7,63 (Ferestre închise)

cop 7,63

Vântul mângâie tuia din faţa casei. Noaptea exilează într-un nou labirint oamenii singuri şi punctele cardinale. Ferestrele stau închise asemeni verbelor care nu se vor conjugate . Îngerii de pază recită poeme. Ecoul lor calibrează durerea. Visele stau gata să înflorească pe tavanul aşteptării. Culoarea ternă a orelor târzii doare.
Mărul bătrânei Ema, vecina mea se scutură sub asaltul vântului de noapte. Merele cad cu zgomot pe tabla casei mele.
-Buuuum, se aude zgomotul proiectilelor vegetale.
-Nu te teme!, prietene, încurajez pe motanul Nero care a tresărit pe fotoliu. Nu te teme. E doar vântul de seară care se joacă cu pomii din livezi. Nu te teme.
Nero scutură din cap, se scarpină şi cască fericit. Adoarme la loc. Prima dată am dormit singur în casă acum foarte mulţi ani pe vremea când tata a plecat la tratament într-o staţiune. Eram elev în clasa întâi, iar mama lucra noaptea cam o dată la 3 zile. Am spus imediat că nu o să îmi fie frică să dorm singur şi că nu este necesar să îmi explice pe larg ce am de făcut. Mama insista cu explicaţiile: ferestrele trebuie să fie închise, nu trebuie să mă tem de zgomote şi nici să mă sperii când şi dacă se întrerupe curentul electric de la centrală. Mama a plecat foarte îngrijorată deşi eu mă lăudasem că sunt foarte curajos. Ferestrele erau înalte. M-am urcat pe scaun şi am verificat de mai multe ori dacă sunt închise ermetic. Apoi peste sat cineva a lăsat o perdea negră. Am rămas ore bune lângă geam privind curtea, via, gardul. În casa unde locuieşte astăzi Ema locuia Maria, o rudă a mea mai îndepărtată care nu prea ieşea din casă. Din acelaşi pom ionatan din care astazi vântul aruncă cu mere cădeau şi atunci fructe viermănoase pe acoperişul casei mele. La ora 22 programul tv a luat sfârşit iar curentul a fost oprit undeva în jurul orei 23. Îmi amintesc că pâna la ora 23 am scris pe o foaie de hârtie de multe, foarte multe ori ,,Nu îmi e frică să stau singur noaptea acasă”. Am rămas mult după miezul nopţii privind pe fereastră întunericul nopţii de septembrie. Am adormit greu şi pentru puţin timp. Undeva în jurul orei 4 jumătate am auzit zgomotul autobuzului care pleca din satul Văleni, traversa Poiana- Mărului şi Suha şi oprea în staţia din centrul Măliniului apoi contiunua drumul către Cornu Luncii, Sasca, Rădăşeni şi avea ca punct final oraşul Fălticeni. Zgomotul făcut de autobuz mi-a adus zâmbetul pe buze: mai rămăsese o jumătate de oră până începea programul la radio, iar peste două ore şi jumătate mama termina garda de noapte şi urma să vină acasă. În nopţile care au urmat, ritualul singurătăţii s-a repetat: copilul care eram privea pe fereastră apoi asculta cum se joacă vântul cu pomii, iar spre dimineaţă mă trezea zgomotul autobuzului care vestea noua zi. Ferestrele rămâneau întotdeauna închise ca o promisiune pe care nu o puteam încălca. Nici astăzi nu am înţeles de ce mama insista atât de mult ca ferestrele să fie închise. Poate că ferestrele care separă copii singuri de nopţile de septembrie sunt un fel de îngeri transparenţi pe care te poţi baza în alungarea temerilor de orice fel. A trecut foarte mult timp de atunci: tata a murit, Maria a murit, autobuzul nu mai trece la ora 4 şi jumătate pentru că oamenii nu mai au de ce să meargă la Fălticeni, mărul a îmbătrânit şi rodeşte rar fructe tot mai viermănoase, ferestrele par mai mici iar întunericul mai puţin apăsător.
Privesc pe fereastră. Păsări mari de noapte au poposit pe acoperişul fântânii. În copilărie dacă aş fi văzut aşa ceva m-aş fi speriat îngrozitor.
-Buuum, se aud merele în picaj pe acoperişul din tablă al casei.
Îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie . Le fac semn cu mâna dreaptă. Luna iese dintre nori şi se aşază speriată între întunericul toamnei şi amintirile mele.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”- EDITURA EIKON