MĂLINI-Volumul II-Capitolul 17

-Dacă ai carnet de conducere, iată, ești mereu pe drum, spun eu Ioanei. Puteai să mă suni ca să știu că vii încoace.
-Am adus pești lui Ify. Da’, ce credeai că am venit pentru tine?
-A, tu și Ify sunteți prietene. Am uitat.
-Desigur, că suntem. Pisicile negre și fetițele frumoase sunt prietene, răule. Ai uitat?
Stăm în livadă pe cioatele de brad. Ify mânăncă un fel de pești mici aduși de Ioana.
-De unde ai cumpărat peștii ăștia așa mici?
-Lucian i-a adus, habar nu am de unde.
-Cred că i-a pescuit el. Și de ce i-a mai adus acasă? Credea că o să faci tu haleu din ei?Auzi, da’ dacă or fi naibii vreo delicatesă din aia scumpă și când ajungi acasă, ăla face ca trenul ?
-Cum să fie delicatesă?, peștișorii ăștia. Dar ai dreptate, nu știu de i-a adus.
-Sunt ca boiștenii de pe la noi, dar au altă moacă. Nu am mai văzut asemenea struțo-pești? Ce faci dacă te sună Lucian? Spui că ești aici?
-Am închis telefonul.
-Dar dacă vine și el încoace? Că nu e departe Fălticeniul.
-Am încuiat poarta. Ce credeai?
-Serios? I-auzi!
Ify se suie în brațele Ioanei. Aceasta se bucură și își țipă bucuria în felul acela sublim , melodios, știut numai de femeile frumoase. Pisica neagră simte că este iubită și se alintă de pielea Ioanei, de sânii ei, de coapse.
-Mă iubește, spune Ioana. Ea e la fel ca mine: frumoasă și neînțeleasă. Nu vrei să vii cu mine la oraș?, negruță Ify? Vii?
-Vezi să nu? Să patruleze între dulapul lui Lucian și baie. Și pentru ce? Pentru că îi aduce soțul tău boișteni?
-Nu sunt boișteni. Nu știu cum se numesc.
-Am treabă Ioana. Trebuie să scot ceapa de pe straturi. Dacă vrei să mai stai, îți aduc o pătură și te uiți la mine cum mă chinui. Vrei?
-Te ajut și eu. Ce poate fi așa de greu ?
-Crezi?, tu.
-Da, dragule.
-Bine, dacă tot ai adus boișteni pentru pisica neagră, de ce să nu mă ajuți și la scos ceapa?
-Hi,hi,hi, râde Ioana. Let’ s go, Edișor.
Straturile de ceapă sunt în fața vișinilor Marko și Sasha, la capătul ogorului. Sunt trei straturi de ceapă: două de ceapă albă și una de ceapă roșie. Din păcate, ceapa roșie nu prea s-a făcut.
-Eu scot ceapa și o pun și coșarcă, iar tu o duci și o așezi pe nailonul galben de lângă cioatele de brad. După aia, iei cuțitul de pe masă și le tai cozile. Vin și eu după ce scot toată ceapa.
-Pot să car ceapa cu găleata aia albă de plastic? Coșarca e grea și când e goală.
-Bine, reginuță a boiștenilor. E bine și așa.
Mă mir că nu îmi cere să îi dau mănuși. Ioana începe munca, și culmea, nu se plânge, nu oftează, nu face pe victima. O privesc pe furiș cum taie cu gesturi stângace cozile cepelor. Se vede că e o femeie nemuncită, dar în niciun caz una leneșă. Și ea mă privește pe furiș. Poate că îi e sete, poate că vrea să renunțe la acest moft.
-O să vin să te ajut și la strâns popușoii. Găsesc eu un motiv ca să plec de acasă.
-Da’, azi ce i-ai spus lui Lucică? Presupun că i-ai trântit o minciună, ceva.
-Nu i-am spus nimic. Am vrut să fiu aici.
-Ca să îi aduci boișteni lui Ify și să curăți ceapă.
-Că să îi aduc pești lui Ify și să curăț ceapă, da.
-Teribil!
-Ai jucat la pariuri, meciurile de ieri ? Cum ai pus?
-Că bate Steaua pe Sparta și că Astra o ia de la Copenhaga.
-Ai câștigat? Câți bani?
-Am pariat doi lei și am câștigat opt.
-Doamne!, Eduard. Păi, ăsta e câștig?
Râdem amândoi. Mirosim a ceapă, suntem transpirați și plini de voie bună.
-Dacă tot nu putem merge împreună la mare, măcar ne întâlnim pe furiș și curățăm ceapă, culegem popușoi.
-Las’ că am mai făcut și altele, spune Ioana. Ai uitat?
-Nu am uitat!, cum să uit.
Am terminat de tăiat cozile cepelor.
-Acum, hai să le răsfirăm pe nailon ca să se usuce. Mâine le duc în pod.
-Am văzut că ai cules și bobul. Ești harnic.
-Dacă veneai ieri găseai și mâncărică de bob. Sunt sigur că nu ai mâncat niciodată.
-Nu, răspunde ea veselă. Chiar că nu.
Mergem și ne spălăm cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Torn apă într-un lighean și spun Ioanei:
-Așază-te pe ceva, ca să te speli pe picioare. Nu am baie, așa că, astea sunt condițiile.
Ioana se așază pe bancă și își vâră picioarele în apa ligheanului.
-Doamne!, ce rece e.
-Cum să fie rece?, ia să văd.
Apa e călduță, încălzită la soare. Spăl încet una dintre tălpile Ioanei. O văd cum închide ochii și imediat lăcrimează. Lacrimile ei cad în apa murdară și sfințesc apa de ploaie care a așteptat trup de femeie nefericită.
-Să știi că te iubesc Eduard, spune Ioana.
-Știu, fată frumoasă. Știu.
O ridic în brațe și o duc în casă. Lacrimile ei încă mai curg. Pe pielea mea. Pe sufletul meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” (Volumul II)-Editura Eikon