și să îi sădești. Hai, că ai timp de dormit tot restul vieții tale. Cam ăsta e scopul marilor și noilor generații.
Ies afară și iau hârlețul din magazie. Mama scoate puii de copac dintr-o pungă.
-Crezi că ar trebui să le punem și îngrășământ natural la rădăcină?, întreabă ea.
-Nu am pus niciodată și toți s-au prins.
-Asta da, e incredibil cum orice pom ai sădi,se prinde.
-E semn bun, nu-i așa?
-Da, adică ești un leneș care plantează uneori pomi. Nu e chiar ceva neobișnuit.
-Dacă zici mata.
-Ehei, ce treburi făceam noi când eram copii. Voi, nici ca adulți nu sunteți în stare.
-Unde sap?, mămică. Lasă lauda generației tale pentru alții. Știu că voi ați fost nemaipomeniți.
-Pune primul lângă locul în care a fost micul stejar. Apoi, celălalt lângă cioata de măr ionatan, iar ceilalți doi pe lângă gardul dinspre Ema, dar nu chiar aproape de el ca să nu se ducă jumătate de roadă pe loc străin. Avem doi pui de măr, un păr și un prun.
-Când o să facă primele flori, o să le pun nume.
-Și o să îți amintești cum i-am pus în pământ.
-Da, mamică. Cum să nu?
Mama aduce apă. Sap gropile, apoi mama udă locul. Mama ține de fiecare pomișor, iar eu umplu gropile cu pământ mărunțit cu lamă de hârleț.
-Să pui în jurul lor semne din bețe ca nu cumva să îi zgârie cei care vin cu plugul. Să nu cumva să uiți.
-Nu o să uit.
Mama pleacă. Mă așez pe iarbă la adăpostul brațelor vișinilor Sasha și Marko. Curăț un măr ionatan de coajă. Mestec încet miezul dulce-acrișor și mă gândesc cum peste câțiva ani voi mânca fructe din pomii plantați azi împreună cu mama mea. Lângă unul dintre pomișori au poposit turturelele Thaisa și Raisa. Le arunc coji de măr și acestea ciugulesc fără teamă la numai jumătate de metru de mine.
Mama se întoarce și privește ospățul micilor păsări:
-Nu pot să înțeleg de ce turturelele astea stau așa pe lângă tine. Sunt păsări sălbatice, ar trebui să le fie frică de om.
-Nu au de ce. Mie îmi sunt dragi.
-Asta e altceva, Eduard. Știi asta.
Mă ridic și plec pe hat. Privesc norii care vin dinspre Munții cei Mari ai Stânișoarei și albastru cerului meu. Trec pe lângă Ioana, cireșul de pe hat, apoi pe lângă Helga, mărul rămas pe hat ca să rodească întru bucuria mea. La capătul ogorului mă întâlnesc cu Ify care vânează șoareci de câmp.
-Ce faci aici?, panteruțo.
Mă așez pe iarbă și o privesc. Avem amândoi răbdare. Norii pleacă. Aștept un semn albastru și un cuvânt de alint. La capătul ogorului, alături de o pisică neagră și patru pui de pom ale căror rădăcini simt pământul neamului meu. Aici, printre semne dragi. În locul unde fiecare cuvânt aprinde o lumină.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” (Volumul II)-Editura Eikon