7,63 (Rugăciuni şi ochelari de vedere)

cop 7,63

Se întorc oamenii de la biserică. Cei tineri pleacă primii fără să mai asculte predica de final. Bătrânii au răbdare deşi trebuie să stea în picioare, iar starea de sănătate nu e tocmai una de invidiat. Glasul preotului este melodios, aproape teatral. Oamenii rămaşi la predică se închină şi murmură încet rugăciuni.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
O maşină cu girofar şi staţie se plimbă pe uliţele satului. O voce de bărbat cheamă sătenii la spital pentru consultaţii gratuite, dar şi pentru a cumpăra ieftin ochelari. Mesajul audio se repetă la nesfârşit stârnind ilaritatea. Volumul staţiei este dat la maxim. Chemarea la consultaţii gratuite se aude şi în biserică. Sfinţii ascultă miraţi.
În cimitir, florile de toamnă au înflorit pe morminte. Dacă ar lipsi crucile ai putea crede că o grădină parcelată în loturi mici înconjoară biserica.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
Chemarea se aude obsedant. Ridic o coroană pe care vântul a trântit-o la pământ. Florile albe , artificiale se împrăştie peste tot. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi intru în vorbă cu un consătean care şterge un felinar de praf.
-Bună ziua! Ce faceţi?
-Bună ziua, Eduard. Iaca şterg felinaru’ că s-o murdărit di la ploaia di ieri.
Mă uit şi la crucea de ciment.Pe ea este scris numele omului şi al soţiei lui.
-V-aţi aranjat mormântul încă din timpul vieţii.
-Da’ am prins loc mai în faţă şi am adus meşteri să ni facă mormântu’ aşa cum vrem noi. E mai sigur aşa.
-Da, înţeleg.
-Tăţi murim. Macar să ştim unde ne ducem.
-Corect.
Mă gândesc cum e ca în cimitir o cruce să poarte numele tău, iar tu să fii încă în viaţă. Cimitirul din Mălini este plin de cavouri şi cripte ale unor oameni încă vii. Acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa. Imaginea aceea a mi-a rămas în minte mult timp.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
De la biserică până la spital este puţin de mers.
-Dacă e gratuit, mergem spune cineva.
-D-apoi cum nu, răspunde un altul.
Curtea spitalului se umple de oameni care aşteaptă să fie consultaţi gratuit. Mă întorc acasă nici supărat, nici vesel. Pe banca de lemn din faţa bucătăriei de vară, mama a lăsat Psaltirea şi ochelarii de vedere. Clatin din cap şi beau o cană de apă rece. Da. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63( Toamnă, cearcăne şi miros de cartofi fierţi)

cop 7,63

Cazanul plin de cartofi fierbe pe o pirostrie veche. Vântul ridică aburul deasupra livezii. Apa tremură încet. Miros a fum înecăcios şi a cartofi fierţi. Alimentez focul cu crengile tăiate din copacii uscaţi ai livezii. Nu înţeleg de ce mai toţi pomii sunt atacaţi de o boală ciudată, necunoscută. Soarele mi se aşază în spate ca o povară semipreţioasă. Cocoşul cântă alungând liniştea. E toamnă, da. . .
Porumbul s-a uscat înainte de vreme anul acesta. Merele sunt mult mai mici decât ar trebui, nucile sunt rare şi neobişnuit de tari. Doar prunele sunt foarte gustoase, iar în butoaie fermentează borhotul care va ajunge în cazanele de ţuică. Aburul din cazan îmi intră în ochi şi mă face să lăcrimez. Plec să cumpăr suc de lămâie de la un magazin.
-Toamna a adus numai mizerii, spune cineva în pragul magazinului.
Privesc noile preţuri: 4 lei kilogramul de mălai( grisat), 3,5 lei kilogramul de făină albă, 2,5 lei pâinea rotundă. Oamenii sunt îngrijoraţi, chiar foarte.
-Da ţigarile cât mai costă?
-14 lei, răspunde vânzătorul.
-Atunci salut. Nu mai fumez că doar n-o să îmi vând porcu’ ca să cumpăr ţigări.
Nu râde nimeni. Omul care afirmă că se lasă de fumat este un caz fericit; nu poţi renunţa la mâncare, la respirat, la visare. Creşterea preţului la făina de porumb va duce la scumpirea tărâţelor de grâu şi implicit a cărnii de porc. Asta va însemna că de Crăciun porcii nu se vor vinde bine la obor, iar oamenii se vor mulţumi cu câteva kilograme cumpărate de la magazinele de tip METRO. Ţăranii vor pierde din nou. Vestea creşterii preţurilor la produsele de bază a întristat satul şi a închis în lăzile de zestre ultimele economii. Cei care au pe cineva în strănătate vor răzbate cumva dincolo de iarna apăsătoare a tranziţiei. Ceilalţi se vor chinui până când schimbarea în bine va îngropa neputinţa oamenilor.
– Dă-mi un suc de lămâie din acela ieftin, spun cu voce joasă.
Sticla de doi litri şi jumătate are eticheta roasă de şoareci. Îmi e ruşine să cer altă sticlă şi cum alţi bani nu mai am ies din magazin destul de abătut. Salut două femei care coboară dintr-o maşină cu numere de Italia. Nu îmi amintesc de unde le ştiu deşi ambele se bucură nespus de revederea cu mine.
– Numai bine, Eduard, îmi urează doamnele.
– Sănătate şi mult noroc!, întorc şi eu urările.
Femeile au cearcăne mari care le schimbă cumva fizionomia. Nu îmi amintesc numele lor deşi îmi par foarte cunoscute. Toamna schimbă femeile în lacrimi. Zâmbesc. Primesc atingeri şi alte zâmbete.
În livadă, cartofii sunt potrivit de fierţi. Andreea, vecina mea în vârstă de cinci ani se joacă cu motanul Nero.
– Ce faci băiatuleeee?, întreabă pe motan fetiţa? Vrei cartofiori motănaşuleeee?
– Cartofii sunt pentru păsări, Andreea, dar dacă ai răbdare prăjim seminţe de bostan după ce dau cazanul jos de pe pirostrie. Vrei?
– Da, da vreau!, se bucură Andreea.
Cobor cazanul şi într-o tigaie uriaşă cu găuri pun seminţele de dovleac. Acum mirosul cartofilor fierţi se amestecă şi cu cel de dovleac. Aburul urcă din nou deasupra livezii.
– Da’ îmi cureţi şi un cartofior, întreabă Andreea?
– Sigur că da! Ai răbdare să se răcească un picuţ.
Motanul Nero miroase sticla de suc aruncată în iarbă. Andreea îl mângâie şi motanul se preface că o loveşte cu lăbuţele.
– Ha,ha, ha!, râde micuţa mea vecină.
Dumnezeu plânge sprijinit de cuvintele rămase într-o veşnicie aproximativă. Norii aleargă în întâmpinarea noului albastru.

EDUARD DOPRNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 ( Duminica adevărurilor contestabile)

cop 7,63

Dimineaţă de duminică. Motanul Nero coboară din nuc şi urcă până în vârful mărului pădureţ. Este vesel şi înfometat. Îl las să se joace cu fluturii şi frunzele. Ştiu că imediat ce voi deschide uşa bucătăriei de vară va fi şi el în pragul ei. Mă opresc o clipă în dreptul unui perj şi culeg câteva fructe. Anul acesta gustul lor este deosebit. Mă aşez pe hat lângă un muşuroi de furnici. Desfac perjele şi savurez dulceaţa fructelor. Deasupra mea, norii fug unii de alţii. Îngerii se joacă împreună cu ei şi râd de temerile noastre. Câteva furnici roşii mă înţeapă pe picioare. Nu le omor. Le iau cu grijă şi le asez deasupra muşuroiului. Furnici, nori şi îngeri. Bucuria dimineţii pure. . .
Aleea îngustă care duce către poartă a crăpat în multe locuri. În timpul cât a fost turnată această cărare de ciment a plouat torenţial. Am acoperit cu nailoane cimentul, dar după numai un an e plin de riduri, iar în unele locuri, bucăţi mari s-au desprins. În dreptul viei văd familia de arici care locuieşte sub cerdacul casei părinteşti. Au ieşit toţi prin iarba lui august în căutarea hranei. Aricii nu se sperie de mine. Suntem prieteni, iar eu îi ocrotesc atât cât pot.
Ies în drum. În faţa magazinului din vecini Costel bea bere într-o căruţă alături de alţi doi săteni mai în vârstă. Toţi poartă pălării de paie, iar imaginea lor mă face să râd din toată inima.
-Trăiască rockul , strigă Costel bucuros că mă întâlneşte.
-Vezi să nu îl îneci cu bere, îi răspund vesel. Ziua bună, dau bineţe cu drag.
-Să trăieşti, răspund oamenii. Ziua bună.
Costel are accent de Bucureşti. A stat mult timp în capitală. Felul lui de e vorbi contrastează mult cu cel al consătenilor mei chiar şi cu al meu deşi eu nu folosesc foarte multe regionalisme.
-Unde mergi omule?, întreb voios.
-La Păiseni, răspunde Costel punându-mi în faţă o bere rece. Mergem să aducem ceva de acolo cu căruţa.
-Da ‘ de când ai căruţă? Au murit toate maşinile din sat?
Oamenii râd. Beau liniştiţi bere şi glumesc pe seama ultimelor ştiri politice.
-E căruţa lui Nae. Las’ că mergem încet, aşa. Ce ne trebuie maşină?
-Bere să fie, râd eu.
-D’apoi!
Costel devine serios şi întreabă:
-Jupâne poţi să scrii pe un blog al tău ceva despre mine?
-Ce să scriu , măi rătăcitule, râd eu împreună cu ceilalţi doi oameni.
-Nu e de glumă, continuă Costel. Am fost la vot şi dacă vin procurorii ăia o păţesc.
-Nu păţeşti nimic pălăriosule. Cine te-a prostit cu asemenea zvon? Te uiţi la canalele de desene animate şi nu ai aflat că nu are ce să îţi facă procurorul. Vine, constată că ai votat şi gata.
-Da’ ni puni sî giurăm pi Biblie, spune unul din oamenii care îl însoţesc pe Costel.
-Api asta nu-i drept, observă şi cel de-al doilea om.
Pălăriile se mişcă ca un semn de mare dezaprobare. Pentru o clipă am citit în ochii lor furie. Costel continuă:
-Jupâne eu am votat da’ cartea mea de identitate e expirată.
-Cum’ dracu’ măi Costel.
-Uite aşa. Nu s-a uitat nimeni la data expirării. Dacă vine procurorul acum ce naiba fac?
-Nu e vina ta ci a celor din comisie.
-Eu zîc sî ti ascunzî undiva pânî trece treaba asta, îi spune foarte serios unul din însoţitorii lui. Di ci sî iei amendî sau sî îţî facî dosar?
-Ce dosar jupâne? Dosar că am mers la vot??
-Ti duci matali în păduri şî ti ascunzi pânî treci treaba asta şî scăpî.
-Tataie ai luat-o pe ulei. Da ‘ ce eu sunt partizan sau luptător de guerillă?
-Fă cum îţî zîc io. Aşă o făcut şî Horea şî Nicolae Iorga.
-Nicola Iorga nu.
-Ba da, aşe o făcut.
-Uite la el ce prostii spune după ce bea o bere.
Oamenii râd. Reperele istorice sunt relative asemeni unor amintiri definite larg. Imaginea bizară a unor procurori bătând la pas satele din Bucovina şi mai ales juratul pe Biblie la domiciliu i-a făcut pe oameni să fie foarte nemulţumiţi.
-În partea Rădăuţului pi lângî Biblie au şî o bucatî di os di la moaştili unui sfânt, menţionează mucalit unul dintre oameni.
-De la Ştefan cel Mare, râde Costel gata să cadă din căruţă.
-Nu bre, cî aciala i păzît la Putna. Di la o rudî di-a lui. Un văr sau nepot.Un sfânt di aiştia noi di cari o băgat în călindar după rivoluţie.
Dăm noroc şi le urez drum bun. Păiseni e peste deal, dar ei vor să meargă pe drumul asfaltat. Vor înconjura prin Mieluşoaia.
-O zi bună! Costel, nu uita să te ascunzi !
– Pa, Eduard. Mă fac partizan până trece nebunia..Haida,strigă Costel la cal.
Căruţa cu cei trei pleacă. Mă întorc în curte unde Nero face tumbe pe aleea de asfalt. Merg în bucătărie şi îi dau să mănânce. Mă gândesc cum ar fi să jur pe Biblie undeva în livadă printre straturile de pătrunjel şi cele de morcov. Nero mianună, mai vrea mâncare.
-Nesătul mai eşti, măi motane.
Gust şi eu din ciocolata caldă. Duminică pentru adevăruri contestabile şi oameni aşteptând să jure pe Biblie. Un an bun pentru vinul pietros. Nero a terminat de mâncat. Se duce să doarmă la umbra puiului de mălin.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” -EDITURA EIKON

7,63 ( Terenul de sport)

cop 7,63

Stăm rezemaţi de gardul şcolii:eu şi Peli. Clădirea nouă, construită din fonduri europene rânjeşte la noi. Cineva a avut ideea să ridice această megaconstrucţie în curtea şcolii. Noua clădire a înghiţit terenul de sport, atelierele şcolare, iarba din spatele porţilor de handbal.
-Mă’ Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşânî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli, să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu, bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea, cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam.
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau până se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate, locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 (Referendum)

cop 7,63

La intrare în Mălini oprim pentru a vorbi cu un consătean care a tras căruţa pe dreapta. Îl întreb dacă poate să îmi vândă lemne de foc. Omul spune că îmi va aduce, dar în august pentru că acum e prins cu treburi. Calul mă prinde in joacă cu gura de tricou. Îl mângâi, el fornăie şi scutură din cap.
Temperaturile ridicate au atins şi zona asta a ţării. Culturile de cartofi nu sunt compromise, dar arată destul de rău la vedere: opărite, veştejite înainte de vreme. Terenurile cu iarbă unde altădată se cosea chiar şi de trei ori pe an sunt parcă arse de rugină, iar oamenii s-au mulţumit doar cu un singur cosit. Anul acesta este unul greu din toate punctele de vedere. Mai opreşte o căruţă din care coboară doi bărbaţi cu soţiile lor şi un copil.
Două maşini parchează în spatele căruţelor şi din ele coboară Corina( o tipă din Fălticeni căreia toată lumea îi spune Zambilica, jurnalistă amatoare la un ziar local) şi patru bărbaţi, doi de culoare. Unul dintre noii sosiţi filmează, iar Corina încearcă să intre într-un dialog cu noi.
-Care este pentru dumneavoastră semnificaţia zilei de astăzi şi ce aşteptări aveţi?
Omul care mi-a promis că îmi va aduce lemne o priveşte pe Corina lung, apoi pe mine.
-Apoi eu am fo’ la Băişăşti si videm di nişti tuburi pentru fântânî că am auzât cî i măi ieftin ca în Mălini. Da’ i păcălealî, tot scump i.
-Ce e scump?
-Tuburili.
Bărbaţii sunt din Anglia. Ghicesc asta după numerele de înmatriculare ale maşinilor şi după felul în care unul dintre ei se adresează Corinei.
-Domnule, eu nu am întrebat de tuburi ci de semnificaţia zilei.
Corina insistă sub privirile amuzate ale celorlalţi consăteni fascinaţi atât de camerele de luat vederi cât şi de culoarea pielii englezilor.
-Da’ matali şini ieşti, întreabă domol omul scărpinându-se pe piept?
-Domnii sunt din UK şi vor să afle cum aţi votat la referendum şi ce aşteptări aveţi.
-U chei?
-Anglia, nene. Oamenii sunt de la televiziune.
-Apoi aşe spuni. Eu am măi fo la teve cân’ am cântat la bucium cu ansamblu nost. Da undi mă dă, pi ci canal?
-Te anunţăm, dar te rog răspunde clar la întrebări.
-D’apoi cum nu. Întreabă.
Englezii vorbesc încet între ei, dar aud cum înjură şi o roagă pe Corina să contiunue.
-Cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi.
-Da’ ci tre sî spun cum am votat. Asta i treaba me. Ci i cân merg la vot în uchei, spun la tăţî cum o votat?
-Este sondaj de opinie, domnule.
-Api fătucî sondaju să faşi acolo uni să voteazî nu la intrari în Mălini. Şi sondaju nu să dă la teve.
Omul cu lemnele nu e un fraier. Ştie ce înseamnă sondaj de opinie şi îşi cunoaşte drepturile. Corina rămâne fără replică. Omul care filmează focusează pe una dintre femei. Corina se îndreaptă spre grupul lor:
-Doamnă cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi?
-Apoi noi nu ştim di aiestea. Io am fost dimineaţî şî gata.
-Bun. Şi cum aţi votat?
-Nu am votat cî la Mălini era referend cu da sau nu. La toamnî i votarea.
Corina mă priveşte urât. Ne ştim de la câteva petreceri unde nu o prea băga nimeni în seamă. De abia rezistă să nu înjure. Britanicii mă arată cu degetul şi o trimit să îşi încerce norocul şi cu mine.
-Vă rog să îmi spuneţi ce aşteptări aveţi de la referendumul de astăzi.
Omul cu camera de vederi îmi face semn că pot vorbi. Consătenii au aprins ţigări şi sunt sigur că abia aşteaptă să mă audă vorbind.
-Acum 2 luni, la ziua Patriciei am aflat că reporterul dumneavoastră are un semn de naştere pe burtă. S-a îmbătat şi s-a dezbracat de haine apoi a făcut baie în cadă împreună cu câinii invitaţilor. Dacă sunteţi atenţi puteţi observa că şi acum miroase după ea a câine ud.
-Ci fimee scârboasă, se miră una dintre consătence. Di asta vine cu bulanili goali în faţa barbaţîlor. Nesâmţâtă. . .
-La miezul nopţii am chemat salvarea pentru că doamna reporter amator a intrat în coma alcoolică, continui eu.
-Alcoolistî, se supără omul cu lemnele. Vai şî amar pi capu’ barbatului i !
-N-are bărbat.
-Nu-i di mirari.
Corina s-a aşezat jos pe şosea şi a început să plângă. Cameramanul a închis aparatul de filmat, dar nu înţelege ce se întâmplă.
– Da di ci faci fimeea asta baii cu cânii, întreabă consăteanul?
-Astea sunt aşteptările ei.
-Aşe. Api sî să ducă în uchei.
Corina plânge. Am inventat povestea despre baia cu câini, dar Corina merita o lecţie pentru că dispreţuieşte satul şi oamenii lui.
-No, api noi merjem acas, spune consăteanul meu. Zâua bună şi altădatî nu mai aduciţî pi fătuca asta cî puti a câni mort.
Oamenii pleacă. Râd şi mă îndepărtez de locul în care un sondaj de opinie este echivalent cu o lapidare. Oamenii din a doua căruţă trec veseli pe lângă mine şi mă salută de rămas bun cu căldură şi veselie.
-Sî ni trăieşti Eduard, ghini iei făcut la putoari.
-Doamne ajută, oameni buni.
-Doamni ajutî, Eduard.
Copilul din căruţă a scos un fluier şi încearcă să cânte. Potcoavele cailor scot scântei pe asfaltul fierbinte. Opresc şi pe podul Suhăi. Priveliştea este minunată. E bine să fii acasă. .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63 (Oraşul)

cop 7,63

Cămaşa mea are mânecile lungi. Obicei ţărănesc, nu suport cămăşile cu mâneci scurte. E cald şi îmi suflec mânecile. Flavius râde de obiceiul meu. Mereu fac asta. Ana, soţia lui Flavius îţi dă aere de mare prinţesă. Nu suportă să aibă ceva fără etichetă de firmă, iar la terasă face un scandal monstru pentru că i se pare locul nu este igienizat suficient. Începe să îmi pară rău că am venit în Fălticeni astăzi. Mai bine rămâneam acasă, în Mălini. la răcoare, printre copacii care cântă, pisici jucăuşe şi flori vesele.
Flavius comandă bere. Ana strâmbă din nas când aude că vreau bere la halbă.
-Obicei ţopesc Eduard. Te cunoaşte lumea, ar trebui să fii mai cool. Vrei să apari prin ziare cu hălboiul de bere în mână?
-Da, aşa vreau. Şi cu cămaşa pătată de ciocolată caldă.
-Bleah, zău că eşti zăpăcit.
Un puşti blond cumpără înghetaţă de la dozator şi se aşază la o masă unde citeşte ziarul un bărbat îmbrăcat în costum alb. La celelate două mese beau băuturi răcoritoare fete cu picioare kilometrice şi talie de model.
-În primul rând tatăl lui Flavius e din Baia, iar tu, dragă Ana ai locuit până în clasa a noua în localitatea Dolhasca. Peste noapte aţi devenit metrosexuali, boemi şi alte drăcii. Mai terminaţi cu astea!
-Ne…Eu sunt născut la oraş, se supără Flavius.
-Mai toţi oamenii din Mălini sunt născuţi la oraş pentru că nu avem maternitate în sat.
-Hai, măi, că exagerezi deja!
Portţigaretul Anei este lung şi verde. Gesturile ei par studiate după cele ale divelor de la Hollywood. Fiecare fum este însoţit de grimase. Paharul de bere a rămas plin. Ştiu că Ana urăşte berea, dar se preface că participă bucuroasă alături de noi la această ieşire în oraş.
Flavius plăteşte şi mai cere un rând chiar şi pentru Ana care nu a băut deloc din berea ei. Chelnerul primeşte bacşişul şi mulţumeşte respectos:
-Mulţumesc coane’ Flavius.
Ana mă priveşte curioasă. Ar vrea să afle ce gândesc eu despre soţul ei. Sunt sigur de asta. Felul în care oamenii vorbesc cu Flavius se datorează situaţiei lui financiare ieşite din comun. Eu comunic cu el ca şi acum zece ani când l-am cunoscut şi asta cred că o deranjeză profund pe Ana.
-Ghiţăl sau ghiţâcî? Bun şî ghiţăl.
Bărbatul în alb vorbea la telefonul mobil. Puştiul blond s-a oprit din mâncat îngheşată. Fetele cu picioare lungi au rămas nemişcate privind albastru una către alta.
-O fatat greu sau o mers ghini? Mulţămesc lu’ Dumnezău cî îi sănătoasă şî vaca şî ghiţălu.
Fetele râd. Ana aprinde o nouă ţigară privind cu dispreţ la omul îmbrăcat în alb care s-a ridicat gata să plece. Chelnerul îi aduce restul: 5 bani. Omul îi ia, salută şi plecă.
-Ţăran, scrâşneşte Ana.
-Aşa şi?
-Nu ai auzit cum vorbea? Ghiţăl, ghiţâcî.
-Mirosea a ghiţăl şi el, râde Flavius.
Intrăm în cazino. Flavius se aşază la un aparat de pocker mecanic. Rămân la o masă cu Ana care spune chelnerului să ne aducă cockteiluri cu umbreluţă şi gust scârbos de fructe exotice. Aparatul lui Flavius adună milion după milion. Două perechi, dublează şi nimic. Trei şeptari, dublează şi iar nimic. Patru dame.
-Uite Eduardule: 4 ghiţâci.
-Foarte nostim, îi răspund eu supărat.
Dublează, tot nimic. Scoate alte milioane din buzunar, dar pierde. Nu are răbdare. Vine la masă uşor afectat şi aprinde una din ţigările Anei.
-Flavius, ai promis că nu mai fumezi, ţipă Ana cât poate de tare. Ai uitat ce a zis medicul?
-Du-te dreacu de paraşută, răspunde Flavius supărat. Lu’ măta să îi ceri să nu fumeze, imbecilo. Dispari dreacu acas’ şi nu mă urmări peste tot. Sunt sătul de tine până peste cap. Ana plecă după ce îl înjură în toate felurile. Chelnerii nu spun nimic, se prefac că nu aud.
-Eddy, hai să bem şi să uităm de prostimea asta, vrei?
-Nu mai stau. Mă duc să caut o maşină de ocazie.
Nu îl salut, nu mă salută. Afară într-o decapotabilă albă, Ana plânge.
-Faină maşină ai.
-Dă-o dracu de maşină. Flavius bea şi fumează şi doctorul i-a spus că se curăţă daca face asta.
-După ce moare să îmi dai telefon. Te ajut să îi cheltui averea.
-Răutăciosule.
-Ghiţâcî de oraş.
Ana înjură. Nu mă interesează ce spune. Lângă monumentul de pe strada ,,2 Grăniceri” aşteaptă maşinile de ocazie.
– Merji acas’ Eduard, mă întreabă un taximetrist? Hai cî amu plecăm . Am patru oameni.
-No hai ş-om meri, răspund aproape fericit.
În maşină, oamenii discută despre vreme, referendum şi preţul la harbuz. Nimeni nu îşi ascunde regionalismele într-o batistă de mătase. Şoferul aprinde o ţigară . Vrea să mă servească şi pe mine dar eu nu mai fumez de mult timp.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Maria)

cop 7,63

Maria s-a întors în sat la volanul unei decapotabile cu număr de Luxemburg. Vecinii i-au urat bun venit cu jumătate de gură şi au privit lung la copilul ei care are pielea de culoarea neagră de parcă ar fi membru al unui trib african. Maria s-a îngrăşat înfiorător;dacă nu o cunoşti personal ai putea spune că e însărcinată în ultimele luni. Şuncile îi atârnă înfiorător, iar mersul trădează o suferinţă fizică permanentă. Limuzina scumpă contrastează cu gardul de lemn aproape putrezit. Părinţii au întâmpinat-o cu o uimire prefăcută mulţumiţi de darurile banale menite să le spele o ruşine de care oricum le pasă mult prea puţin. Puştanul a devenit obiect de studiu pentru copiii satului care l-au asimilat imediat fiind convinşi că este locuitor dintr-o ţară africană nicidecum un european ca şi ei. Copilul are un nume românesc neaoş (Ionică) şi deşi nu cunoaştea absolut nici un cuvânt românesc a reuşit performanţa ca în mai puţin de o săptămână să poată rosti destul de corect toate înjurăturile specifice galeriilor de fotbal.
Maria stă acum la masă cu mine în ,,Arcaşul” , un restaurant aproape gol cu feţe de masă portocalii şi vaze în care cineva cu simţul umorului îndoielnic a pus flori de hârtie.
-Mie îmi aduci o dublă de coniac fin. Copilului, suc natural de portocale.
Chelneriţa notează stânjenită. Nu îşi poate lua ochii de la copilul ciudat care îi tot arată degetul mijlociu aşa cum l-au învăţat noii lui prieteni din sat. Comand suc, iar Maria priveşte dispreţuitor cum pleacă chelneriţa legănându-şi şoldurile.
-Da’ de ce nu bei? Văd că nu ai maşină. Eu beau şi nu mă tem că mă prinde careva ca să îmi suspende carnetul.
-Văd. Nu am băut niciodată cu dubla.
-Prea multă cuminţenie strică, mister.
Ionică râde. Chelneriţa ne aduce comanda, iar puştiul bea sucul pe nerăsuflate apoi bea jumătate şi din paharul meu. Nu sunt sigur dar cred că înainte de a pune paharul înapoi în faţa mea a scuipat în el.
-Maria, ştiu că soţul tău e căpitan de navă. Mai eşti cu el?
-Normal. Crezi că ar putea trăi Luciano fără mine?
-Luciano îl cheamă?
-Da, Luciano.
Îndemn pe puşti să bea şi restul de suc rămas în paharul meu. Ionică refuză categoric ceea mă face să cred că nu m-am înşelat iar puştanul chiar a scuipat în pahar.
-Dar cum de e aşa . . .de diferit copilul vostru?
-Cum adică diferit? Explică-te.
Maria e terminat de băut dubla de coniac şi mai comandă una. Mă aştept să râgăie sau să facă orice alt fel de gest dezgustător. Am o zi infectă astăzi, e clar.
-Păi arată ca ăia de la National Geographic, spun eu indignat. Sau l-ai vopsit tu cu ceva?
-Nu dragă, nu e ceea ce credeţi voi. Luciano are strămoşi de culoare. Acum şase sau şapte generaţii un bărbat din neamul lui a avut soţie o doamnă mai închisă la culoare.
-Şi unde s-au cunoscut, întreb eu oarecum contrariat?
-E plin de copiii negri care au părinţi albi . Uite la Boticelli.El nu e negru?
-Care Boticelli? Pictorul?!? Ăla e mort de multă vreme.
-Boticelli fotbalistul italian care joacă acum la campionatul european.
-Ăla e Balotelli. Boticelli este un pictor. Şi nu ştiu cum arată părinţii fotbalistului.
-Ba e invers. Nu te pricepi, aia e.
Nu mai am chef să întreb nimic despre viaţa din ducat şi nici Maria nu pare în apele ei. Plătesc nota de plată şi asta mă face să devin posac, pesimist. Maria se urcă la volan şi îmi face un semn discret din care nu pot înţelege precis dacă am fost înjurat sau doar salutat.
Începe să plouă cu stropi mari . Săptămâna mea a început cum nu se poate mai ciudat. Mă grăbesc gândindu-mă la faptul că acum şapte generaţii un luxemburghez se căsătorea cu o doamna care avea pielea de abanos. Hm. . .

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Natalia)

cop 7,63

Natalia este foarte frumoasă. Conduce maşina păstrându-şi pe buze un zâmbet luminos. Mă simt ca un copil care suflă în puful unei păpădii. Zâmbesc şi eu.
-Să vezi ce de tablouri are Ioan ! Pictează minunat. E un fel de geniu local.
O cred pe Natalia. E mult prea frumoasă ca să îi pun întrebări. Are mai puţin de douăzeci de ani şi în scurt timp se va mărita cu un om de afaceri. Mergem în vizită la un pictor care locuieşte la marginea unui orăşel din apropiere. Natalia spune despre el că ar fi un fenomen. Sunt curios şi intrigat în acelaşi timp pentru că eu sunt un dezastru când vine vorba să desenez ceva.
-Cred că o să fii încântat, îmi sugerează în continuare Natalia. După căsătorie o să îi cumpăr multe tablouri.
-O să fii bogată, Natalia. Tipul ăsta al tău e plin de bani.
-Da, dar are şi doi copii din căsătoria anterioară.Asta nu îmi place.
-Şi ăştia vor sta cu voi? Nu e prea fain.
– I-a luat fosta lui.Cum să stea cu noi? Copiii lui sunt mai în vârstă ca mine!
Conduce cu viteză mare. În partea stângă a şoselei se întinde pe mai multe hectare un lac uriaş. Ar fi ceva să plonjăm în el la o manevră naivă a Nataliei. . .Şoseaua are doar două benzi şi e plin de tiruri turceşti sau maşini de fiţe conduse de puştani care au băut înainte de a se urca la volan. Natalia conduce desculţă. Fusta i s-a ridicat sus de tot încât chiar dacă nu vrei tot vezi de ce fata asta a sucit minţile unui bărbat trecut de prima tinereţe.
-Mi-a promis că îmi cumpără Ferrari. Un model la 700.000 euro.
-Măi să fie! Chiar are bani viitorul tău soţ. Felicitări!
-Danke!
Oprim în faţa unei case acoperite cu ţiglă. La poartă ne aşteaptă un bărbat bărbos în pantaloni scurţi. E foarte slab şi foarte înalt, un fel de Fagin dar nu unul roşcovan. Mă salută scurt iar pe Natalia o mângâie pe faţă cu un gest tandru, aproape părintesc. Omul ne invită înăuntru. Încă de la intrare observ ordinea deloc specifică pentru artiştii care locuiesc singuri. Mă întreabă ce doresc de baut.
-Martini alb,spun eu cu jumătate de gură gândindu-mă că nu are prin casă aşa ceva.
-Ce an, întreabă Ioan lăsându-mă oarecum fără cuvinte.
-Credeam că doar la vin contează anul.
-Să spunem 1999.
E un Martini bun. Pictorul are dreptate. Natalia moare de râs în braţele unui fotoliu mov. Mergem la etaj unde e plin de tablouri, unele înrămate, altele nu. Majoritatea tablourilor sunt reprezentări ale unor sfinţi fără cap. Au aure dar cap, nu.
-Nu ştie nimeni cum arată de fapt sfinţii aşa că nu le pictez capetele. Nu sunt în competiţie cu orfanii, babele sclerozate sau misticii care îi reprezintă ca pe nişte schelete ambulante.
-Bine faci Ioane, râde Natalia din toată inima. Dar dacă o pictezi cumva pe Maria Magdalena nud să mă iei pe mine drept model.
-Mai încape vorbă? Şi facem milioane de replici pentru campania electorală!
E amuzant deşi nu înţeleg la ce sunt bune aceste tablouri neterminate. Îi las să discute despre nuntă şi ies în livadă. Pe o suprafaţă de jumătate de hectar printre culturi de porumb şi cartofi sunt înşirate zeci de cuşti pentru câini . Mă uit cu atenţie la fiecare în parte dar nu par a fi folosite. Poate că o casă plină de sfinţi fără capete nu poate fi păzită decât de cuşti golite de câini.
Ne luăm rămas bun de la pictorul Ioan care îmi face cadou un tablou micuţ cu sfântul Spiridon, evident şi acesta fără cap. Îi mulţumesc respectuos iar omul se bucură de aprecierile mele de parcă ar fi pe covorul roşu de la Cannes.
Natalia conduce spre casă având pe buze acelaşi zâmbet luminos.
-Vrei să oprim căteva ore la motelul de la intrare, mă întreabă privindu-mă insistent?
-Sigur, Natalia. Super idee.
-Bine. Du-te să iei o cameră. Ştiu că numai la asta ţi-a stat mintea toată ziua.
-Ai dreptate, să ştii.
Natalia opreşte în faţa motelului. Coborâm repede în ploaia de întrebări care ne urmăreşte peste tot. La recepţie primim o cameră situată la ultimul etaj. Urcăm în grabă de parcă lumea s-ar sfârşi înainte ca noi să ne săturăm de iubire. Natalia îmi muşcă încet buzele.

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON

7,63(Iarbă amară)

cop 7,63

Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON

7,63(Renate)

cop 7,63

Are picioare groase. Acum este tânără şi asta face parte din şarmul ei dar peste ani bărbaţii nu vor mai aprecia aspectul acesta.
-Dă-mi un pic de spirt. Mi-a întrat un cui ruginit într-un deget, o rog.
Numele ei este Renate. Acum stă în picioare cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Undeva prin sudul Europei naţionala Germaniei joacă un meci de polo iar la începutul partidei se intonează imnul de stat.
-Dar de când eşti tu nemţoaică?
-Puteai să te ridici şi tu, îmi şopteşte Renate. Sunt de origine germană şi îmi iubesc patria mamă.
-Cum să nu, doar îl ştiu pe tatăl tău. Îl cheamă Ion.
-Eşti un nesimţit, mă etichetează Renate. O să îţi fac un vaccin.
-Oki, nemţoaico. Vezi să nu fie expirat şi să intru cumva în comă într-o casă de arian fanatic.
Renate scoate limba la mine şi dispare în camera vecină. În casa ei e plin de animale ciudate: creşte vipere, şerpi şi la mansardă, viermi de mătase. Vecinii o bârfesc că ar creşte şerpii pentru consum propriu. De pe urma viperelor câştigă o groază de bani de la o firmă austriacă.
-Scoate-ţi cămaşa căpcăunule! Hai repede că am mâncarea pe foc!
Simt o înţepătură uşoară. Renate se aşază lângă mine şi îmi mângâie părul. O simt tristă dar calmă.
-Ce pregăteşti de mâncare? Am înţeles că prepari foarte bine ciori, câini comunitari, şerpi boa, cocostârci, ancore. . .
-Ancore? Ancore de corabie?
-Ancore, da.
-Îmi pare rău, căpcăunule. Limitează-te la ciori şi câini comunitari.
Mă mângâie iarăşi.
-O să se ardă mâncarea.
Renate pleacă dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Privesc în urma ei: are picioarele groase, e blondă şi îngrozitor de inteligentă. Caut vin într-un frigider uriaş. Aleg vin alb deşi habar nu am ce găteşte. În frigider miroase greu.
Renate aşază masa. S-a îmbrăcat cu o rochie neagră foarte scurtă care accentuează formele coapselor şi contrastează plăcut cu albul pielii . Torn vinul în pahare cu o oarecare stângăcie. Renate râde.
-Noroc, toastează Renate ridicând paharul sus de tot.
-Noroc, nemţoaico!
Carnea din farfurie are gust dulce, exagerat de dulce. Sosul de un roşu strident nu prea îmi place. Mă gândesc pentru o clipă la faptul că în farfurie ar putea fi carne de şarpe dar alung gândul şi beau din vin. Vinul este groaznic la gust. E vineri, am ghinion.
-Papă, căpcăunule, este foarte bun.
-E super, răspund eu înjurând în gând cuiele ruginite şi vinurile mediteraneene.
O ajut să strângă farfuriile şi tacâmurile. Simt că îi place faptul că nu o consider o gospodină oarecare sau un trofeu de o noapte.
-Ai ceva deosebit de făcut noaptea asta, mă întreabă cu o voce înceată?
-Nu, nu am.
-Bine, căpcăunule. Mă temeam că o să spui altceva.
Renate pleacă să vadă ce fac animalele ţinute în captivitate. Deschid o bere fără alcool. Băutura are gust amar. Strâmb din buze şi mă fac una cu patul din camera de oaspeţi. O aud pe Renate râzând.

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON