MĂLINI-Volumul II-Capitolul 12

Noaptea are degete de piatră albastră. Cu ele mângâie imașurile, apele și dealurile satului meu. Scânteile urcă înspre cer împovărând întunericul cu frumusețea mutilată a rugurilor aprinse în locurile necălcate de fiarele-om. Diavolul sapă gropi de-a lungul apei Suhăi în care aruncă jucăriile orfanilor și buchetele de mireasă ale femeilor care se îmbracă în rochii mov în nopțile de vineri. Noaptea are degete de piatră albastră. Dacă aș vrea, aș putea sări de pe un deget al ei pe altul purtând în spate primul meu ghiozdan. L-aș purta ca pe o raniță de soldat. Nu aș pune în el cărți, mere și un pachețel cu felii de pâine unse cu magiun ca în copilărie ci l-aș umple cu nisip de clepsidră, cioburi de sticlă parfumată și bucăți de lemn smulse din băncile care străjuiau cândva aleile parcurilor din tinerețe. Da, dacă aș vrea, cred că aș putea sări de pe un deget de piatră albastră al nopții pe altul. Fără strigăt. Fără durere. Fără strigăt.
Am un pumn de monede. Le număr și mă gândesc că pentru fiecare monedă am făcut un drum: una e restul primit când am cumpărat pâine de la magazinul din Centru, alta e restul primit în piață după ce am cumpărat un kilogram de chipăruși, alta am primit-o tot ca rest în oraș, de la vânzătoarea de gogoși . Toate monedele sunt primite de la oameni care au zâmbit batjocoritor când au văzut că iau acești bănuți fără valoare. Pentru mine, un om care nu a primit niciodată bani pentru ceea ce scrie, și nici nu va primi vreodată, fiecare monedă poate ajuta, așa că nu las niciodată restul pe tejghea. Probabil că unii dintre vânzători mă cred zgârcit, nu au de unde ști că sunt poate cel mai sărac client care le calcă pragul. Număr bănuții: în total sunt cinci lei și 20 de bani. Ce aș putea face cu ei? Aș putea să îmi cumpăr o sticlă cu suc sau cinci franzele cu miez curgător și coajă amară. Nu sunt trist. Bărbații de vârsta mea numără milioane de euro, ridică tot felul de case uriașe și păcălesc femeile frumoase ale lumii cu bogățiile lor. Eu stau în cerdac și număr un pumn de bănuți. Lumea mea, atât de diferită de a celorlalți are alte repere, alte bucurii. Până la urmă, cu cinci lei și douăzeci de bani pot cumpăra chiar și două înghețate de fistic. Sau o jumătate de harbuz, dacă omul care vinde harbuji va dori să îmi dea numai o jumătate din el. Da, e bine și așa.
Merg să încui poarta dinspre drum. E un obicei inutil, dacă ar vrea cineva să intre ar putea sări peste gard, dar m-am obișnuit să încui poarta de lemn care dă înspre șosea. Înainte de a încuia poarta ies dincolo de ea. Șanțul e plin de hârtii aruncate de puștimea care cumpără dulciuri de la magazinele din apropiere. Văd hârtiile colorate la lumina chioară a becului de la stâlpul din fața porții.
-Salut Eduard!, îmi spune un om care trece pe drum. Ai ieșit la făcut curat, acuma, noaptea?
-Seară bună! Da, e mai bine să curăți șanțurile decât să îți curăți buzunarele.
-Adica cum?
-Adica, nu mă costă nimic să fac curat. E mai scump să arunci bani pe țigări puturoase și băutură scârboasă și după aia să faci pe supăratul ca o curvă nesatisfăcută.
-Pe mine mă faci așă?
-Nu distinse domn, doar matale ești bogat și nu bei ca o scroafă. Nu-i așa?
-Uăi, eu ți-am vorghit frumos.
-Așa, și?
Omul pleacă supărat. Îl văd cum intră pe poarta magazinului din vecini. Desigur, își va cumpăra țigări și băutură, apoi va pleca acasă unde va căuta scandal și-și va altoi zdravăn soția și copii.
Strâng hârtiile din șanț. Mi-aș dori ca lumea să se schimbe. Oamenii satului se laudă în fața camerelor de vederi, în ziare, pe net, peste tot. Laudele primite de la oamenii care nu le cunosc adevărata fața, adevatul lor caracter sunt hrană și aer pentru vanitoșii mei consăteni. Au nevoie de laude. Cu disperare, cu mare disperare.
Încui poarta și mi se pare că sunt strigat. Nu e nimeni în jur, doar bețivii de la masa magazinului din vecini care discută despre fotbal și prețul metrului de lemn. Mă uit spre podeț, apoi pe șosea, dar nu e nimeni. Privesc în sus și văd pe vârful stâlpului ,,electric’’ o barză uriașă. Mă frec la ochi, barza e tot acolo. Alerg în casă și spun mamei:
-E o barză pe stâlp! Vino să vezi!
-Lasă regiile astea de doi lei!. Berzele nu zboară noaptea.
-Poate de aia stă acolo, pentru că nu se poate orienta noaptea.
-Măi Eduard, dacă mă scoți afară pe întuneric și nu e nicio barză pe stâlp să știi că te altoiesc cu o mătură pe spinare de nu te vezi, cât ai fi tu de mare și de scriitor neînțeles.
-Trebuia să spui și treaba asta cu scriitoru’, nu te putea limita la faza cu mătura.
-Mergem să vedem barza ori ba?
-Hai!
Aprind becul din cerdac. Mama merge pe aleea de ciment și se oprește lângă poartă.
-Chiar e o barză acolo, spune ea. Sărăcuța de ea. A prins-o noaptea pe aici.
-Vezi? Credeai că te mint.
-Oare cum poate sta , acolo sus? Capătul stâlpului e cât o palmă de copil, iar pe colțuri sunt vârfuri ascuțite din fier beton. Să nu stingi lumina din cerdac, Eduard. Și să te uiți din când în când să vezi dacă nu a pățit ceva.
-Asta voiam să fac și eu. Săraca bărzucă. Oare, să pun scara să o dau jos? Totuși, scara e prea scurtă.
-Măi Eduard!, berzele stau pe stâlpi. E plin de cuiburi, nu ai văzut?
-Ba da, totuși, asta stă în picioare. O să obosească până dimineață.
-Nu cred. Berzele sunt păsări inteligente, mai inteligente ca mulți oameni. Va trece noaptea cu bine.
-Crezi?
-Sunt sigură.
Mama pleacă în casă. Rămân în cerdac, pe băncuța de lemn și privesc barza. Pe șosea trec mașini, faetoane și pietoni. Nimeni nu ridică ochii mai sus de lumina stâlpului, nimeni nu vede silueta berzei, nimeni nu simte frica și uimirea ei.
-Crezi că întâmplător a ales stâlpul din fața gardului tău?, întreabă îngerul de pază. Așa crezi?, frate om.
-Nu știu, frate înger. Tu ce spui?
-Poate că e un semn. Poate că venirea ei simbolizează ceva.
-Se spune că aduce vestea nașterii a unui copil. Asta e imposibil, eu nu am soție, iar de făcut copii prin străini nu am de gând.
Îngerul râde. Când un înger de pază râde în cerdacul unui om, cerul se înseninează, stelele căzătoare se opresc din cădere și șoaptele rătăcite își găsesc drum nou.
-Hahaha, râde îngerul, iar aripile sale împart întunericul în silabe vii. Frate om, îmi place tot ce ai spus. Dar poate simboliza și faptul că vei începe să scrii o nouă carte. Până acum ,cărțile au fost copiii tăi, nu-i așa?
-Crezi tu asta, frate înger? Crezi că asta înseamnă?
-Da, frate om asta înseamnă. Uite, pentru că ești așa cum ești îți voi îndeplini o dorință. Nu e prima oară, și din nou îți repet că trebuie să fie o dorință curată, una pe măsura sufletului tău.
Aduc pumnul de mărunțiș și îl întind îngerului de pază.
-Ce vrei să fac cu bănuții tăi?, întreabă îngerul de pază. Îngerii nu au nevoie de bani.
-Sunt cinci lei și douăzeci de bani. Nu îi poți lăsa undeva, unde să îi găsească un orfan? El va prețui bănuții și își va cumpăra, poate câteva pâini, poate o pereche de ciorapi. Poți face asta?, frate înger.
-Pot, frate om.
Îngerul ia bănuții și zboară către nord. Între timp s-a făcut dimineață. Iau căldarea și merg la fântâna cu roată de lemn. Barza întinde aripile și zboară. Întâi,zboară în cerc, în jurul casei mele, apoi pleacă înspre Munții cei Mari ai Stânișoarei. Mă așez pe cioata de lemn de lângă fântână și îi privesc zborul . Râd în hohote, iar ecoul bucuriei mele întoarce la Domnul, rugăciunile mele din copilărie. Astăzi este o zi curată. O zi în care o pasăre rătăcită se întoarce acasă. . .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vOLUMUL II)-Editura Eikon